Dacă nu ne proiectăm viaţa pe un ecran ceresc, se cheamă că am trăit mărunt sau degeaba.
Tragicul visător (Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2013) reprezintă o selecţie foarte exigentă din toată producţia poetică de până acum a Aurei Christi, de la De partea cealaltă a umbrei (1993) la Sfera frigului (2011), ceea ce face ca volumul să fie definitoriu atât din punctul de vedere ale voinţei de a finaliza un univers propriu, inconfundabil, cât şi din acela tematic. Rostuite diacronic în sumarul cărţii, poemele constituie un sistem existenţial bine închegat, coerent până la detaliu; de altfel, doar acum, când dispunem de rezultatul final al voinţei selective a autoarei, ne putem da seama cu adevărat că ea a gândit dintotdeauna poezia ca sistemicitate bine definită, compusă din simboluri, teme şi scenarii care se repetă obsesiv, sub diferite forme sau ipostaze. Pivotul principal îl reprezintă recursul la mit (e foarte multă mitologie în poemele Aurei Christi!), combinat cu un complex al „căderii” (sau „uitării”) în lume, în care se regăsesc, deopotrivă de pregnante, atât scenariul clasic christic, al fiinţei pure, sacrificiale, care se încarcă de „păcat” fiind forţată să trăiască în lume, cât şi cel complementar, gnostic, al fiinţei de lumină aruncate în lume, făcute să suporte spasmodic vicisitudinile unei existenţe impuse, care o violentează.
Ca reducţie de gen oarecum stereotipizată, tindem să identificăm la poetele noastre o opţiune de tip activ şi una de tip pasiv, reactiv, sfârşind aproape întotdeauna prin a crede că activismul voinţei – care generează
o personalitate voluntară, de tip artemidic sau gorgonic – e mai pregantă numeric decât cea pasivă, fragilizantă. Avem poete posesive, care-şi „devoră” partenerii, declanşează orgii fatale, sunt capricioase şi destructive, activismul hipertrofic indicând, aproape de fiecare dată, o insecuritate personală compensată fantasmatic, livresc, sau schizoidie psihică. Spre deosebire de un asemenea model, Aura Christi introduce obsesiv (şi foarte logic…) verbul la reflexiv în poemele sale: în poemele sale, protagonistei i se întâmplă una sau cealaltă, eroul „se moare totdeauna pe el însuşi”, ca şi cum existenţa lor ar fi spusă, eminescian, de o „gură străină”, care stabileşte scenariul. E frapant, din economia tuturor poemelor incluse în volum, că Aura Christi nu merge, ea însăşi, în întâmpinarea vieţii, nu stârneşte furtuni şi nu iscă patimi, ci aşteaptă ca viaţa – atroce câteodată, tandră şi delicată alteori – să vină peste ea, să o trăiască, să i se întâmple. Nu ştii niciodată foarte precis cine anume se consumă sau suferă în aceste poeme: autoarea, care şi-a „chircit” eul pentru a putea suporta „zidul” atroce din exterior, sau Viaţa însăşi, înţeleasă în sens metafizic, general, care o ia pe fiinţa numită Aura Christi ca pretext cosmic, jucându-se cu ea, supunând-o încercărilor, oferindu-i elixiruri sau, dimpotrivă, otrăvuri. În cele din urmă, făcând un inventar statistic extins la nivelul întregului volum, ajungi la concluzia că scenariul al doilea e mai plauzibil decât cel dintâi, adică al voinţei de a întreprinde ceva.
Gestul ritualic esenţial este acela al retragerii în noapte (în serile scrierii, ale singurătăţii), adică al retractilităţii crepusculare. Născută la începutul anului, poeta e încărcată de toamnă, anotimp care o obsedează, nu atât din cauza opulenţei vegetale confirmate, ci din aceea a morţii (iernii) pe care ea o prefigurează. Toamna însămânţează cenuşă – ni se spune. Mulţi protagonişti mitici – Osiris, cu precădere – sunt psihopompi în poemele Aurei Christi, zei sau eroi care anunţă iminenta împlinire în moarte, aşa cum o face, de altfel, şi Isus – o altă figură emblematică. „Mi s-a spus că va fi bine/ atâta timp cât ceva din mine moare,/ înmulţindu-mi duhul la infinit”, citim în poemul intitulat Pustiu sistematizat, din volumul Ultimul zid (1999). „Eu am ales/ viaţa mea, forma mea de femeie/ sau ele […] m-au ales pe mine?”, scrie ea în Captatio benevolentiae. Şi, tot acolo: singura naştere e cea care se produce prin cădere („În cădere să mă nasc.”) „Aleasă” pentru a face ca lumea să funcţioneze, poeta ştie că trebuie să aştepte încercările vieţii, nu să le forţeze intrarea în lume, sau să le provoace. „Aştept nopţile – vinuri rare! (citim într-un alt poem…) – cineva să vină, să mă devoreze.”
Deloc întâmplător, artele poetice sunt frecvente în volumele Aurei Christi, nu însă din orgoliu, ci din dorinţa de a înţelege scenariul existenţial în care ea este implicată, care i s-a trasat, care i se întâmplă. Îmi permit să reproduc câteva pasaje din Ars poetica (p. 153), pentru a consemna consecvenţa:
[…] Cobor spre lumea mea
de beznă şi de sare.
[…] Aprig şi iute mă absoarbe
un creier mult mai mare.
Eu mă supun. Nu protestez
sub aripa-i de sare.
Urmează, foarte logic, incertitudinea metafizică a drumului („Şi merg/ Dar nu mai ştiu pe unde:/prin el sau iar prin mine”) şi sugestia că orice poem care consemnează deriva e doar o transcriere, textul originar fiind „spus” de către cineva care „scrie” scenariul, pentru ca el să devină „realitate” prin intermediul poetei care doar îl „preia”.
Aşa cum spuneam, două arhetipuri domină, ca frecvenţă, aceste complexe: cel al lui Isus, trimis în lume pentru a ispăşi prin suferinţă incapacitatea Celui de Sus de a fi doar bunătate, şi cel al Sophiei gnostice, a cărei lumină dintâi se transformă în suferinţă prin intermediul „uitării” ei în lume. O foarte pregnantă conştiinţă alteritară traduce aceste complexe în limbajul poetic al autoarei. Primul poem al volumului se intitulează, germinativ-programatic, Cineva m-a uitat aici. „Eu nu sunt de aici”, se spune foarte limpede în Segmente de zbor (p. 19), pentru ca acelaşi motiv al luminii rănite şi exilate să fie reluat în Amânarea genezei: „nu sunt sigură/ că voi fi în stare lumina să mi-o suport.” Ciclul Împotriva mea, din 1995, invocă „fiul care vine”, „fuga mea din beznă prin beznă mergând” (complexe christice, aşadar), asociate, prin ricoşeu gnostic, unei angelologii foarte elaborate: „eonii” Aurei Christi sunt stăpâniţi de către „îngeri”, cel mai pregnant fiind cel al Îngerului de Gheaţă. Poemul sinonim (de la pp. 76-77) e superb, meritând să fie citat în întregime; n-o facem, sugerând doar că în el se află un dialog de tip gnostic, între Fiinţa fragilă şi Îngerul de gheaţă care o trimite în lume:
„Tu eşti. Făptură înmărmurită într-o brumă
de superbie,
tu vei fi.
Te vei lua la trântă cu cerul, cu destinul.
Şi va veni
Demonul Alb. Şi va veni Îngerul Păgân.”
Consecinţa logică a acestor complexe este aceea că poezia Aurei Christi nu poate fi decât thanatol
ogie: nu trăirea vieţii în detrimentul morţii interesează aici, ci trăirea vieţii ca moarte, ca dispersie de sine (câte experienţe de viaţă, tot atâtea scufundări în neant…). Regresia, reală sau fantasmatică, nu e apanajul Aurei Christi; ea nu făureşte utopii, spaţii compensative sau limanuri luminoase, pentru a se putea refugia în ele. Cu alte cuvinte, odată declanşat, timpul ei curge implacabil înspre sfârşit şi destrămare, nu se întoarce înspre mit sau înspre origini, aşa cum se întâmplă, de pildă, cu Mircea Eliade. Pentru a confirma paradigma culturală, poeta fiind foarte scrupuloasă cu referinţele erudite, scolastice pe care le foloseşte, unul dintre poeme spune, explicit, că „toţi suntem evrei”. Revenind periodic la Rilke, Aura Christi nu preia şi orfismul: armonia apolloniană îi este străină, aşa cum îi este străină orice „structură” articulată a ordinii, orice ton sau cântec orientat înspre linişte sau calm sideral. Dimpotrivă, viaţa reprezintă patimă (pathos, în sens nietzschean), echivalentă cu moartea sau cu dispersia. Un citat l-am dat deja („Mi s-a spus că va fi bine/ atâta timp cât ceva din mine moare”), un altul sună astfel: „Moartea e un început fecund.” (Segmente de zbor, p. 19). Aşadar: nu un sfârşit, nu un punct de ajungere, asociat spaimei şi terifianţei, ci sămânţa de început a existenţei, din care se nasc toate.
Strict logic, poeta se abandonează extatic dispersiei thanatice, se „aruncă până la sânge” în „jocul de miracole absurd” în care este angajată (Ars amandi), trăind cu fervoare atât mitologia „viului” care o absoarbe şi o pune în mişcare, cât şi – tot nietzschean, adică stihial, energetic – „veninul dumnezeiesc, sălbatic” în care este aruncată (Ars poetica, p. 153). Acesta e motivul, de pildă, pentru care sensul volumului e, în cele din urmă, unul invers celui pe care Eminescu îl propune în Odă (în metru antic), explicaţia Aurei Christi găsindu-se în secţiunea finală (Blestem pentru mine) a Elegiei a patra. Vârstele tinereţii, din sistemul de tip rilkean grupat în Elegiile nordice. Blestem pentru mine reprezintă o invocare a „vulturilor de noapte”, care trimit fiinţa de lumină, obişnuită cu „celălalt versant al existenţei”, în universul de suferinţă şi extaze negre al Pământului:
„…de voi mă rog:
să daţi întunericului meu întunecime,
din sufletul meu să vă hrăniţi,
ca înfometatul dintr-o coajă de pâine;
moarte să-mi daţi câtă poate suporta între voi
cea mai neagră şi cea mai limpede vulturoaică,
să mă smulgeţi din mine pentru singurătate,
ferecându-mi puterea de a iubi […]”
…după care vine finalul, neeminescian, dar reiterativ pentru simbolurile centrale pe care le-am decriptat deja: extaza destructivă a vieţii, toamna care sădeşte moarte:
„Să nu uitaţi: să vă faceţi meseria
cu precizie de ucigaş extatic,
cu dexteritatea toamnei de a aşeza peste tot
sămânţa cenuşii. Dar pe mine însămi
niciodată mie să nu mă redaţi.”
Trei aspecte aş mai dori să relev în final, pe scurt. Primul: aşa cum era de aşteptat, sistemul poetic cu deschidere metafizică propus de către Aura Christi implică, pe de o parte, o cosmogonie de tip dualist, în care lumea se naşte ca umbră, prin „uitarea” luminii de care „umbra” a fost despărţită, şi, pe de alta, o erotică incendiară, capabilă să transfigureze fiinţa, s-o „mântuie”. Acestor complexe li se adaugă extensiile secundare ale „căderii în lume”, manifestate prin reticenţa faţă de „mişcare” (recurentă în poezia Aurei Christi). „Detest mişcarea” – scrie în Să fiu uitată în veninul păcii; „…nu te apropia! Orice mişcare e o degradare”, în După uşile negre. Paradoxul e că lumea nu poate fi decât mişcare, vârtej nebunatic, dispersare, care ne duce la al doilea aspect anunţat la începutul paragrafului, acela care asociază scrisul cu suferinţa, cu tragicul, într-un sens foarte apropiat de cel preconizat de unul dintre maeştrii mărturisiţi ai Aurei Christi, adică Nietzsche.
În cele din urmă, al treilea aspect este unul de tip rezumativ, dar inevitabil. Tragicul visător reprezintă „cheia” sau „sinteza” vieţii pe care a trăit-o până acum protagonista, marcată, într-o primă instanţă, de „căderea” din Moldova copilăriei şi a părinţilor în România suferinţelor definitorii, de hotărârea de a face cultură (scris, editură, revistă) într-un spaţiu autosuficient, inospitalier, de opţiunea pentru un nume „christic”, şi-n cele din urmă, de pathosul sincer al iubirii pentru o fiinţă superioară, „colosală” şi de boală. Citite în acest fel – singurul posibil, de altfel –, poemele Aurei Christi îmbină metafizicul cu existenţialul, într-un sistem poetic personal, a cărui coerenţă nu poate fi decât admirată. Efectul său e „solemnitatea”, invocată pe alocuri („solemnitatea în cădere”), indiciu al faptului că dacă nu ne proiectăm viaţa pe un ecran ceresc, se cheamă că am trăit mărunt sau degeaba. Unii numesc această prezumţie „orgoliu”: e doar o chestiune de semantică la mijloc…
