Cum se particularizează paradigma estetică eminesciano‑brâncuşiană în romanele lui Nicolae Breban, cu precădere în Bunavestire (ediţie definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021)? Iată o ecuaţie greu de rezolvat, aruncându‑ne în balansoarul unui ermetism transcanonic care devine singularitatea canonică a scriitorului nostru. Spre deosebire de majoritatea criticilor care au ajuns la imaginea încâlcelii stilistice brebaniene, perspicacele Bogdan Creţu vine cu o judecată la antipod: „Cartea este de o coerenţă ideatică extraordinară”[1]. Coerenţa aceasta ideatică este asimilabilă cu proporţia de mişcări transcorporală, tratată, paradoxal, cu mijloacele balzacianismului şi naturalismului, printr‑o invazie de minimalizări, de aruncări în mediocritate provincială a personajului Grobei, veghetor însă cu arma logicii monovalente, a măsurii între antiteze. Or, această măsură inflexibilă arată dimensiunea de bărbat a lui Grobei consonantă cu etimologia germană grob însămânţată în Provincia autohtonă a merceologului din Caransebeş.
Viaţa lui zilnică, organizată după câteva detalii dictate de raţiune, va fi scoasă din linearitate, ca o ameninţare, de întâlnirea din vacanţa de la Sinaia cu superba Lelia, pe care o va însoţi cu „un gând laş”, a doua zi, la Braşov, pentru „o pereche de pantofi de damă, numărul treizeci şi şapte, probabil, sau treizeci şi şapte şi jumătate! Iată ce i se întâmpla când se abătea de la programul său zilnic, raţional, instructiv, desăvârşit şi pus la punct până în cele mai mici detalii” (p. 52). Cu sine, el este perfect proporţionat şi viaţa lui se va desfăşura, de aici înainte, pentru conservarea permafrostică a bărbatului din el, având ca reper de rezistenţă absolută pe Lelia, exemplarul absolut de feminitate. E o legătură abisală între antiteza Grobei‑Lelia şi crearea ultimului mare mit al istoriei, cel politic, substituent vertiginos al celui mai vechi mit viu al omenirii – creştinismul. Traseul existenţei cuplului Grobei‑Lelia străbate, arhetipal, o istorie de două milenii, încât nu se poate spune nicio clipă că Bunavestire este romanul lui Grobei, ci mai degrabă al Leliei, cea care‑l urmăreşte şi după metamorfoza intempestivă produsă de alter‑egoul său, maestrul, genialoid obscur, Mihai Farca, ligament de neimaginat fără logodna amânată la infinit, ca justiţia din Procesul lui Kafka. Poate că aceasta este şi esenţa politicii care promite enorm, dar nu făptuieşte cu adevărat nimic pentru oameni. De aceea, opunându‑se grupului de la Cluj, în final, Grobei devine cu adevărat puternic ferind doctrina maestrului de punere în practică, înlocuindu‑l şi salvându‑i memoria: „Farca şi El se topiră unul într‑altul sau noi înşine nu mai distingem prea bine, vederea noastră se degradează, se înceţoşează, se tulbură. Pentru că am îndrăznit să privim prea mult timp, prea fix, inuman de fix, un corp viu. Un corp viu” (p. 710). Admiraţia finală a naratorului pentru Grobei este vârful aisbergului ironic al marii tragicomedii care se vrea a fi simulacrul de „Bunăvestire”, înceţoşând omenirii, anamorfotic, singura cale (din romanul omonim, 2011), „ca un soare negru, tăcut, ca o planetă necunoscută, vie, teribilă, concretă”: „Iată istoria lui Grobei Traian‑Liviu, merceologul din sudul Banatului care s‑a lipit cu tot trupul său viu de ideea sa, până la topire, până la geamăt, până la incandescenţă. Oare umanitatea de ici, de colo va învăţa ceva din această pildă?! Din acest mit… de astăzi?!… O apă vie, rapidă, întunecată, care ne fuge de sub picioare. Ca Iisus, care mergea pe valuri./ Istoria simplă, un pic burlescă, rea, fără răutate, blândă, fără înduioşare, a funcţionarului ratat, din sudul Banatului. Un mărunt smintit, probabil, un maniac ce n‑a făcut rău nimănui. O păpuşă de lemn, vopsită caraghios, care a făcut tumbe în faţa ochilor noştri trişti./ Salutare, Grobei!… Salutare… dacă n‑ai fost în stare să te faci iubit, în viaţa ta scurtă şi caraghioasă, eu, aici, pe această ultimă pagină te îmbrăţişez şi… te iubesc. Pentru că ţi‑ai împărţit cu mine singurătatea ta, la care ai ţinut atât!… Pentru că am împărţit cu tine, caraghiosule, descărnatule, singurătatea mea, la care… am ţinut atât” (p. 711).
Revenind la coerenţa ideatică a compoziţiei sesizată de Bogdan Creţu (care pare a pune capăt opiniei tradiţionale a criticii că ar fi vorba de două romane diferite, silite să coabiteze), exegetul reaminteşte: „Grobei, ticăitul din primele pagini, făcuse deja saltul, o dată când refuzase în mod repetat oferta erotică a Leliei, a doua oară când îşi descoperise un idol în albumul de familie al logodnicei sale. În mod evident, «logica» naraţiunii era oricum numai galantă nu. Mircea Cărtărescu observa, în Postmodernismul românesc, că Bunavestire «nu este o carte fracturată, ci o profundă meditaţie despre fractură»”[2]. Cu alte cuvinte, fractura totuşi există, în viziunea lui Cărtărescu, dar ca metafractură, ca simulacru postmodernist. E un mod ispititor de a lega paradigma naratologică a postmodernismului de neomodernismul generaţiei ’60. Cărtărescu încearcă chiar să‑l flateze pe Nicolae Breban, recunoscându‑i meritul de a fi pus, prin Bunavestire, în literatura română, „kilometrul zero al postmodernismului românesc”. Replica lui Bogdan Creţu se susţine: „Nu sunt sigur însă că Breban a căutat o ruptură de tip postmodernist. El rămâne un autor «maximalist», legat de obsesia temelor mari, deci fundamental, un modernist. Cezura din roman nu are un scop metatextual, ci unul speculativ, care ţine de lipsa de logică a vieţii, a realităţii. Mai ales într‑un secol în care absurdul şi oroarea au dat peste cap toată puterea de înţelegere raţională”[3]. Dar mai mult decât atât, cezura dispare de îndată ce vezi axa unificatoare: Lelia, indiciu sigur al condiţiei de roman total, miza estetică majoră a creaţiei lui Nicolae Breban. Complexitatea personajului feminin, principala piatră de încercare pentru geniul brebanian, îl transformă pe Grobei, culminând cu un subtil transfer erotic de la Lelia la manuscrisele lui Farca. De fapt, întreaga energie erotică a personajului, ţinută în frâu, devine hybris în faţa manuscriselor lui Farca. Iar bărbăţia lui Grobei acum se arată în meticulozitatea ordonării şi clasificării documentelor lăsate de maestru. Nu e deloc o întâmplare că, decelând, în altă parte, traseul Mişcării Legionare, soluţia hermeneutică a lui Nicolae Breban este tocmai conceptul de hybris al vechilor greci (O istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, 2016).
Hybris‑ul este o anamorfoză ce invadează psihicul uman tulburând dramatic, în plan ontoestetic, ceea ce Eminescu a numit proporţia de mişcări, producând fenomenul antitezelor eşuate sau monstruoase, după terminologia poetului, nu doar în plan artistic, ci şi erotic, dar mai ales, politic. Aici intervine teoria echilibrului dintre feminitate şi bărbăţie, susţinută de Nicolae Breban, atât în Confesiuni violente, cât şi‑n comportamentul personajelor din romane. Bărbatul dominant, raţional, cu veleităţi politice, este abstinentul, chiar şi atunci când se află cu femeia în patul erotic. Se petrece asta în câteva rânduri şi cu Grobei în clipa când e în situaţia s‑o posede fizic pe frumoasa Lelia. Criticii, „bărbaţi normali”, cred că Grobei este un frigid, un steril. Nici vorbă, este biruinţa logicii în faţa instinctului atât de van „ce le‑apare şi la paseri de vreo două ori pe an” (Eminescu). Modelul lui Grobei este ascetul, călugărul, Ignaţiu de Loyola, sau, la extrema opusă, acel Nietzsche care, la un moment dat, a spus că la femei trebuie să te duc cu biciul. Marchizul de Sade a trezit admiraţie în rândul deconstructiviştilor moderni de felul Roland Barthes[4]. Referinţa la Sade nu lipseşte nici din confesiunile brebaniene, dar Grobei are geniul castităţii lui Ignaţiu de Loyola. În acelaşi timp, însă, el păstrează un echilibru între calcul şi tulburarea erotică, osificându‑le în proporţia de forme, lăsându‑se în voia proporţiei de mişcări abia la întâlnirea deplin‑obscură şi întâmplătoare din tren, când logodna fusese abandonată de ambele părţi. Şi asta se petrece în miezul părţii a treia a romanului, probând organicitatea întregului, iar nu o ruptură pe care a pariat critica ideologică. Provincia sudică se uneşte cu mediana Alba Iulia şi cu trecerea prin Blajul eminescian al iluminismului românesc, apoi cu ieşirea din provincie a grupului de la Cluj, redimensionată de nordul viril Vatra Dornei.
După groaznicul episod Bojin provocat de inginerul silvic, „rasatul” Don Juan Mişu Cârstea, Lelia‑Haretina Crăiniceanu, condamnată unanim de opinia publică a Albei Iulia, după cele cinci luni de hybris erotic cu Mişu Cârstea, trece prin răvăşitoarea înăbuşire/ stingere a energiei erosului pârjolitor, hotărâtă să devină logodnica ideală, gata să‑l accepte într‑o salvatoare căsătorie, aşteptată de cei de familie şi de gura lumii. Dar tocmai atunci Grobei se afundă în arhivele Farca, uitând să mai treacă prin Alba Iulia, deşi hârţoagele erau strâns legate de Crăiniceni. Când ajunge vestea că Grobei s‑ar afla la Blaj, familia o îndeamnă să plece în cetatea micii Rome, dar ea refuză, din orgoliu, ceea ce n‑o împiedică să plece imediat într‑acolo. Şi surpriza e că Grobei, de astă dată, se comportă ca un veritabil bărbat, ca soţ, încălcând cutuma burgheză că o va păstra „virgină” până la încheierea actului de căsătorie: „Dar nu, Grobei era un adevărat bărbat şi se purtă ca un bărbat; nu se calomnie pe sine însuşi în nici un fel în acea «aventură», doar pe faţa sa prelungă, osoasă, alergau culorile spaimei, mereu mai tânără decât el însuşi. Trebuia să facă acel lucru şi îl făcu; cu plăcere şi strângând din dinţi, aşa cum iei un viraj ultra periculos, cu maşina vibrând, cu toate încheieturile în alarmă. Ea voia, ea voise, facă‑se voia ei. Grobei îşi înfrânase nobilul său calcul care îi poruncea să o facă femeia lui, pe soţia lui, în noaptea nunţii. (…) Ea venise grăbită, grăbită, grăbită să se zidească de vie în schelăria obsesiei sale şi el o primise, îi acceptase sacrificiul, cu blândeţe şi feminitate şi… şi ea destul, suficient de femeie ca să‑i mulţumească, plângând uşor, sărutându‑i besmetică mâna în timp ce el o avea, ah, ce straniu, ea îi săruta mâinile şi îi mulţumea, atât, pentru nimic altceva!” (p. 487). Ea ţinuse, ca ofrandă, să devină femeia lui, chiar în inima Blajului: „Era doar la Blaj, oraşul mistic, împreună cu iubita sa! Ce potrivire nemaipomenită, miraculoasă! Ea, mireasa sa frumoasă, unică, cum îi scria el în scrisori, alergase acolo, în oraşul visurilor sale, să i se dăruiască, să fie acolo soţia lui. Mistică, precum oraşul. Nu era Biserica mireasa lui Iisus?! Oh, ei doi necredincioşi! Desigur, poţi să nu crezi şi totuşi să crezi. Poţi să suferi şi să te bucuri, poţi să afirmi două lucruri în acelaşi timp. Dar el vorbea despre cu totul altceva şi ea îl asculta la fel… despre cu totul altceva!” (p. 488). Atunci, el scoase de undeva Noul Testament şi îi citi din Matei, ceea ce spusese Iisus despre Ioan Botezătorul.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Bogdan Creţu, op. cit., p. 730.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Cf. Roland Barthes, Sade, Fourier, Loyola, Éditions du Seuil, Paris, 1971.
Theodor Codreanu
