Glose pe marginea vieţii şi lumii lui Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri s‑a născut acum două secole în Moldova, în ţinutul Bacăului, ajungând să fie unul dintre cei mai mari oameni de cultură români din secolul al XIX‑lea. Definirea creaţiei sale intelectuale este dificilă, fiindcă s‑a afirmat în multe domenii şi a dat naştere unei opere complexe şi voluminoase. A fost poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru al Societăţii „Junimea”, membru fondator al Academiei Române. A fost unul dintre cei mai fervenţi luptători pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într‑un stat numit România. Marele creator s‑a născut în Moldova şi a murit în România, deşi ambele evenimente s‑au petrecut în acelaşi loc. Cu alte cuvinte, a văzut în timpul vieţii geneza statului naţional şi a pus cu nădejde umărul la edificarea lui.

A avut o copilărie fericită, la Iaşi şi la Mirceşti, a învăţat la şcoli bune, cu dascăli deosebiţi, între care şi maramureşeanul Gherman Vida, venit cu o parte din operele Şcolii Ardelene aduse în desaga de călugăr. A studiat apoi la Paris, a călătorit în Italia, a revenit în ţară şi a primit, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, conducerea teatrului din Iaşi (1840). A început să scrie piese de teatru, punând bazele dramaturgiei româneşti. Cam tot în acei ani, Alecsandri descoperă universul poeziei populare şi începe să scrie şi el poezii de inspiraţie folclorică, grupate ulterior în ciclul „Doine”. A avut deopotrivă activitate publicistică (editor de reviste şi colaborator al multor periodice) şi politică. A fost unul dintre fruntaşii paşoptişti, motiv pentru care a fost exilat după înfrângerea revoluţiei. Revenit apoi în ţară, a contribuit substanţial la împlinirea Unirii, fiind numit de Alexandru Ioan Cuza ministru de externe, calitate prin care a obţinut din partea unora dintre marile puteri recunoaşterea dublei alegeri a domnului şi a actului de voinţă naţională de la 1859. De altminteri, poetul scrisese la 1856 „Hora Unirii” (pusă pe muzică de Alexandru Flechtenmacher), cu versuri care au însufleţit spiritele în acei ani, pătrunzând până la nivelul maselor. Alecsandri a participat la activitatea „Junimii” încă de la început (1863), a fost prezent la serbările de la Putna din 1871, unde s‑a remarcat prin poeziile „Imn lui Ştefan cel Mare” şi „Imn religios cântat la serbarea junimei academice române”, militând pentru unirea provinciilor româneşti ocupate de străini cu ţara. A scris pasteluri („Iarna”), poezii patriotice („Hora Unirii”), cântece de vitejie („Peneş Curcanul”), „Cântecul gintei latine”, culegeri de folclor, balade, poezii populare („Toma Alimoş”, „Blestemul”, „Mioara” „Mioriţa”, Şerb sărac”), proză („Istoria unui galben”). Din bogata sa dramaturgie, se remarcă Iorgu de la Sadagura”, ciclul Chiriţelor („Chiriţa în Iaşi”, Chiriţa în provincie” etc.), „Iaşii în carnaval”, „Despot Vodă”, „Fântâna Blanduziei”, „Ovidiu”. Cu ocazia încoronării regelui Carol I (1881), a scris versurile „Imnului regal român”. A fost unul dintre artiştii care au susţinut cu mijloacele culturii Războiul de Independenţă, cântând în versuri vitejia şi sacrificiile militarilor români („Ostaşii noştri”). Prin pasteluri a devenit un întemeietor de specie lirică. Generaţii întregi de elevi, de‑atunci şi până în prezent, învaţă la şcoală „Iarna” lui Vasile Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate‑n cer grămadă;/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi”. A primit premiul Academiei Române în 1881 şi a fost ales preşedinte ale Secţiei de literatură a Academiei în 1882.

Vasile Alecsandri a fost în relaţii cu spuma intelectualităţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, de la Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri până la Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi Alexandru Odobescu. În cadrul „Junimii” i‑a avut ca ascultători pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale, fiind declarat de Titu Maiorescu „cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută”. A fost recunoscut pe plan internaţional prin prestigiosul premiu obţinut la Montpelier, în Franţa, oferit de Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice, în semn de apreciere a poeziei „Cântecul gintei latine”. Este primul premiu european obţinut de literatura română (1878).

Poetul nu a renunţat, însă, niciodată definitiv la activitatea civică, politică, socială, la implicarea în problemele comunităţii, pe care le‑a abordat de cele mai multe ori cu realism şi spirit critic, dar alteori cu tentă subiectivă, cu pronunţate nuanţe antisemite. Mai toată implicarea publică a lui Alecsandri stă sub semnul ideilor naţionale progresiste ale epocii. Să nu uităm că secolul era unul al naţiunilor („al naţionalităţilor”), cele mai multe antrenate – mai ales în centrul şi estul Europei – în mişcări puternice de emancipare naţională de sub stăpânirea ori tutela imperiilor multinaţionale. Aceste mişcări erau socotite de toată lumea democrată de atunci deplin îndreptăţite şi legitime. Angajamentul public al poetului avea două laturi principale: libertatea socială, introducerea reformelor democratice, modernizarea societăţii româneşti după modelul occidental, pe de o parte şi eliminarea completă a dependenţei Principatelor de Turcia, mai apoi şi de protectoratul Rusiei, realizarea unirii lor şi obţinerea independenţei depline. Protagonistul nostru a avut marea şansă să le vadă pe aproape toate îndeplinite de‑a lungul vieţii sale, dar nu ca spectator sau comentator de pe margine, ci ca participant direct. În legătură cu rolul lui Alecsandri şi al intelectualilor din generaţia sa în realizarea actului de la 24 ianuarie 1859, s‑au ridicat din nou în publicistica românească întrebări fireşti, care au primit, cum era de aşteptat, răspunsuri diferite, unele foarte departe de adevărul istoric. O asemenea întrebare este legată de înfăptuitorii actului unirii: este vorba despre marile puteri ale Europei de atunci sau de românii înşişi? Cum se întâmplă îndeobşte, întrebarea este rău pusă, fiindcă unirea s‑a făcut în împrejurări complexe, iar rolurile au fost împărţite. Ţările Române – chiar dacă atunci curentul dominant din societatea românească dorea unirea acestora – nu se aflau în poziţia de a putea să‑şi decidă singure soarta, dintr‑un motiv simplu: ele nu erau state independente. În consecinţă, în acord cu dreptul internaţional de atunci, marile puteri luau legal în discuţie, după Războiul Crimeii (încheiat în 1856) soarta viitoare a Ţărilor Române, cum se mai întâmplase de câteva ori după Pacea de la Adrianopol (1829). Această implicare, care avea să conducă până la urmă, în ciuda contradicţiilor dintre puteri, la acceptarea unei forme de unire incompletă, nu s‑a făcut, însă, din senin. Ea s‑a putut obţine prin eforturile sutelor de unionişti români şi de prietenii străini atraşi de aceştia de partea cauzei româneşti, care au acţionat în marile capitale europene în interesul românilor şi al formării României. Între ei, un rol de frunte l‑a jucat Vasile Alecsandri, prin demersurile sale neobosite din mai multe centre de putere, dar mai ales de la Paris. Din această perspectivă, un titlu jurnalistic relativ recent poate stârni mirare: „Vasile Alecsandri, revoluţionarul care a adus din exil Unirea Principatelor”. Or, poetul şi diplomatul nu a adus din exil unirea, care exista în minţile şi inimile românilor şi care a fost legitimată de hotărârile adunărilor ad‑hoc de la Iaşi şi Bucureşti, din 1857. Alecsandri şi generaţia sa de luptători au sensibilizat marile puteri deschise cauzei româneşti pentru susţinerea acestei cauze, adică pentru facerea unirii în conformitate cu dorinţele românilor. Nu au reuşit pe deplin şi, atunci, tot aceşti patrioţi români responsabili au avut ideea aplicării politicii faptului împlinit, impunând dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. A susţine că numai marile puteri au făcut Unirea Principatelor este ca şi cum acestea ar fi întreprins un act contra interesului naţional românesc sau fără respectarea voinţei românilor. Dar lucrurile s‑au întrepătruns atunci şi, până la un punct, chiar au concordat. Astfel, se poate spune că Vasile Alecsandri venea din exil şi apoi din alte călătorii ale sale în străinătate cu garanţii că unele dintre marile puteri vor susţine dorinţa românilor de unire. Pentru aceasta, munca lui Alecsandri şi a colegilor săi a fost imensă, intensă şi fără preget. Un alt obiectiv căruia scriitorul i‑a fost martor şi fervent susţinător a fost obţinerea independenţei absolute a României faţă de Imperiul Otoman. O problemă adiacentă, dar foarte importantă pentru orice stat independent, era aceea a cetăţeniei. În context, s‑a născut atunci „chestiunea evreiască”, delicată deopotrivă pentru conlocuitorii israeliţi, pentru instituţiile statului şi pentru foarte mulţi intelectuali antrenaţi şi în politică. După Pacea de la Adrianopol (1829), când ruşii impuseseră turcilor să accepte libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor, numeroşi evrei din spaţiile estice şi nord‑estice se mutaseră în Principate, mai ales în Moldova. Oricând şi în orice loc din lume, venirea, paşnică ori violentă, a unor grupuri mari de străini stârneşte reacţii xenofobe. Este de ajuns să ne reamintim de valul de migranţi recenţi ajunşi în Europa dinspre Siria şi alte regiuni orientale. România era atunci un stat independent de dată recentă, în care nici românii neaoşi nu cunoscuseră statutul real de cetăţeni. Se considera că era nevoie de consolidarea statutului de stat independent şi că ţara cu numele de România trebuia să fie statul românilor. De aceea, atitudinile antisemite ale lui Alecsandri şi ale multor contemporani ai săi din secolul al XIX‑lea – condamnabile şi reprobabile în esenţa lor – nu trebuie judecate după standardele noastre, de la începutul mileniului al treilea. Asta nu înseamnă, însă, în niciun caz că ele trebuie minimalizate sau ascunse. Evreii naturalizaţi în Ţările Române şi în România au jucat un rol important în viaţa economică şi intelectuală a regiunilor noastre, contribuind la sincronizarea civilizaţiei româneşti cu cea occidentală. Pe de altă parte, orice act de asuprire etnică şi religioasă trebuie relevat şi condamnat. Doar că manifestările xenofobe şi antisemite din secolul al XIX‑lea se cuvin încadrate în spiritul epocii lor, epocă animată de spiritul libertăţii, dar şi de prejudecăţi şi discriminări. Nici Alecsandri, în ciuda faptelor sale lăudabile şi a unei creaţii literare notabile, nu a fost zeu, ci om, cu limite omeneşti, cu prejudecăţi şi cu greşeli.

Aceste limite – cum era natural – l‑au expus, inclusiv pe tărâmul vieţii literare, anumitor critici, unele binevoitoare, altele înverşunate şi pline de venin. „Cel mai arţăgos poet din literatura română” – Alexandru Macedonski – nu l‑a cruţat nici pe „bardul de la Mirceşti”, el intrând, de altminteri, în conflicte deschise şi cu Lascăr Catargiu, cu Ion C. Brătianu, cu Mihai Eminescu. După decernarea premiului Academiei lui Alecsandri, Macedonski izbucneşte într‑o adevărată diatribă (publicată în trei numere din „Literatorul”, în 1882) care trebuia să‑l discrediteze total pe poet, acuzat de eliziuni, rime false, erori de construcţie, comparaţii forţate, de lipsă a puterii de creaţie şi chiar de plagiat din folclor. Alecsandri i‑a răspuns prin drama „Fântâna Blanduziei”, în care autorul pare că se transpune pe sine în personalitatea marelui poet Horaţiu, iar Macedonski pare portretizat în invidiosul poet Zoil. Macedonski i‑a răspuns printr‑o epigramă: „Coprins de‑al gloriei nesaţiu,/ Albit de ani, dar tot copil,/ E lesne să mă faci Zoil/ Când singur tu te faci Horaţiu”. În 1883, junimiştii i‑au replicat printr‑o recenzie distrugătoare la volumul său „Poezii”. Ulterior, Macedonski, schimbător ca timpul, a revenit la sentimente mai bune faţă de Alecsandri. Altminteri, marele poet s‑a bucurat de aprecieri aproape unanime. Eminescu, în „Epigonii”, îi face un portret de o generozitate suverană: „Ş‑acel rege‑al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,/ Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,/ Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,/ Ce‑nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,/ Acum secolii străbate, o minune luminoasă,/ Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri”. Pe măsură ce se ridica steaua lui Eminescu, sporeau şi criticile la adresa lui Alecsandri, cele mai multe răuvoitoare. Acesta le‑a răspuns criticilor săi cu demnitate, prin versuri memorabile: „E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu‑atât mai bine ţării, şi lui cu‑atât mai bine./ Apuce înainte ş‑ajungă cât de sus./ La răsăritu‑i falnic se‑nchină al meu apus./ Iar voi, care asupră‑mi săgeţi tocite trageţi,/ Cântaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi”. Poezia se cheamă „Unor critici”.

Alecsandri a avut, în manifestările publice, o seninătate olimpiană, o voioşie debordantă şi, adesea, o gingăşie care le părea unora naivitate. Dincolo de asta, în viaţa privată, era om ca toţi oamenii, cu griji, cu dezamăgiri, cu tristeţi şi cu manii. În tinereţe a fost de orientare romantică (vezi poezia „Steluţa”, închinată memoriei Elenei Negri, pe care a iubit‑o cu ardoare), pentru ca mai târziu să se manifeste, mai ales în dramaturgie, ca un clasicist, admirator al antichităţii greco‑romane. Alecsandri a fost o adevărată instituţie, punând bazele unor forme literare, culegând şi prelucrând folclorul şi fiind un intelectual luptător. A făcut parte din generaţia de aur care a construit edificiul politic naţional numit România modernă, unită şi independentă. A pregătit evoluţia literară a românilor din secolul al XX‑lea.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop