Într‑o epistolă deschisă, adresată conducerii Ministerului Instrucțiunii publice cu ocazia împărțirii premiilor de la finele anului școlar 1864‑1865, Ion C. Brătianu, aflat atunci în opoziție față de guvernele fidele lui Al. I. Cuza, făcea observația că, în cuvântările lor de la decernare a premiilor, reprezentanții ministerului puseseră neajunsurile abia născutului sistem de învățământ românesc de masă pe seama profesorilor și a părinților: „Dacă am pătruns bine ideia dumitale, causele principale ale stării defectuoase a instrucţiunii noastre publice sunt întâi lipsa de o metodă completă şi raţională şi puţinul devotament al profesorilor în îndeplinirea misiunii lor; a doua, nepăsarea părinţilor, atât pentru educaţiunea copilaşilor lor în familie, cât şi pentru priveghiarea ce ar trebui să esercite asupra instrucţiunii ce copii primesc în școlile publice. Plecând din acest punt de vedere, dumneata faci apel la aceste două categorii de cetăţeni cu un accent ce simte ori cine că iese din fundul inimei dumitale. De ce însă te‑ai oprit aci, domnule director? Oare posiţiunea dumitale oficială te‑a oprit d’a merge cu investigările mai departe? sau într’adevăr, lipsit de elementele ce nu le puteai lua din cunoscinţa trecutului, n’ai putut compara ceea ce este cu ceea ce a fost ca astfel să descoperi adevăratele cause ale răului?”
I.C. Brătianu se întreba dacă e corect ca oficialii ministerului să pună toată responsabilitatea în cârca părinților și a profesorilor, adică a indivizilor, de vreme ce școala e organizată și controlată de guvern: „Cuvintele ce ai adresat profesorilor şi părinţilor am zis c’au fost destul de simţite pentru ca să‑i pătrundă şi să‑i facă să‑și îndeplinească datoriile lor c’o îndoită silinţă; dar permite‑mi şi mie ca ’n cualitatea de părinte de familie să esamin dacă şi guvernul n’are nimic a‑şi oserva, de nu este nevoie ca şi dânsul să‑și schimbe sau să‑şi îmbunătăţească metoda în acţiunea ce are asupra instrucţiunii publice. Pe cât timp o funcţiune socială este lăsată la acţiunea individuală a cetăţenilor, răspunderea toată cade asupra lor; dacă ’naintea creării armatelor permaninte, a disciplinei şi a tacticei moderne, cetăţenii unui Stat erau curagioşi, oameni de arme, aceasta o datoreau bărbăţiei lor, demnităţii lor, patriotismului lor individual; dacă asemenea până când nu se organisase instrucţiunea publică, până când guvernele nu concentraseră în mânele lor instrucţiunea naţională, cetăţenii erau bine educaţi şi cu multă instrucţiune, tot meritul era al lor, şi guvernele aveau puţină răspundere. Acolo însă unde armata a devenit permaninte şi supusă la o acţiune directă a guvernului, acolo unde s’a organisat o educaţiune publică şi s’a concentrat în mânele guvernului toate mijloacele de instrucţiune, rămânând individului un foarte mic rol, mai toată răspunderea a căzut asupra guvernului, precum tot lui i s’a atribuit şi partea cea mare a meritului”.
Brătianu verifică apoi aceste principii prin aplicare la istoria românilor, arătând cum vitejia românească și vrednicia cărturărească țineau, în trecut, de virtutea boierească sau țărănească, nu de cea a unor state prea slabe pentru a întreprinde eforturi sistematice în sens militar sau educațional: „Dar să studiem teoria mea într’un cas mai local şi care să nu mai poată lăsa nici o îndoială despre esactitatea sa. În timpii trecuţi, pe când Românii n’aveau nici armate disciplinate, nici instrucţiune concentrată, ei avură oameni mari de resbel, eroi; oamenii lor de Stat nu cedau în nimic celor din Statele vecine, şi documentele ce se găsesc în Archivele străine scrise de dânşii, precum şi cuvintele ce ţineau în latineşte ca ambasadori în dietele Poloniei ş’ale Ungariei ne mărturesc că ei erau foarte instruiţi pentru timpii aceia şi n’aveau nevoie de străini cari să scrie sau să comande pentru dânşii.” Acele vremuri pre‑moderne erau, afirmă Brătianu, „timpi când fiecare monastire era o universitate, fiecare casă boierească un colegiu, fiecare boier un instructor de arme ş’un iniţiator la vitejia Românească”.
Venind mai aproape de epoca sa, Brătianu îl evocă pe Gheorghe Lazăr, unul dintre oamenii mari care au știut să „gândească și să voiască pentru o națiune întreagă”: „Lazăr, necunoscut, neavând alt titlu decât acela de Român, ce atuncea, cum am zis, era un nume de dispreţ, din fundul unei chiliuţe din hanul lui Şerban‑Vodă, pre câtu ’mi aduc aminte, găsi discipli şi patroni şi rădică o școală măreață, puternică, nu de piatră şi de var, ci o şcoală morală de unde virtutea, patriotismul, amoarea științei şi devotamentul până la sacrificiu pentru binele public se răspândiră ca nişte raze bine‑făcătoare peste toată România. Acestei suflări de viaţă, de viaţă română, datorim tot ce avurăm păn’acum; ea ne‑a dat Văcărești, Eliazi ş’Asăchești, Alessandrești şi Alessandri; ea inspiră pe legistul Moroiu, care ne aduse un minut aminte demnitatea magistraţilor români, ea a dat inimă lui Gr. Ghica Vodă, lui Constandin Bălăceanu, Mitropolitului Grigorie; ea a însufleţit pe Dinicu Golescu, pe Câmpineni şi Gr. Cantacuzino; ea a făcut să nască noi Cantemiri, ca iubitul nostru şi de fericită memorie Bălcescu, ea a dat devotament acelor legiuni modeste de profesori cari serviră de cadre la începul organisării instrucţiunii publice şi cari, prin spiritul ce‑l aduseră în noile școale, ne făcură se credem într’un viitor prosper şi glorios; tot acea suflare a școalei lui Lazăr deşteptă inimile Românilor, le ’mbărbătă şi, prin Vladimirescu, prin Solomon, prin Magheru, ne dovedi că nu este vitejia care a părăsit pe Români, ci ocasiunea, condiţiunile proprii d’a se manifesta”.
Date fiind aceste dovezi de vitejie și cultură ale românilor lăsați să se organizeze singuri, organic, Brătianu se întreabă dacă e normal ca guvernanții moderni, având la dispoziție un stat ale cărui mecanisme ordonează și controlează viața cetățenilor, să pună eșecul mecanismelor și politicilor guvernamentale pe seama cetățenilor. Statul modern, arată Brătianu, construit în jurul centralizării administrative, are resursele, mijloacele și autoritatea și și‑a arogat și puterile de a interveni și de a regla aspecte ale vieții private sau publice care depășesc cu mult limitele a ceea ce făcea statul pre‑modern sau posibilitățile de rezistență ale cetățenilor din statul modern. De la școală, la raporturile omului cu Dumnezeu, totul e supus intervenției statului: „N’avem, domnule director, decât se ne aducem aminte că’n trecut, la noi ca ’n toată Europa, guvernele aveau un rol foarte restrâns în societate; că acţiunii individuale erau lăsate mai toate funcţiunile sociale de cari era nevoie ca să se satisfacă trebuinţele societăţii; chiar în apărarea ţărei guvernul n’avea alt rol decât d’a convoca pe apărători, d’a le da semnalul, d’a‑i conduce; în urmă însă, prin progresul ce a făcut spiritul omenesc, s’a dovedit că oricât de puternică este acţiunea individuală ea n’are decât puterea unui atom în comparare cu puterea de acţiune a asocierii tuturor acţiunilor individuale. D’aci născu preocuparea d’a se găsi o combinare; o organisare socială care să concentre toate aceste acţiuni fără ca să stârpească, fără măcar ca să micşoreze acţiunea individuală în această asociaţiune generală. Acesta este problema cea mare pusă de civilisaţiunea modernă, ş’a căreia deslegare frământă de la un timp încoace cu atâta putere societăţile Occidentale. Trebuinţele însă ce au creat şi crează pe toate zilele o civilisaţiune ce naintează cu iuţeala vaporei şi care sboară, pot zice, pe aripele electricităţii nu puteau aştepta soluţiunea acestei probleme, şi cum asociaţiunea, supt toate formele, putea singură se dea resultate cari să ’ndestulese acele trebuinţe, societăţile au alergat ş’au împrumutat o maşină care în vechime, şi mai cu osebire la Romani, a dat resultate măreţie: Centralisarea administrativă. Astfel cele mai multe din Statele civilisate au concentrat în mânele guvernului acţiunea individuală în ceea ce privește apărarea ţărei, a menţinerii ordinii din întru, adică a asicurării fiecărui cetăţian, a instrucţiunii şi educaţiunii, precumu ş’a tutor lucrărilor ce privesc înlesnirea comunicărilor ş’a transportului. Unele din aceste State au combinat astfel sistema lor de administrare încât a mai lăsat un oarecare rol şi individului în aceste funcţiuni sociale; dar altele, precum este ş’al nostru, au concentrat toată acţiunea în mâna guvernului; nimic nu mai se poate mişca decât prin voinţa sa. Este un bine să se împingă această sistemă până la estremitate, adică până la absolutism? Vom vedea […] Ceea ce însă ar trebui s’atragă atenţiunea noastră mai multă este că de ce un guvern este mai june d’aceea şi presomţiunea lui este mai mare; astfel am văzut la noi guverne cari au voit s’absoarbă chiar acţiunea religioasă, care ’n fond nu este altă decât ca tot guvernul să reguleze şi relaţiunile noastre cu Dumnezeu; nu vă miraţi dară, nu imputaţi Românilor dacă ei aşteaptă tot, dacă cer tot de la guvern, ba încă dacă‑i impută chiar intemperiele cerului; ori ce drept atrage după dânsul o răspundere; cine dară nu voiește să ia o răspundere mai presus decât suferă puterea unui om să nu‑şi însuşească nici atribuţiuni, drepturi ce un om nu trebue, nu poate să le aibă decât sfidând dumnezeirea”.
Nici în privința învățământului lucrurile nu stăteau altfel, puterile și ramificațiile birocratice ale guvernului fiind copleșitoare: „Să revenim însă la subiectul nostru, la instrucţiunea publică. Astăzi, la noi, […] orice acţiune, orice iniţiativă în ceea ce s’atinge de instrucţiunea publică şi particulară este ridicată indivizilor precum şi oricării asociaţiuni particulare; această funcţiune socială a devenit o atribuţie esclusivă a guvernului; el dispune de fondurile ce societatea română consacră pentru instrucţiunea publică; şi chiar atunci când un individ sau mai mulţi împreună ar voi să consacre fonduri particulare ca să deschidă o școală nu pot s’o facă până ce guvernul nu le dă autorisare, nu le concede o părticică din dreptul său, şi încă și dup’aceasta programa instrucţiunii trebue să fie censurată de guvern”.
Brătianu precizează că intenția lui nu e de a critica „sistema după care este organisată astăzi la noi educaţiunea și instrucţiunea publică”, ci de a arăta „că în sistema cea veche iniţiativa individuală avea rolul principal în educaţiunea şi instrucţiunea publică precum şi’n toate celelalte funcţiuni sociale, când din contra prin centralisarea asolută ce domneşte astăzi la noi iniţiativa indivizilor este redusă la cea mai simplă espresiune, şi prin urmare că tot depinde de la inteliginţa, de la devotamentul, de la bărbăţia oamenilor ce suntu la putere”.
Brătianu conchide că e lipsit de patriotism și de onestitate să învinuiești românii lipsiți de pârghiile guvernului de păcatele elitelor incapabile să structureze România așa cum ar trebui: „Constatai cred, domnule directore, care era puterea de iniţiativă individuală a Românilor nu numai într’o epocă atât de depărtată de noi încât să ne scape din vedere condiţiunile organice ale societăţii d’atunci, ci chiar în timpii ce am apucat mulţi dintre noi; nu numai într’o epocă de vigoare naţională ci chiar atunci când eram mai căzuţi decât întotdeauna. Să ’ncetăm dar cu recriminările, cu insultele, ce la toate ocasiunile s’aruncă naţiunii române, să nu mai căutăm scusele relelor ce ne bântuie în stârpirea, în nemernicia indivizilor; să lăsăm acest rol inimicilor naţionalităţii nostre, iar noi să ne convingem că nu suntem în nimică mai corupţi, cel puțin de ce eram supt regimul Fanarioţilor, că simţimântul naţional n’a periclitat supt guvernele ce a succedat p’acelea ce ne veneau din Fanar, că părinţii nu‑şi iubesc astăzi copiii mai puțin decât în trecut, că aspirările d’a se lumina nu sunt mai slabe decât altă dată şi încă, că idealul naţional şi social este astăzi mult mai nalt decât acela al părinţilor noştri, şi să căutăm causa morbului ce bântue nu numai instrucţiunea publică dar toate instituţiunile noastre naţionali aiurea decât în degenerarea, în nemericia, în nepăsarea particularilor”.
Așadar, odată cu monopolul autorității și puterii exercitat asupra anumitor domenii, vine și responsabilitatea pentru ele. Lucru valabil și pe tărâm juridic. După adoptarea Codului Civil din 1864, care organizează succesiunile conform principiilor Codului napoleonian, importanța voinței testatorilor scade în favoarea celei a legiuitorului. Vocea statului pune surdină și încetul cu încetul stinge vocea oamenilor în ceea ce privește moștenirile. Statul ia în stăpânire și această trecere.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
