Imaginile din vechime ne arată oraşe cu grădini spaţioase în jurul caselor sau reşedinţelor mai somptuoase. Grădina ca spaţiu de relaxare sau de consumare a clipelor de comuniune familială sau comunitară a fost la mare preţ şi căutare în timpuri trecute.
Una dintre cele mai renumite grădini particulare, care a rămas amintită în documentele vremii, a fost aceea a boierilor Dudeşti, amenajată în stil englezesc la mijlocul secolului al XVIII‑lea. Domeniul familiei Dudescu se afla în mahalaua omonimă din zona actualei străduţe Sfinţii Apostoli, către poalele Dealului Spirii din vechime şi a dispărutei mănăstiri Mihai Vodă. Grădina Dudescului a fost descrisă de Lady Craven în amintirile sale legate de călătoria sa la Constantinopol, de la finele secolului al XVIII‑lea. Grădina dispare curând după risipirea influenţei familiei Dudescu la curtea domnească şi lotizarea moşiei de către moştenitorii în căutare de venituri grabnice.
Curtea Domnească din Bucureşti a avut o grădină în stil italienesc pentru relaxarea domnitorului, cu un chioşc acoperit pentru servirea narghilelei şi a cafelei de seară. Ea s‑a aflat în zona străzilor Şepcari şi Covaci din centrul istoric al Bucureştiului şi a fost menţionată în secolul al XVIII‑lea. Probabil prima grădină în stil renascentist amintită în documente a fost aceea din jurul Bărăţiei catolice, în secolul al XVI‑lea, spaţiul ei fiind ocupat astăzi de clădirile din jurul actualei Bărăţii şi de bulevardul Ferdinand.
Gravurile de la mijlocul secolului al XIX‑lea înfăţişează Bucureştiul, de pe înălţimile dealului Mitropoliei sau al Filaretului, cucerit de natură. Majoritatea caselor boiereşti erau ascunse în mijlocul unei grădini, iar acest obicei, să‑i spunem urbanistic, a fost păstrat până la Primul Război Mondial. În zona actualelor bulevarde Magheru, Dacia, Nicolae Bălcescu sau alte străduţe secundare din preajma lor, nu puţine erau casele înconjurate de grădini amenajate în spiritul epocii. Majoritatea au dispărut treptat după 1918, pe măsură ce urbanizarea a scos din tihna patriarhală atmosfera oraşului antebelic şi nevoia de a locui a unei populaţii în creştere demografică a devenit tot mai stringentă.
Tihna a fost păstrată fie în reşedinţele cu adevărat somptuoase – imagini cu palatul Cantacuzino sau reşedinţa familiei Asan ne arată acest lucru – sau în jurul caselor din cartiere mai îndepărtate de zona centrală, unde fiecare familie cultiva de la o generaţie la alta iubirea pentru spaţiul verde al casei. Curtea, cât de mică, era adesea străbătută de o alee pietruită şi înconjurată de borduri, iar rânduri de flori urmau să completeze traseul aleii sau al gardului de împrejmuire. Nu lipseau pomii fructiferi, care ofereau copiilor casei prilejuri de bucurie primăvara, când înfloreau, şi apoi, către vară sau toamnă, când fructele adaugă meniurilor casei câte un desert aşteptat cu nerăbdare.
Adesea, spre seară, familia se retrăgea într‑un colţ al grădinii pentru a asculta plăci la patefon sau pentru a continua o discuţie de familie. Grădinile erau locurile de adunare la sărbători, unde familiile înrudite sau prietene se bucurau de fiecare prilej de întâlnire. Apoi, în cursul zilelor obişnuite, grădina era cucerită şi reinventată de copii, în jocurile lor. Aici învăţau primele noţiuni de horticultură de la părinţi, primele imagini de ambient peisagist, modelat cu trecerea anilor. Grădina a oferit un spaţiu de intimitate, dincolo de zidurile caselor, o intimitate, care se desfăşura altfel, în afara timpului ştiut sau calculat ritmic de pendulele sau ceasornicele din salon, adesea moştenite de la o generaţie la alta. Grădina sau parcul casei estompează timpul; îl putea oferi lecturii sau meditaţiei la problemele de peste zi. Era locul unde unii învăţau primele note muzicale la instrumentul preferat sau colţul de rai pentru dialoguri cu prietenii.
Grădina casei dezvoltă timp de generaţii întregi, în intimitatea locuitorilor oraşelor, un afect pozitiv faţă de comunitate, o atenţie caldă faţă de cei apropiaţi şi o amintire vie faţă de clipele trăite în decursul timpului, pe măsură ce au trecut anii. Grădina casei hrăneşte un tip de intimitate şi de tihnă a minţii şi a trupului, pe care apartamentul de bloc îl elimină din cotidianul locuitorilor care‑l preferă. Grădina oferă spaţiul de desfăşurare a conversaţiilor şi schimburilor de idei, oferindu‑le o dimensiune nouă, candidă, împăciuitoare, pe când blocul comprimă, obligă la retragere, obedienţă absolută faţă de curiozitatea vecinului, mereu atent la zgomotele articulate, care răzbat din pereţi.
Dispariţia grădinilor din viaţa multora dintre noi a însemnat un continuu disconfort în viaţa personală, iar parcurile publice nu pot vindeca această suferinţă, deoarece rolul lor social şi afectiv este cu totul altul. Traiul la bloc alimentează nevroze, insatisfacţii care par a veni de niciunde, deoarece nu mai există, dincolo de uşa casei, spaţiul de trecere, filtrul vizual‑afectiv, o altă dimensiune a existenţei, unde vulnerabilitatea umană mai are timpul să se camufleze, să se întărească pentru contactul cu strada.
Umanitatea străzii nu se mai bucură de tihna spaţiului tranzitoriu; ea se trezeşte direct în mulţimea conectată la probleme, nervi şi angoase, trecând numai de pragul uşii.
În anii din urmă a fost posibilă reluarea obiceiului grădinii din jurul casei pentru mai mulţi doritori de spaţiu verde. Este recuperat astfel, într‑o singură generaţie, întreg angrenajul de comportamente şi maniere sociale pe care blocul şi urbanizarea excesivă le‑a eliminat în ultimii 60 de ani.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
