Ana Maria Măciucă‑Pufu – Portretul: imagine și oglindire
La început, potrivit Genezei, a fost asemănarea. Ulterior ei, a apărut imaginea. Omului i‑au trebuit milenii să o poată descoperi, defini, explora și, în cele din urmă, să şi‑o imagineze din nou. În istorie a existat, dincolo de portret și o imaginare a lui, o dublură imaginată, uneori serafică şi utopică, frecvent simbolică, adesea perfectibilă şi, mai de curând, distopică.
Omul nu pare să fie mulţumit cu imaginea sa dezvăluită și a investit continuu în oglindiri ale propriului chip. Asemănare cu zeii la început şi dincolo de orice asemănare astăzi, cu sprijinul IA. Avem, desigur, o linie clasică a temei, a reprezentării plastice prin filtrul curentelor în urma cărora chipul uman a flanat plastic vorbind prin diferite reprezentări: canonice, clasicism, realism, romantism, manierism, modernism, neoclasicism, neomodernism etc. Însă preocuparea omului pentru propria imagine este mult mai veche faţă de toate aceste stiluri recente.
Practicat încă din Antichitate, portretul ocupă un loc ambiguu în ierarhia genurilor, nefiind în concordanță cu simțul moral al criticilor, care nu văd în acest gen decât glorificarea vanității personale. În perioada Renașterii, figura umană a prezentat un interes crescut pentru artiști, portretele de la sfârșitul Evului Mediu fiind cele ale suveranilor, oamenii simpli fiind exceptați de interesul acestui gen de reprezentare. Lucrările respective, predominante în veacul al XV‑lea (portretele flamande), se limitau la redarea chipului și a umerilor, chipul fiind, de regulă, văzut din profil. În secolul al XVI‑lea, marii portretiști (Leonardo, Rafael, Titian) măresc suprafața reprezentării, adoptând formate mai mari pentru a picta atât personaje masculine, cât și feminine, la jumătatea de corp sau chiar în picioare. Este secolul în care portretul atinge maturitatea. Abordarea tematicii era conformă cu calitatea persoanei reprezentate și cu destinația operei, suportul, tehnica și părțile componente fiind alese în funcție de aceste două motivații. A luat naștere, astfel, portretul psihologic, cu destinație intimă (căruia îi corespunde imaginea fizică și psihică a unei ființe oarecare, despre care nimeni nu știe aproape nimic), care era opusul portretului de aparat, destinat locațiilor publice, caracterizat de o inexpresivitate a chipului, însă, în care, accentul era pus pe atitudinea personajului și pe elementele de decor.
Celălalt chip are o istorie cu mult mai veche. Numit în vremuri recente autoportretizare, omul antic avea o preocupare, cotidiană chiar, pentru ceea ce putea oferi sau ascunde prin cealaltă înfăţişare care‑i era la îndemână şi pe care o remodelează cu fiecare etapă a civilizaţiei: o mască. Avea de ales, precum şi astăzi, între o mască profesională, alta oficială, una pentru decor cotidian, alta de reprezentare, însă ceea ce era relevant cu adevărat în antichitatea romană, „masca”, celălalt chip, era definită prin cuvântul „persona” – cuvânt adus astăzi în înţelesul extins al unui alt sau nou individ, posibil o reprezentare a aceleiaşi persoane, reprezentare realizată de ea (autoportret) sau de altcineva. Aceeaşi persoană, dar un alt posibil individ. Se poate extrapola şi în cazul unui autoportret? Aşadar, revenind la începuturi, asemănare sau oglindire a chipului real? Desigur, aici avem o reprezentare de comportament cultural al temei, care a definit socialul şi cotidianul în istorie, şi continuă să o facă. De‑a lungul istoriei, arta cultă, fie europeană sau asiatică, s‑a îndepărtat voit de realism. Portretistica imperială a fost de multe ori idealizată. Stilizările, redescoperite în modernitate, au fost fundamental căutate, pentru redarea portretelor unor ființe pe care nu ni le putem imagina carnal, trupesc, degradante prin îmbătrânire; sfinții bizantini, de exemplu, înconjurați de aur, sunt nemateriali, hieratici, spiritualizați. Personaje din scene alegorice din pictura de șevalet, adesea înconjurate de lumină și vegetație paradiziacă, sunt personaje reale reprezente idealizat. Memorabile și pentru perioada Renașterii sunt sculpturile figură întreagă ale fraților Giuliano și Lorenzo de’ Medici din Capela Medici, unde cele două portrete nu sunt tratate realist, conform asemănării fizice, ci conform personalității și spiritului lor.
Autoportretul, reprezentarea ca alter ego, exemplificând dictonul lui Socrate cunoaște‑te pe tine însuți, apare ca o dezvăluire spirituală a sinelui, fiind reflectarea de către autor a propriei conștiințe pusă sub semnul valorii picturale. Totalitatea experimentărilor și a reflexiilor subiective ale artistului atât în portret, cât și în autoportret, care, de regulă, folosește practica deghizării, ascunderea în spatele unei măști, autocenzurarea, pentru a nu își demasca în interpretarea sa slăbiciunile și sentimentele față de modelul reprezentat. Dar, uneori, aceste simțăminte subiective, alături de încărcătura emoțională prilejuită de însușirile materiale și spirituale ale personajului reprezentat, sunt transpuse, când benefic, când dezavantajos, portretului finit.
Imaginea reală a unei persoane însoţite de oglindirea ei imaginată ca reprezentare plastică finală rămâne un şantier deschis pentru istoricii de artă din viitor. S‑a pornit de la imaginar către chipul real? La scară istorică, putem presupune că da. Omul şi‑a imaginat chipul său ca fiind o imagine pe care zeii, creatorul său, i‑au împrumutat‑o sau oferit‑o. De atunci, realitatea s‑a multiplicat hrănind canoane, alegorii, perfecţiuni și distopii aparent îndepărtate. Cu toatele, în cele din urmă, reprezentările plastice reale sau imaginate, sunt reflecţiile aceleiaşi inimi, aceleiaşi conştiinţe.
Expoziţia Portretul: imagine şi oglindire are cel puţin două maniere de a fi explorată. Pe de o parte, avem linia verticală a cronologiilor de reprezentare a portretului. Pe de altă parte, avem o linie orizontală de reprezentare a portretului, şi anume unul imaginat, ideal, de la tiparul canonic la abstractizările contemporane. Separat, pot fi descoperite o serie de pasaje diferite de reprezentare pe care le datorăm evoluţiei tehnologiei. Portretul static, studiat, de atelier sau de cabinet, este alăturat portretului imortalizat instantaneu, unde imaginea clipei este mereu prezentă. Cromatica, mai nou, este în măsură să redefinească mesajul, să reflecte un ideal nemărturisit de reprezentare al autorului.
Portretul a suscitat interesul pictorilor români încă de la începutul secolului al XIX‑lea, tradiția occidentală făcându‑și simţită prezenţa și în spațiul românesc. Această tradiție a fost reflectată prin numărul mare de portrete realizate de „primitivii picturii româneşti”, pictori peregrini, care se aflau în căutare de comenzi prin Europa Centrală și de Est, cu stadii mai lungi sau mai scurte în țara noastră. Lor le‑a fost conferit statutul de fondatori și recunoașterea ca înaintași ai picturii românești (Constantin Lecca) care realizau, în special, portrete ale personalităților ce făceau parte din înalta societate. După aceștia, artiștii au interpretat trăsăturile modelului în funcţie de curentul artistic pe care l‑au reprezentat și/ sau conform caracteristicilor artei timpului în care și‑au realizat opera. A doua jumătate a secolului al XX‑lea a fost marcată, după cel de‑Al Doilea Război Mondial, de o atmosferă tristă, amară, dură, care a condus, inevitabil, la „ruperea și îndepărtarea artiștilor de tradițiile impresioniste sau de cele moderne, din cauza instaurării dictaturii comuniste pe toate planurile, politic, economic, moral și cultural”. Aceasta a condus la diminuarea interesului pentru portret, întrucât libertatea artistului a fost îngrădită de principiile comuniste, formele adoptate de umanismul socialist, proletcultist sau de realismul socialist, neavând nimic în comun cu formele realiste sau impresioniste dominante în prima jumătate a secolului. Realizarea portretului nu dispăruse cu desăvârșire, însă pictorii se temeau să expună public portretul persoanelor care nu era în grațiile oficiale, iar cei portretizați nu doreau ca figurile să le fie expuse în public. Portretul realizat în conformitate cu dorința și simțămintele artistului a rămas, astfel, o manifestare de intimitate discretă și prietenească. În schimb, la fel ca odinioară, pictorii erau constrânși să realizeze portretele marilor conducători ai regimului comunist, mulți dintre ei cedând acestei conjuncturi istorice, majoritatea din interese materiale, foarte puțini din convingere. Dar portretele acestei perioade sunt agitate ca imagini, executate rapid, generalizat ori schițat, fără a avea încărcătura analitică a profunzimii cu care eram obișnuiți până acum.
Cu toate acestea, pictura a evoluat, forța și noutatea portretelor și autoportretelor de astăzi revenind la elementele substanțiale care stau la baza realizării lor, cu respectarea fidelă a emotivității artistice.
Includem în povestea noastră și reprezentări îndepărtate ale chipului portretizat plastic, de la desprinderea de închipuire, asemănare cu zeii sau tiparul de frumusețe clasică la imaginea reală, cultivată curajos de civilizația greco‑romană.
Pinacoteca Muzeului Municipiului București își dorește o schimbare de paradigmă expozițională prin diversificarea temelor de cercetare privind imaginea și comportamentul cultural ca reprezentare plastică. Pentru a oferi conținut acestor teme de interferență cu alte discipline, precum istoria și antropologia, colecția Pinacotecii este pusă în valoare şi prin alăturarea unor piese din alte colecţii ale Muzeului Municipiului București pentru o completare cât mai fidelă a unui fenomen descris sau a unui mesaj redezvăluit.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
