Ne‑am obişnuit ca, la început de octombrie, cinefilii care credem cu adevărat în locul important al cinemaului românesc să ne regăsim la Festivalul Animest, umplând sălile bucureştene (atâtea câte au mai rămas) pentru a urmări densul program propus. Ajuns la ediţia cu numărul 19, festivalul a reuşit să risipească prejudecăţile privind „arta a opta, divertisment pentru copii” şi să recupereze din prestigiul animaţiei noastre, care expunea ce‑i mai nou în această zonă cinematografică la Festivalul internaţional de la Mamaia (cu ediţii în 1966, 1968 şi 1970), al doilea ca importanţă internaţională, după competiţia de la Annecy. De altfel, funcţiona în tandem cu acesta – noi în anii cu soţ, francezii în anii impari – până când autorităţile de atunci au impus cu forţa sistarea „Pelicanului de aur” de la Mamaia. Acuzaţia majoră era că aduce „influenţe cosmopolite”. Gopo a avut atunci ideea binevenită de a ceda licenţa noastră internaţională celor de la Zagreb, când ei au preluat locul nostru pe harta internaţională, până la începutul războiului din fosta Iugoslavie. De atunci Annecy a rămas reperul major în afirmarea noutăţii în animaţie, lucru reamintit şi la ediţia din acest an a Animestului condus de Mihai Mitrică, prin proiectarea, în gala de deschidere a premiantului major din festivalul francez, australianul Amintirile unui melc/Memoir of a Snail de Adam Elliot, foarte personala poveste spusă în tehnica claymation (sau animaţia cu plastilină) despre gemeni despărţiţi de neşansele vieţii.
Ne‑am amintit de gloria festivalieră apusă a animaţiei noastre şi când s‑a proiectat, în copie remasterizată digital, lungmetrajul Robinson Crusoe de Victor Atonescu, o coproducţie cu Corona cinematografică din Italia, interzis în 1973 pentru că, adaptând romanul cu acelaşi titlu de Daniel Defoe, se amuza să reprezinte antropofagii găsiţi pe insulă de erou ca „persoane de altă rasă”, agitând pericolul ca filmul să primejduiască „vizitele tovarăşului Ceauşescu în ţările Africii”. Urmarea a fost extrem de injustă cu studioul Animafilm, unde s‑a realizat întregul lungmetraj în doi ani, noi cedând toate drepturile partenerului italian, care a vândut de atunci copii ale peliculei în toată lumea, sub titlul Il raconto della giungla, decretând anul 1974, al premierei în Italia, ca an de producţie şi pe secundul regizor Francesco Maurizio Giba drept principal autor. Recuperarea şi repunerea acestui lungmetraj pe harta realizărilor româneşti a început în 1990, când Robinson Crusoe a fost lansat, în fine, în premieră la noi, dar redescoperirea lui în 2024 era mai mult decât necesară şi curiozitatea publicului tânăr, foarte explicabilă.
Printre atracţiile ediţiei se poate număra şi programul dedicat ţării invitate, Italia, început cu un lungmetraj foarte important, Allegro ma non troppo (1977) de Bruno Bozetto, capodopera faimosului autor care funcţionează ca o parodie la Fantasia lui Walt Disney, incluzând însă şi ironii amabile la adresa filmelor lui Fellini sau ale neorealismului. Programul curatoriat de Andrea Martignoni a mai inclus şi multe scurtmetraje italiene marcante, unele din filmografia aceluiaşi Bozetto, altele semnate de Manfredo Manfredi, Gianluigi Toccafondo, Rita Casdia, Viola Mancini, Paolo Bandinu etc. Am regretat absenţa din selecţie a unui autor important, Osvaldo Cavandoli, iniţiatorul foarte stilizatei serii La Linea, inspirată, după declaraţiile proprii ale autorului, de scurtmetrajul românesc Pe fir de Constantin Musteţea.
Aproape imposibil de urmărit în întregime (în ciuda reprogramărilor unor proiecţii), programul Animest de anul acesta a fost interesant nu numai pentru peliculele selectate în competiţii (cu cele opt programe), ci şi (mai ales) pentru programele paralele. Foarte atractive au fost filmele prezentate în secţiunea „Proiecţii speciale”/„Special screenings”, cu lungmetraje pasionante precum coproducţia Letonia‑Belgia‑Franţa The Flow de Gints Zibalodis, spaniolul nominalizat la Oscar Visuri de robot/Robot dreams de Pablo Berger, americanul Slide al invitatului la ediţii precedente Animest Bill Plympton sau francezul Cea mai preţioasă povară/La plus precieuse des marchandises, semnat de oscarizatul Michel Hazanavicius.
Deşi greu de concurat cu astfel de titluri, şi cele cinci lungmetraje selectate în competiţia de anul acesta au generat interes, detaşându‑se Pelikan Blue de Lászlo Csáki, câştigătorul premiului în această categorie, dar şi Nicăieri/Nowhere, coproducţia Italia-Elveţia a celebrului Simone Massi. Ambele lungmetraje au confirmat capacitatea animaţiei de a aborda relevant teme sociale grave, precum afluxul imigranţilor în Europa, în primul caz, ori traumele majore ale Italiei, din timpul Primul Război Mondial, dictaturii mussoliniene şi terorismului afirmat prin uciderea politicianului Aldo Moro, în al doilea.
Secţiunea dedicată filmelor româneşti a oferit principalul său premiu scurtmetrajului Fracti de Lavinia Petreche, o viziune destul de pesimistă asupra viitorului înghesuitelor aşezări urbane. O menţiune specială a fost câştigată de Andreia Dobrotă pentru scurtmetrajul Numără până la 10/Count to ten, cealaltă menţiune având legătură cu secţiunea „Pitch, please”, după cum puteţi afla din rândurile care urmează. Secţiunea „Pitch, please” a dus mai departe preocuparea de a pune în valoare proiectele care merită sprijinul industriei animaţiei. Sesiunea a fost susținută, ca la ediţiile anterioare, de trainerii Cristian Pascariu (scenarist, regizor) și Dan Panaitescu (animator, regizor), care oferă mentorat și consultanță participanților. De semnalat că proiecte prezentate în trecut la acest modul al programului au ajuns acum în competiţie şi chiar au fost premiate, precum Paradis murdar de Alina Gheorghe, câştigătorul unei Menţiuni pentru scurtmetraj.
La secţiunea documentar de animaţie, specie din ce în ce mai adesea abordată de creatorii din domeniu, a câştigat coproducţia portughezo‑franceză Percebes, de Alexandra Ramirez şi Laura Gonçalves, care ilustrează fazele existenţei unei specii rare de fruct de mare având acest nume. Filmul a confirmat calităţile principale pe care le poate atinge un astfel de film, enumerate de teoreticiana Annabelle Hones Roe în cartea sa „Animated Documentary” (Palgrave Macmillan), unde spune că un asemenea documentar „ne oferă o perspectivă amplificată asupra realităţii, prezentând lumea în profunzime, ceea ce în filmul obişnuit nu se poate”.
O bună parte dintre scurtmetrajele selectate au fost realizate de studenţii unor universităţi sau departamente universitare specializate şi palmaresul a reţinut două dintre ele: britanicul De‑ale iepurilor/Bunnyhood de Mansi Maheshvari şi germanul Carrotica de Daniel Sterlin‑Altman, ambele de un umor negru care le‑au decis şi selecţionarea în programul special „Creepy Animation Night”.
În fine, ajungem la Trofeul Animest, câştigat de data aceasta de scurtmetrajul francez O poveste foarte sucită/Un conte très tordu, de Catherine Buffat şi Jean‑Luc Gréco, despre o relaţie toxică între doi fraţi, în care cel mai mare îl şicanează pe cel mai mic. Evident, totul e presărat cu umor, publicul apreciind mai ales filmele care aduc zâmbetul pe buze, în aceste zile în care contextul internaţional ne dă fiori de groază, nu mai are rost să amintesc de ce.
Cu un program foarte minuţios ales şi curatoriat, Festivalul Animest a demonstrat, o dată în plus, că animaţia se poate baza pe mulţi cinefili pasionaţi şi că programările de filme în săli ar trebui să propună mai multe titluri venite din acest mediu.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
