Sorana Mănăilescu: Maestre Paul Goodwin, „versatil”, „fenomenal înzestrat”, „entuziasmant”, „emoționant” sunt doar câteva dintre epitetele folosite de criticii muzicali pentru a defini personalitatea dumneavoastră. Cum devine cineva dirijor la superlativ?
Paul Goodwin: Pentru mine, dirijatul este o continuare a călătoriei mele muzicale de la cântăreț într‑un cor de băieți și oboist până la dirijor și profesor. Sunt un realizator de proiecte care mă interesează și mă stimulează mai degrabă decât cineva preocupat de modul cum este perceput. Îmi place să‑i impulsionez pe oameni să ghicească ce voi face în continuare!
A fost util studiul timpuriu al oboiului și este stăpânirea perfectă a unui instrument o condiție în formarea unui mare dirijor?
Când am pornit, în Marea Britanie, pe drumul ce ducea către o carieră de dirijor, perspectivele erau să fiu bogat și să‑mi întemeiez propria orchestră, să mă angajez la Oxford sau la Universitatea Cambridge, să fi câștigat un concurs, să fi avut relații sau să fiu un respectat solist instrumental. Am ales universitatea și am dirijat imediat opere, muzică contemporană, formații de suflători, fanfare și orchestre de tineret, dar mi‑am dat seama că aveam mai mult de câștigat perfecționându‑mă într‑un domeniu, oboiul, după care să revin la dirijorat. Lumea muzicii timpurii m‑a atras din considerații deopotrivă academice și practice și din necesitatea de a cânta la cele mai înalte standarde pe un instrument de epocă. Prin urmare, am renunțat la aspirațiile mele de dirijor timp de câțiva ani, până când am devenit un oboist proeminent și am putut fi invitat înapoi ca dirijor, aducând cu mine toate cunoștințele de istorie a muzicii pe care le absorbisem în anii mei ca oboist cercetând muzica de la Purcell la Mahler pe instrumente de epocă și adăugând la acestea dragostea mea pentru muzică contemporană. Am adus, de asemenea, experiența de a fi făcut parte dintr‑o orchestră ca una dintre principalele voci solo pe care să le dirijez atunci când am urcat pe podium. Secțiunea de oboi încă este „casa” mea în fiecare orchestră. Prin această educație muzicală de ansamblu, am simțit că pot dirija, știind cu adevărat ce vreau să spun cu fiecare măsură din partitură.
Lista orchestrelor pe care le‑ați dirijat până acum este impresionantă – aproape toate orchestrele mari ale lumii, dar și orchestrele locale cu o mai mică reputație. În ce măsură poate un dirijor să fie un artizan capabil să modeleze oricare interpret la perfecțiune?
Nu m‑aș prezenta niciodată ca genul de dirijor care ar dori să „modeleze un interpret la perfecțiune”. Sunt dirijor „colaborator”, cineva căruia îi place să asculte ce spune orchestra, părerile interpreților și să înțeleagă care este personalitatea lor individuală pentru a găsi împreună o modalitate de a face spectacole frumoase. Desigur, va exista întotdeauna un element de persuasiune a interpreților pentru ca ei să înțeleagă și să se îndrepte către propriile tale idealuri muzicale, mai ales când ale mele sunt atât de puternice în ceea ce privește stilul, fraza și sunetul. Dar sunt un mare iubitor al individualității instrumentale și încerc să încurajez interpreții să se exprime mai curând decât să se lase dirijați într‑o singură direcție muzicală. Pentru mine, ceea ce aduce aceste individualități împreună este respectul pentru partitură și frazarea unitară.
Ați fost nominalizat la Premiile Grammy și Gramophone. Care dintre concertele anterioare se apropie de propria dumneavoastră idee de perfecțiune?
Cred că aș reformula această întrebare în felul următor: care sunt puținele note sau fraze din concertele trecute de care îmi amintesc cu plăcere! Este foarte dificil să judeci spectacolele tale din trecut, deoarece, în primul rând, nu tind să le ascult pentru că privesc mereu în viitor și la proiecte noi, iar lucrurile mici care înseamnă ceva pentru mine sunt total diferite de momentele pe care le plac alții în muzica mea. Soția mea iubește dialogul dintre oboi și voce (Nancy Argenta) în înregistrarea realizată de mine a primei mișcări a Cantatei 202, a nunții, de Bach. Înclin să fiu de acord, deoarece îmi place colaborarea.
Mai sunt încă foarte mulțumit de înregistrarea lucrării „Sospiri” de Elgar cu orchestra de cameră engleză și de multe lucruri de pe acel album. A fost atât de plăcut să lucrez cu un grup de muzicieni și o orchestră atât de pătrunși de istoria muzicii engleze, evoluând toți împreună.
Puțini dirijori sunt remarcați pentru modul în care programează concertele. Sunteți unul dintre ei. Ați alcătuit, de exemplu, un viitor „program al elementelor” în compania Orchestrei din Varșovia, incluzând uvertura de concert a lui Mendelssohn, „Mare calmă și călătorie fericită”, și „Rupere de nori” – piesa de concert neoimpresionistă a lui Eric Whitacre. Alegerea unei teme comune ar trebui să scoată în relief, prin contrast, schimbarea discursului muzical de la o epocă la alta? Cât de importantă este abordarea istoricizantă a muzicii pentru care sunteți atât de admirat? De ce această opțiune în locul celei de a da muzicii vechi un sunet contemporan?
Alcătuirea programelor este foarte importantă pentru mine, atrăgând publicul într‑o călătorie care pune în lumină piese pe care le cunoaște alături de altele pe care s‑ar putea să nu le cunoască sau alegând teme ce‑mi îngăduie să realizez combinații neobișnuite. Întotdeauna spun că nu sunt dirijor de „menu à la carte”! Ceea ce vreau să spun este că încerc să evit formatul clasic „uvertură, concert, simfonie” și că mai curând amestec lucrurile. Petrec mult timp cu programe alcătuite ca un puzzle. Sunt norocos că am cel mai extins repertoriu de luat în considerare atunci când programez și, prin urmare, pot combina, de exemplu, muzică contemporană și muzică barocă, interpretată de o orchestră simfonică modernă, stăpână pe sine. Dacă determin publicul polonez să aprecieze „Rupere de nori” în versiunea noastră, cu atât mai mult va fi acesta sensibilizat la sugestiile marine din „Marea calmă” a lui Mendelssohn.
Constat că mi se cere să programez din ce în ce mai multe combinații neobișnuite, ceea ce mă face foarte fericit, pentru că atât de mulți dirijori importanți din zilele noastre încep cu repertoriul romantic canonic și apoi încearcă să includă în repertoriu muzică din perioade anterioare, după ce au auzit versiuni de muzică veche pe YouTube. Sunt norocos, datorită evoluției mele muzicale, să merg în cealaltă direcție și să pot recrea fiecare stil muzical din anii 1500 până astăzi grație unor cercetări și experiențe personale.
„Beethoven explorat” mai curând decât interpretat a fost expresia rezumativă a criticului Malcom Miller într‑o trecere în revistă a modului dumneavoastră „de a lansa noi idei și abordări interpretative” prin recuperarea practicilor de compoziție și interpretare din timpul lui Beethoven. S‑a referit la Simfonia a 8‑a de Beethoven. Concertul numărul cinci pentru pian de același compozitor, inclus în concertul dumneavoastră din 28‑29 noiembrie de la Ateneu, pune iarăși problema recuperării caracterului muzicii de la începutul secolului al XIX‑lea?
Fiecare piesă pe care o abordez o fac dintr‑o perspectivă istorică, iar cel de‑al 5‑lea concert pentru pian nu face excepție. Se impune perspectiva istorică. Voi avea întotdeauna în minte sunetele trompetelor baroce și ale corzilor naturale când voi aborda interpretarea cu o orchestră modernă. Contrastul dintre pianul improvizator și sunetul milităros al instrumentelor de suflat din prima mișcare, sunetul reținut al corzilor cu linii melodice frumos frazate în partea lentă și ritmurile de dans din ultima mișcare. Mă voi strădui să pun în evidență cât mai multă culoare și contrast, adaptându‑mă în același timp intențiilor solistului nostru (Petr Limonov).
Sunteți un dirijor care revine la „Vox Maris”. Ce apreciați cel mai mult la această compoziție a lui Enescu?
De unde să încep?! Este o compoziție atât de incredibilă, care, deși în România este considerată una dintre cele mai mari ale lui Enescu, nu este suficient de cunoscută în restul lumii. Am dirijat multe compoziții de Elgar și îmi plac în mod deosebit oratoriile lui. „Vox Maris” îmi amintește de aceste lucrări târzii ale lui Elgar, în sensul că există o minunată construcție arhitecturală de amploare și, totuși, cu extrem de multe detalii în interior. O văd ca pe o construcție extraelaborată, în care fiecare detaliu contează pentru ca aceasta să stea în picioare și să arate frumoasă.
Orchestrația și subtilitățile dinamice ale poemului simfonic „Vox Maris” sunt uimitoare și contribuie la peisajul sonor structurat pe multe nivele al lui Enescu, în vreme ce piesa, în întregul ei, ne poartă într‑o călătorie emoțională și dramatică. Consider că este o mare onoare să fiu invitat să o dirijez în România.
■ Dirijor
Sorana Mănăilescu în dialog cu Paul Goodwin
