După cum știți, celebrele noastre camioane ROMAN, fabricate la Brașov, au fost exportate pe toate meridianele. La început scria pe ele MAN și dedesubt DAC. Ai noștri n‑or fi știut că DAC era și prescurtarea depozitului de fiarele vechi. S‑au iscat glume proaste.
Nemții au cerut să eliminăm MAN. Am înțeles că râsetele le‑au ajuns la urechi pe căi ocolite. A rămas DAC. Glumele n‑au încetat.
– Să schimbăm literele!
– Și ce litere să punem în loc? Care alte litere?
Numele depozitului a fost schimbat: DCA. Glumeții nu s‑au potolit. Totuși, spre bucuria noastră, s‑a întors roata norocului.
Dacă eventual nu v‑a spus nimeni cum s‑a făcut trecerea de la denumirea DAC la ROMAN, vă spun eu aici. Eram salariat la Întreprinderea de Comerț Exterior Autotractor din Brașov și am tradus la tratativele purtate cu reprezentanții firmei MAN.
Trei reprezentanți de la MAN au venit neanunțați la Autotractor în noiembrie 1972. Ne‑au luat nepregătiți. Tactica lor.
Au cerut să schimbăm denumirea DAC. Eram foarte bucuroși. Nu noi propuneam schimbarea. Ei înșiși veneau cu propunerea, iar asta ne dădea un avantaj uriaș la masa de tratative.
– De ce să schimbăm literele? a holbat ochii Bădițoiu, director pentru exportul de camioane. Sunt bune. Ce au de nu sunt bune?
– Nu vrem să schimbăm nimic! a zis directorul general Mircea Florescu. Este bine așa cum este! Rămâne DAC pentru totdeauna!
Toți ai noștri au dat din cap în semn aprobator. Tactica noastră.
– Trebuie să le schimbați! Absolut! a bătut cu pumnul în masă neamțul din mijloc, așadar șeful echipei adverse.
Partenerii noștri străini n‑aveau nicio șansă să știe cine anume din numeroasa noastră echipă avea dreptul de decizie, ca să își poată concentra tirul de argumente asupra lui. Nici măcar directorul nostru general nu știa care dintre ai noștri va hotărî.
– Sunt litere bune, de la începutul alfabetului! insistau subdirectorii. E așa cum trebuie!
Cam așa s‑a discutat de la ora 13 până aproape de ora 19. Ai noștri ieșeau pe rând să fumeze sau în alte scopuri personale, la fel ca lăutarii care cântă la petreceri zi și noapte fără pauză. Numai eu și nemții am rămas pironiți locului. Spre seară, toți ai noștri dădeau semne de oboseală. Nemții se țineau bățoși. Însă le ghiorăiau mațele de foame mai ceva decât nouă. Tragerea de timp făcea parte din strategia de negociere a ambelor părți. Ai noștri au sugerat să continuăm mâine. Nemții au precizat că nu se ridică de la masa de tratative fără noile trei litere.
– Bine! Hai, treacă de la noi! a zis nu mai știu care dintre numeroșii noștri directori de diferite produse și de zone. Suntem o țară mică. Voi aveți o țară de trei ori mai mare. Facem un compromis! Acceptați să vă facem o concesie?
– Ce concesie?
– Voi trei litere. Noi doar două, în loc de trei!
– Ce litere?
– Nu ştim. O să întrebăm la fabrică. Voi puneți literele voastre MAN, iar noi doar două litere.
Directorul general s‑a încruntat la el. El l‑a privit drept în ochi, nemișcat. Și a continuat:
– Două litere nu sunt trei litere! Logic!
Nu știam noi ce clocea directorașul care propusese asta, însă privirile lui în ochii noștri ne semnalau să avem încredere în el. În fața logicii lui atât de clare, obosiții și bățoșii au uitat să precizeze cum vor fi amplasate literele. Am scris procesul-verbal în germană și l‑am dat la dactilografiat. Ambele părți l‑au semnat. Ștampilat și înregistrat. I‑am invitat pe partenerii noștri de la MAN la restaurant. Dumnealor s‑au ridicat de la tratative victorioși. Iar noi cu mutrele mohorâte. Teatru.
Au ieșit cei trei de la MAN din sală triumfători. Noi, politicoșii, după ei. Directorul general l‑a apucat de braț pe cel care venise cu ideea să punem doar două litere și a scrâșnit printre dinți:
– Te jupoi de viu! Te mănânc cu mujdei și cu muștar! Bucureștiul o să ne tragă‑n țeapă.
– RO! îi şopti el la ureche. RO al nostru și apoi MAN. Avem: ROMAN.
Directorul general a scăpat un răcnet de bucurie, cu mâinile ridicate la cer, să‑l apuce pe Dumnezeu de un călcâi. Germanii s‑au întors speriați și cu ochi întrebători.
– Lumbago! s‑a scuzat directorul general, sprijinindu‑se pe umărul subdirectorului, gata să cadă și să se tăvălească pe jos de entuziasm.
Am traversat peste drum la restaurantul ARO, cel mai reprezentativ din Brașov. ARO avea contract cu Neckermann. Erau acceptați și turiști din Olanda, Luxemburg și alte țări vestice, cu vize românești la zi în pașapoarte. Le era pus pe masă steagul lor național, ca să se simtă onorați și ca să le fie mai ușor securiștilor să stea cu ochii pe ei.
Un mareșal robust în uniformă de culoare imprecisă, cu vipușcă roșie, cu zorzoane aurii pe piept, mai ceva decât un pom de Crăciun, veghea la intrarea în hotel, pe unde intram în restaurant. N‑a mai verificat pașapoartele partenerilor noști, știind că deja au fost verificate la noi de către cine trebuia. A dat mâna cu directorul general și i‑a salutat pe nemți cu mâna la șapcă. Pe subdirectori nu i‑a salutat, întrucât îi cunoștea. Mi‑a strâns mâna, mi‑a ținut‑o în mâna lui și a spus:
– Să trăiți, dom’ profesor! Nu v‑am mai văzut de un car de vreme. Mă‑ntrebam unde ați dispărut în ceață. Eram îngrijorat.
Directorașii au căscat ochii. Cum putea mareșalul să mă cunoască? Și cum putea să fie mai amabil cu mine decât cu directorul general? Șeful de sală m‑a salutat încă și mai călduros. M‑a plasat la un capăt al mesei rezervate, iar pe directorul general în celălalt capăt al mesei. Directorașii s‑au uitat la mine înmărmuriți. Deja aveau bănuieli în legătură cu poziția mea în întreprindere, după cum v‑am spus luna trecută. Pe masa noastră erau trei steaguri vest‑germane și douăzeci și unu de steaguri românești.
Ospătari bărbați și femei au venit aliniați în șir ca soldații și m‑au salutat. Am dat mâna cu fiecare, fără să mă ridic. Toți înclinau capul și spuneau:
– Să trăiți, dom’ profesor! Ce bine că vă vedem! Nu știam unde ați dispărut! Ne era dor de dumneavoastră. Ce bucuroși suntem să vă vedem! Să trăiți! Să trăiți!
Le‑am primit reverențele cu aceeași bunăvoință amicală și paternalistă pentru fiecare, deși unii erau mai în vârstă decât mine. Toți i‑au ignorat pe ceilalți participanți la masă. L‑au ignorat chiar și pe directorul general. Directorașii deveniseră statui cu ochii mari. Cum era posibil ca personalul restaurantului să mă respecte pe mine, mai mult decât îl respectau pe directorul general și pe ofițerul de securitate, care stătea la dreapta lui? După ospătari, au venit alde picolo. Am dat mâna și cu ei. Au venit bucătarii de la bucătărie în rând ca la paradă, cu pălăriile lor ca niște ciuperci, cu linguroaie mari și alte ustensile de bucătărie în mâna stângă. Am dat mâna și cu ei și ne‑am asigurat cu murmure și din priviri de cele mai călduroase aprecieri reciproce. Atât directorașii, cât și nemții au devenit gânditori. Se uitau la mine ca la felul patru. Nimeni nu vorbea la masă. Unii se uitau în tavan și s‑or fi rugat la Dumnezeu.
Doisprezece ospătari mi‑au prezentat douăsprezece sticle diferite de vin și am ales una. A destupat‑o, mi‑a turnat în pahar, am gustat și am dat din cap. Mi‑a umplut paharul. Unsprezece ospătari s‑au dus cu sticlele înapoi și au adus același vin pe care l‑am ales eu. Au turnat în paharul directorului general, fără să‑l întrebe dacă aprobă vinul, în paharul ofițerului de Securitate, în paharul șefului de personal Munteanu, în paharele nemților și la urmă în ale subdirectorilor.
Patru ospătari au venit purtând pe umeri o tavă cât roata mare de tractor și s‑au oprit la mine. Au coborât tava de pe umeri. Un al cincilea ospătar mi‑a dat o baghetă cum au dirijorii la concertele simfonice și mi‑a cerut să arăt bucata care îmi plăcea. Am fost servit și apoi l‑au servit pe directorul general fără să‑l întrebe ce bucată vrea. Apoi i‑au servit pe ofițerul de Securitate, pe Munteanu, pe nemți și pe subdirectori.
Subdirectorii se uitau cu coada ochiului la mine, mâncau cu nasul în farfurie și cu noduri în gât. Un picolo stătea în spatele meu tot timpul și îmi umplea paharul îndată ce sorbeam din el. Ceilalți își turnau singuri. Străinii s‑or fi gândit la ce s‑or fi gândit, desigur surprinși de ritualul acela nemaipomenit. La desert și la cafea, același ritual. Nimeni n‑a scos o vorbă. Nici măcar nemții.
Directorul general, șeful personalului și ofițerul de Securitate mâncau, beau, îmi făceau cu ochiul și zâmbeau pe sub mustață. Le răspundeam la fel, cu toată discreția. Directorașii au observat și au devenit siguri că mi‑au ghicit poziția secretă din întreprindere. Credeau că aveau explicația de ce șoferul cu Mercedesul era la dispoziția mea când directorul general era plecat în străinătate. Nu cumva mă ducea cu Mercedesul la București, pentru spovedanie la autoritățile superioare? S‑or fi întrebat cum puteam eu să am un grad superior față de al ofițerului de Securitate din întreprindere, deși eram mult mai tânăr?
Nemții se priveau între ei, de parcă ar fi înțeles totul. Douăzeci de perechi de ochi mă studiau suspicioși. Se uitau la mine bănuitori și s‑or fi gândit că poziția mea modestă de traducător era doar o acoperire pentru altceva.
Cei trei, care îmi făceau cu ochiul și mustăceau, știau ceea ce nu știau ceilalți. Știau că anterior fusesem profesor la Școala profesională comercială de ospătari și bucătari, de la poalele Tâmpei. Școala avea contract cu restaurantul ARO. Elevii făceau practica acolo, apoi erau angajați. Iar eu, ca diriginte de clasă, trebuia să țin legătura cu șeful de sală. De ce foștii mei elevi aveau o astfel de atitudine față de mine? Asta ar cam putea fi o altă povestire.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
