Manuscrisul meu de debut a ajuns prin poștă la Editura Albatros. Mi‑au trimis contractul semnat de directorul editurii, Mircea Sântimbreanu. Telefonam la editură și ziceau să vin, să discutăm direct. Portarul nu‑mi dădea voie să intru. Așa au trecut patru ani. M‑am angajat la Întreprinderea de Comerț Exterior Auto‑Tractor‑Dacia din Brașov. Văzând portarul legitimația de la Comerțul Exterior, m‑a salutat. Soldatul înarmat de lângă el mi‑a dat voie să iau liftul. Am intrat la editură, am dat bună ziua și am spus cum mă cheamă. O doamnă de acolo a țipat îngrozită. A intrat militărește un civil. I‑am dat legitimația de serviciu și buletinul. Le‑a verificat și mi le‑a restituit. M‑a salutat reglementar și a ieșit.
– A! Păi dacă e pe așa, atunci se schimbă situația! a zis doamna care țipase. Haideți să discutăm pe manuscris!
A scos manuscrisul din dulapul metalic. Mi‑a zis să mă așez lângă ea și s‑a prezentat:
– Eu sunt Iordana Ureche! Să știți că eu sunt vanitoasă! Soțul meu, Geluțu, este colonel de Securitate! Amândoi suntem ateiști! Suntem vecini cu tovarășul Ceaușescu și îl vedem mereu!
Mi‑a spus cum erau camuflate gărzile invizibile de acolo. Eram uimit de așa scrânteală la cap și mă uitam la ceilalți din redacție. Nu erau uimiți. Îi cunoșteau repertoriul.
Sublinia cu roșu prin manuscris la întâmplare, fără să citească ce sublinia. A făcut sorcovă toate foile, mi‑a dat manuscrisul și a zis să modific tot ce a subliniat. Trecuseră patru ani de când îl dactilografiasem, așa că l‑am rescris cu totul altfel decât gândisem înainte. I l‑am dus. A făcut iarăși sublinieri aiurea și a zis să modific. Am rescris manuscrisul de câteva ori. Nu s‑a învrednicit să citească, dar m‑a invitat la ei, că vrea Geluțu să mă cunoască. Gărzile vizibile m‑au legitimat. Buletinul meu corespundea cu ce îi informase el. Mi‑a arătat ce puști de vânătoare avea. Iordana a trimis manuscrisul la tipar. Cenzura n‑a observat că numele haiducului Aguridă Ogaru semăna cu al partizanului Gavrilă Ogoranu. Cenzuriștii n‑auziseră de el.
Întrucât erau ateiști, le‑am oferit un concediu la o mănăstire. Casă‑masă gratuit. Nici pe mine nu m‑a costat nimic. Aveau obligația să se închine când le aduceau maicile mâncarea. În loc de pâine, le dădea prescură. Desertul era zilnic colivă. A apărut cartea și am văzut că îmi înlocuise oltenismele cu moldovenisme. Arhaismele erau înlocuite cu neologisme. Tăiase și adăugase text.
La fel și la a doua carte. La a treia carte, tot așa. În sfârșit, a dat bunul de tipar și m‑a chemat la editură. Mi‑a cerut să fac modificări pe fiecare pagină.
– După bunul de tipar?
– Da. N‑are a face.
– N‑am când. Mâine plec la Berlin pe șantier.
– Luați manuscrisul la dumnevoastră și mi‑l trimiteți prin poștă.
– Legea îmi interzice să scot din țară foi scrise.
– N‑are a face, pentru că mi‑l trimiteți prin poștă.
Era tâmpită? Insista să iau manuscrisul în Germania. Deci îmi pregătea o capcană, să fiu arestat pe aeroport. Am rămas calm, am zâmbit, am rupt foile manuscrisului și le‑am azvârlit în tavan. I‑am salutat politicos pe toți din redacție și am ieșit. M‑am dus la Mircea Sântimbreanu și i‑am povestit tărășenia.
– Bine i‑ai făcut! Are un stil de muncă irațional. Se tot laudă cu Geluțu al ei și nimeni n‑are curajul să îi dea peste bot.
Apoi am conversat vrute și nevrute. După vreo jumătate de oră, intră Iordana la Sântimbreanu, plânsă, mânjită pe obraji cu rimel și cu ruj ca un clovn. Văzându‑mă acolo, i‑a căzut falca și a izbucnit în hohote de plâns. Sântimbreanu ne‑a pus câte un braț ocrotitor pe umeri și ne‑a dus în redacție. S‑a așezat pe un birou și a început să‑i zică râzând:
– Bine ți‑a făcut! Așa meriți! Să îi mulțumești că nu te‑a aruncat pe fereastră, de aici de la etajul șapte! Ar fi trebuit să te arunce prin geamul ăsta, dinspre tipografie, unde vei depune manuscrisul mâine! La prima oră! Eu sunt jurist și îți garantez că n‑ar fi fost condamnat pentru omucidere, deoarece are circumstanțe atenuante. Ba chiar, Uniunea Scriitorilor i‑ar fi ridicat o statuie, pentru că a scăpat literatura de o pacoste precum ești. Statuie din marmură albă, lângă statuia lui Lenin, neagră. Ca să fie ca la șah.
Cei din redacție își mușcau buzele să nu râdă și nu cutezau să noteze memorabilul discurs al lui Sântimbreanu. Iordana plângea și își ștergea lacrimile cu mâinile. Se spoia roșu și negru.
– Gata! Ai plâns destul! Așază‑te capră în patru labe cu fundul în sus, cum știi, strânge foile de pe podea și lipește‑le cum trebuie! Mâine la prima oră să fie la tipografie că așa e contractul și să nu plătim penalizare!
Plecarea mea la Berlin a fost anulată. Șantierul a rămas fără traducător. I‑am spus lui Sântimbreanu că Geluțu mi‑a blocat plecarea. Dânsul a zis că Iordana a depus manuscrisul la tipografie și apoi i‑a înaintat cererea de demisie.
– Nu i‑am aprobat‑o. Am mutat‑o la corectură cu același salariu. I‑am pus cererea la dosarul ei cu cereri de demisie. Uite ce gros e! Mereu își dă demisia. A venit Geluțu în uniformă de colonel. Cu toate tinichelele de rigoare pe piept. Ca să mă sperie. Pe mine să mă sperie? Ha‑ha‑ha! Nu m‑am ridicat și am rămas pe scaun, ca să avem ochii la aceeași înălțime. A zis că vrea o explicație. I‑am arătat dosarul ei cu cereri de demisie. „Din asta se vede, tovarășe colonel, că nu‑i place munca de redactor de carte. La corectură nu va mai avea de a face cu nebunii de scriitori. Știm că toți scriitorii sunt nebuni. Și nu le putem face nimic, tovarășe colonel, deoarece avem nevoie de ei. La corectură are o muncă mai ușoară și același salariu. Așadar! Unde e problema, tovarășe colonel?” Ha‑ha! A venit ca un leu‑paraleu și a plecat cu coada între picioare ca un câine bătut.
A apărut cartea. Am văzut că tăiase fraze și adăugase fraze. Făcuse modificările după ce lipise foile rupte, probabil acasă până seara târziu și cu ajutorul lui Geluțu.
La a patra carte, Sântimbreanu a pus să‑mi fie redactor de carte doamna Herta Spuhn, cunoscută ca fiind cel mai exigent și mai competent redactor de carte din întreaga țară. Patru ani la rând și uneori zilnic, doamna Herta Spuhn mi‑a cerut să fac modificări bine întemeiate, sub privirile dânsei. Îi sunt recunoscător. Astfel m‑a învățat secretele meseriei de scriitor. I‑a garantat lui Sântimbreanu că m‑a verificat temeinic și s‑a convins că eram scriitor. Sântimbreanu îi dăduse misiunea secretă să mă verifice, întrucât Iordana îl mințise că nu eu îmi scriam cărțile, ci altcineva. A plecat manuscrisul la tipar.
Tipografia mi‑a trimis înștiințare să plătesc bani, pentru modificări făcute pe șpalturile tipografice. I‑am spus lui Sântimbreanu că eu nici măcar nu văzusem șpalturile. Dânsul a cerut șpalturile de la tipografie să le vadă. Erau adăugate citate din documentele P.C.R. și modificări de text. Scrise de mâna Iordanei. Se făcuse co‑autoare. Paginația trebuia refăcută.
– N‑ai încotro! Plătește ce vrea tipografia și te despăgubesc eu!
Mi‑a dat un formular de la Uniunea Scriitorilor. Intrasem în Uniune.
– Scrie că ceri cu împrumut 30.000 de lei! Se aprobă jumătate.
15.000 venea cam cât salariul mediu pe țară pentru vreo șapte luni. Am completat formularul și l‑a verificat.
– Cum să ceri bani ca să îți repari mașina? Scriitorii n‑au mașină, tovarășe scriitor! Să scrii că îți plouă în casă și trebuie să‑ți repari acoperișul!
– Nu merge să scriu așa. Se vede în adresă că locuiesc la bloc.
– Scrie acolo cum spun eu! Nu citește nimeni adresa unde locuiești!
– Când trebuie să restitui împrumutul?
– Niciodată. Peste trei luni mai faci o cerere de împrumut. Ți se aprobă și‑ți șterge datoria veche. Cum i‑ai dat peste bot Urechelniței, meriți pe deplin banii Uniunii.
***
Am aflat că se eliberase un post de redactor la Albatros. L‑am întrebat pe Sântimbreanu ce șanse aveam, cu Facultatea de Filologie terminată, să obțin postul.
– N‑ai nicio șansă! Decizia vine de sus! a zis arătând cu bărbia spre etajul de deasupra, unde era Direcția Presei, cum se numea cenzura.
Postul i‑a fost dat unui cascador, care juca în filmele de la Buftea. Nu terminase liceul. L‑au pus redactor întrucât era iubitul poetei Constanța Buzea, divorțată de Adrian Păunescu. Ea avea putere asupra celor de la etajul opt.
Redactorul cascador și‑a publicat pe numele său cărți cu poezii fără noimă, la Albatros. Cărți fără valoare, scrise la repezeală, pe negândite, de Constanța Buzea, ca să își rentabilizeze amantul. Bani în plus peste împrumuturile mereu aprobate și apoi șterse.
Sântimbreanu n‑avea mașină. Mi‑a spus că s‑a dus la pescuit cu redactorul cascador, pentru că ăla avea mașină. La pescuit, cascadorul l‑a întrebat dacă îl cunoștea pe un poet care se numea Rădulescu.
– Nu există niciun poet Rădulescu.
– Ba da.
– Rădulescu și mai cum?
– Nu mai știu. Are un nume neobișnuit. L‑am știut, dar l‑am uitat. Însă e un poet foarte bun. Mie îmi place cum scrie. Ar fi bine să‑l publicăm și noi. E membru în Uniunea Scriitorilor.
– N‑avem, mă, niciun poet Rădulescu membru în Uniune.
– Ba da. Și e un mare poet. A scris cărți de poezie. Rădulescu și nu mai știu cum. Un nume mai așa, cam ciudat. E bucureștean.
– Tu îl cunoști personal?
– Nu chiar așa bine, dar îl cam cunosc. E foarte simpatic. E om de treabă. Ptiu, îmi stă pe limbă și îmi scapă cum îl mai cheamă. Dar vă asigur că e un poet foarte bun. Mi se pare că îl cam cheamă Ion și încă un nume, nu mai știu cum.
– Mă! Nu cumva tu vrei să spui că îl cheamă Ion‑Heliade Rădulescu?
– Ba da! Da, așa e! Chiar așa îl cheamă! Ion Eliade Rădulescu. Îl cunoașteți? E un poet foarte bun. Ar trebui să‑l publicăm. Eu m‑am cam și împrietenit cu el, așa un pic.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
