„Sensul vieții este să‑ți găsești darul.
Scopul vieții este să‑l dăruiești.”
Pablo Picasso
Acum un secol și jumătate se organiza la Paris, an de an, un Salon Oficial, unde erau expuse picturile create în anul anterior și considerate reprezentative. Un juriu preliminar format din somități, profesori de la Academia de arte frumoase, pictori recunoscuți etc., alegea lucrările ce urmau a fi expuse. Împăratul însuși onora cu prezența sa această expoziție considerată un eveniment artistic important. Într‑un an, o parte dintre cei refuzați, iritați de nedreptatea ce considerau că li se face, au deschis în paralel un Salon al refuzaților. În fruntea lor? Manet, Pissarro, Whistler, Gauguin. Refuzații de atunci au declanșat unul dintre cele mai puternice și interesante curente artistice din toate timpurile: impresionismul. Mulți dintre impresioniști nu au mai apucat să știe vreodată ce piatră de hotar au reprezentat și cât de celebri și de prețuiți sunt astăzi. Pe ei atunci nu i‑a premiat nimeni.
Similar, o pleiadă întreagă de scriitori mari nu au primit Premiul Nobel: Anna Ahmatova, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Henry Miller, George Orwell, Boris Vian, Eugen Ionescu, Jorge Luis Borges, Milan Kundera – pietre de hotar ale literaturii universale; oricând mai pot fi numiți mulți alții –, nu au primit această distincție. Mai știe cineva astăzi cine a fost Pearl Buck? Dar Henry Miller? Scriitori americani. Aceiași generație. Doamna a primit Premiul Nobel pentru literatură. Iar domnul a revoluționat ceea ce numim astăzi roman. Cine i‑a citit, a văzut diferența.
Azi încă ne minunăm citind Iliada și Odiseea. Încă este palpitantă lectura ambelor cărți! Și au trecut peste 2.700 de ani de la prima lectură. Autorul lor – anonim.
Prin cele enunțate vreau să afirm că „premiile sunt în inimă”, după cum ne spune în filmul Karate Kid dascălul japonez. Și are dreptate: izbânzile cele mai mari sunt cele obținute din lucrurile făcute cu dragoste și pasiune. Restul – premiile, distincțiile –, constituie noroc. Ele vin și pleacă. Eu personal mă bucur intens pe moment, împreună cu apropiații mei, fără a trece de hotarul modestiei, apoi îmi continui drumul de căutări și muncă, încercând să fac ceva și mai bun, dar și să rămân aceeași. Este promisiunea pe care v‑o și mi‑o fac în această zi. Pentru că eu consider că literaturile în general, dar în speță cea română și cea greacă, au nevoie să fie cunoscute mai bine în străinătate, ceea ce este legat în principal de eminența traducătorilor, de recunoașterea acestora de o parte și de alta a granițelor, de faptul că ei se preocupă să facă reclamă operei și scriitorului tradus și nu lor înșiși ca persoane.
„Artă «minoră», ignorată de mulți, traducerea este o chestiune culturală și politică de cea mai mare importanță. Prezența sau absența sa într‑un spațiu cultural delimitează culturile «majore» de cele «minore» mai mult decât orice alt criteriu. Culturile mari nu traduc, ci produc și validează, pe când cele mici, de nișă, își caută validarea prin traduceri, adevărata lor producție culturală. Primele se izolează, autarhic, printr‑un fel de protecționism cultural, celelalte se îmbogățesc prin osmoza multilingvistică, multietnică și multiculturală pe care traducerile o permit. Încât «minorul» și «majorul» sunt, de fapt, nu atitudini opuse, ci parteneri într‑un balet complex și paradoxal”, spune Mircea Cărtărescu în prezentarea unei recente cărți a lui Sean Cotter, având titlul Traducerea literară și destinul României în comunism. Trei studii de caz: Blaga, Noica, Cioran. Completez eu acum, traducătorul, un luptător înarmat nu cu arme, ci cu spiritul, devine un apărător al culturii europene, cea cu rădăcini în strălucirea culturii Bizanțului.
În epocile de control din partea statului și de cenzură totalitară o parte a scriitorilor canonici au fost exilați pe teritoriul traducerilor, nemaiputând să‑și publice propriile creații. „Scriitori hipercanonici precum Arghezi, Ion Barbu şi Blaga, fiindcă nu şi‑au manifestat loialitatea față de noul regim, sunt un exemplu în acest sens. Cei mai rafinați scriitori de literatură română au fost nevoiţi să‑şi dedice abilitățile traducerilor dintr‑o diversitate de limbi. De exemplu, Arghezi a tradus fabule ruseşti prin intermediul variantelor în franceză, Barbu a tradus Shakespeare, iar Blaga, Goethe şi diverşi poeți din engleză. Dată fiind saturarea cu traduceri a vieții culturale româneşti în această perioadă, exilarea acestor autori în activitatea de traducere nu i‑a marginalizat; mai degrabă le‑a permis să participe la o preocupare centrală a națiunii. Publicul lor cititor a înțeles că era ceva important”, mai spune Mircea Cărtărescu.
Aș vrea să vă vorbesc și despre dragostea mea pentru limba din și în care traduc. Mitul legat de ea este că greaca este o limbă grea. Trebuie să o înveți zi de zi, pentru că este o limbă vie, evoluează și ea, deși este veche, în formă scrisă, de 3.500 de ani. Așa este, dar e foarte melodioasă și bogată, ceea ce mă face să o asemuiesc limbii române, la fel de melodioasă, mlădioasă și bogată.
Care ar fi oare importanța limbilor și a traducerii? Învățând limbi străine, deschidem ușile micii noastre lumi, pentru ca să ne invadeze, îmbogățindu‑ne mental, noi concepte, noi credințe și noi culturi. Și, încetul cu încetul, descoperim că nu suntem atât de diferiți de ceilalți, de cei cândva străini nouă. Dar cum poți înțelege cultura altuia? Cum poți să „creezi tribul comun”? Prin traducere. După cum arată scriitorul irlandez Brian Friel în lucrarea sa Translations, prin traducere încercăm să comparăm două culturi între ele, pentru a le distinge elementele identice. Astăzi, utilizarea traducerii anulează orice decalaj lingvistic și, prin urmare, cultural. Prin munca lor, traducătorii transferă texte dintr‑o limbă în alta, păstrând nu doar acuratețea, ci și tonalitatea și stilul original al autorului. Traducătorii, meșteșugari ai cuvintelor, sunt capabili să captureze nu doar sensul, ci și emoția din spatele fiecărei fraze. Meritul lor este, deci, abilitatea lor de a naviga prin complexitatea nuanțelor lingvistice și culturale, contribuind astfel la o înțelegere mai profundă a lumii în care trăim. Fiecare traducere este un act de creație care îmbogățește cunoașterea umană.
Circulă numeroase mituri despre traducere. În principal, că ea constituie o muncă singuratică. Da, este necesar să te retragi, să te distanțezi, să te concentrezi pentru a face ceva de calitate și translația trebuie îmbinată cu o muncă de cercetare a temei și a autorului. Totuși, traducerea este o călătorie permanentă, cel puțin în două culturi diferite (sursa și limba țintă). Este creatoare, acolo unde intervine intraductibilul. Este o muncă generoasă; încerci să prezinți cititorilor din altă țară un scriitor și opera lui, iar succesul tău cel mai mare va fi abia atunci când tu nu te vei face simțit la lectură și percepția traducerii va lipsi…
Acum și aici, dumneavoastră aduceți în fața reflectoarelor, prin acest premiu (Doamnei Angela Bratsou i s‑a decernat în noiembrie 2024 Premiul Special dublu din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Traduceri Literare: pentru traducerea din limba neogreacă a romanului lui Nikos Themelis, Adevărurile celorlalţi, Editura Ideea Europeană, București, 2023, și pentru retroversiunea în limba greacă a volumului Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche și Pajere, Editura Vakxikon, Atena, 2023/ Ματέιου Καρατζιάλε, Πορφυρογέννητα Ρεμάλια της Παλιάς Ηγεμονικής Αυλής του Βουκουρεστίου, Εκδόσεις Βακχικόν, Αθήνα, 2023 – nota redacției), munca pe care eu o fac cu simț de răspundere și iubire. Eu sunt însă doar o verigă din lungul lanț de traducători din și în greacă, anteriori, prezenți și viitori, pe care mă străduiesc, cu fiecare carte, să nu‑i fac de rușine. Lor le dedic, de fapt, acest premiu. Da, și mai cred profund că literatura în general, traducerea în special, nu pot schimba lumea. Ele pot însă face altceva: ne transformă pe noi, cu fiecare carte tradusă; în acest fel, devenim mai buni ca traducători, dar și ca oameni, devenind noi cei capabili de a schimba lumea și, de ce nu, de a o salva. Pentru că literatura, mai ales poezia, constituie cea mai frumoasă formă de libertate și a traduce este pentru mine un act de a expune lumii întregi frumusețea din noi înșine.
Meritele și utilitatea traducerilor în diferite momente ale dezvoltării culturale a societății omenești au fost revelate şi recunoscute în mod repetat, chiar dacă au generat nenumărate dispute şi controverse. Curiozitatea și interesul diferitelor popoare de a se deschide spre alte lumi, spre alte universuri cu mentalități, moravuri şi trăsături specifice, mai puțin cunoscute, s‑au intensificat semnificativ începând cu Renașterea. În Europa, apariția pe scară largă a traducerilor ca urmare a unor necesităţi culturale obiective este consemnată în secolul al XVI‑lea. Incontestabil, ele devin, la nivel individual şi naţional, căi de comunicare, comuniune de idei şi preţuire reciprocă. Mai mult, pe lângă stimularea armoniei şi prieteniei între popoare, traducerile şi‑au reiterat rolul pozitiv şi în stimularea creaţiei artistice, a schimbului de idei, teme şi diverse mijloace de realizare artistică, influenţând în mod benefic progresul cultural şi spiritual al omenirii. În concluzie, la fel cum metalurgii ne‑au ajutat să pășim în epoca industrială, tot așa fierarii literaturii, traducătorii și interpreții moderni, ne vor ajuta să trecem de la epoca actuală, în care informațiile sunt doar disponibile, la epoca în care informațiile vor fi mult mai relevante și mai utile.
Dacă în literatura română a apărut un număr atât de impresionant – nu numai din punct de vedere cantitativ, ci şi calitativ – de traduceri din marile literaturi ale lumii, primite de cititorul român contemporan cu nedisimulat entuziasm şi cu remarcabilă aviditate de lectură şi cunoaştere, este pentru că a existat o necesitate obiectivă pentru acest gen de lectură care a găsit la noi un teren deosebit de fertil şi un amplu spaţiu de manifestare. Succesul unei anumite opere literare traduse nu poate fi deloc un fenomen întâmplător, ci este rezultatul firesc al aşteptărilor şi cerinţelor preeminente la un moment dat în cultura respectivă.
Semnificaţia şi consecinţele traducerilor de literatură universală în limba română asupra propriei noastre literaturi se cer corect evaluate şi abordate dintr‑o perspectivă modernă mai amplă şi mai flexibilă, în special dacă luăm în considerare faptul că circulaţia şi răspândirea valorilor universale se desfăşoară în cadrul unui proces de mare complexitate şi dinamism, de nenumărate incertitudini sau paradoxuri ce scapă uşor unei analize de suprafaţă. De aceea am simțit nevoia să contribui și eu, cu slabele mele puteri, la acest fenomen. Dar am simțit și că am obligația morală de a face cunoscute cititorilor străini exemple de frumusețe ale spiritualității românești.
Mitul proximității sau al distanței între culturi apropiate geografic. Dacă dăm crezare hărților, Iașiul, de unde m‑am întors de curând, se află la aproximativ 1.551 de kilometri de Atena. 1.159 de kilometri se află între capitala Greciei și București. Chiar și între țările care nu au o graniță comună, distanțele în linie dreaptă sună surprinzător de scurte. În comparație cu această proximitate intrabalcanică, distanțele față de Europa de Vest par insurmontabile. Peste o mie de kilometri despart Atena de Roma, 1.800 de kilometri de Berlin, 2.100 de kilometri de Paris. 2.400 de kilometri se întind de la noi până la Londra, aproape 8.000 de kilometri până la New York.
Va urma
■ Scriitor, traducător, publicist
Angela Bratsou
