La Artipelag, pe insula Värmdö din afara Stockholmului, am de ales între două expoziții: Imagine Van Gogh, într‑o versiune captivantă, imersivă, și cea care este dedicată florii-soarelui în artă între anii 1889-2024, numită I Follow the Sun. Floarea-soarelui în artă 1889‑2024. Floarea‑soarelui are un loc unic în istoria artei. Mulți dintre noi o asociem, în primul rând, cu naturile moarte iconice ale lui Vincent van Gogh din 1888‑1889, lucrări atât de cunoscute, încât au devenit parte din conștiința noastră culturală colectivă. Dar floarea-soarelui are mult mai multe de oferit. A fost o sursă de inspirație, un motiv dinamic și cu mai multe fațete care continuă să fascineze și în arta contemporană.
Instantaneu îmi vin în minte câteva versuri dintr‑un cântec al celebrului grup The Beatles: „One day you’ll look to see I’ve gone/ For tomorrow may rain, so I’ll follow the sun”/ Într‑o zi te vei uita să vezi că am plecat/ Căci mâine poate ploua, așa că voi urma soarele. Așa că decid: I follow the sun! Voi urma soarele!
Anul de început, 1889, este, desigur, iarna lui van Gogh în Arles și primele sale picturi cu motivul florii-soarelui. Dar sunt atât de mulți alții care au fost inspirați de acest motiv, foarte mulți. Pentru a ne întoarce și mai departe în timp, chiar în Metamorfozele lui Ovidiu citim despre dragostea nefericită a nimfei Klytia pentru Apollo. După ce a fost respinsă de zeu, Klytia, îndurerată, plânge timp de nouă zile, nu mănâncă și nu bea nimic – tot ce face este să îl urmărească încontinuu pe zeul soare în timp ce acesta își conduce carul său pe cer. Încet, încet, corpul Klytiei se transformă într‑o tulpină subțire, dar rezistentă, picioarele îi devin rădăcini înfipte în pământ, iar părul i se schimbă în petale. Astfel, Klytia se transformă într‑o floare heliotropică, o floare care va continua să urmărească neîncetat călătoria zeului soare pe firmament. Deși rădăcina o ține, ea după/ Soare se‑ntoarce, iubindu‑l chiar după metamorfoză (Ovidiu, Metamorfoze, Editura Academiei, 1959, Cartea IV, traducere de Ion Florescu). Printre zeii care se îndrăgostesc și seduc oamenii, soarta tragică a Klytiei și iubirea divină neîmpărtășită sunt unice. Povestea a ajuns să fie un mesaj de credință și afecțiune devotată. De‑a lungul timpului, s‑a tradus într‑un context creștin de trăire a unei vieți drepte în relație cu Dumnezeu, dar și în căsătorie, și împotriva puterii lumești. Deși Ovidiu nu menționează în Metamorfoze despre ce specie de floare este vorba, mai ales că în vremea aceea floarea-soarelui era necunoscută în Europa, cei care au asociat planta din scrierile lui Ovidiu cu floarea-soarelui au fost pictorii baroci, care au și reprezentat legenda acesteia în tablourile lor.
Floarea-soarelui a fost importată de pe continentul american și a devenit repede populară în Europa ca simbol mitologic, creștin și artistic. Autoportret cu floarea‑soarelui al lui Anthony Van Dyck reprezintă un exemplu magistral. În secolul următor, interesul s‑a diminuat, iar pentru secolul al XIX‑lea, plin de istorie, pictura cu flori s‑a clasat pe locul cel mai jos dintre genurile de artă. Momentul de cotitură a venit în arta modernă, care este punctul de plecare pentru expoziția de la Artipelag, „I Follow the Sun. Floarea-soarelui în artă 1889‑2024”.
Expoziția explorează rolul florii-soarelui în artă, cu peste 90 de lucrări expuse de la 29 de artiști vizuali și din diferite perioade de timp. Primele lucrări ale expoziției sunt cele trei picturi create la începutul secolului: Fata cu floarea‑soarelui de Michael Ancher, Șaptesprezece ani de Carl Larsson și La Séduction ou Lueur du Soleil Couchant a pointillistului olandez Jan Toorop. Expoziția face și câteva referiri la modernism, cu lucrări, printre alții, ale lui Emil Nolde, Edward Steichen, Fernand Léger, Bror Hjorth și Hilding Lindqvist. Astfel, ne poartă prin expresionismul colorat al lui Emil Nolde, unde fiecare tușă fragilă vibrează cu fiecare petală de floarea-soarelui, dar și printre florile grele, ofilite și cenușii ale lui Anselm Kiefer, care aduce, la rândul său, teme și gânduri de o natură complet diferită, reflectând asupra umbrelor întunecate ale istoriei.
Dacă modernismul era interesat de semnificația sa umană generală, a trebuit să cedeze picturii postbelice non‑figurative și conceptelor extinse de artă. Excepțiile confirmă regula privind expoziția de la Artipelag. Olle Bærtling a experimentat cu tema înainte de a‑și găsi forma abstractă. Fernand Léger pictează floarea-soarelui la sfârșitul vieții sale, departe acum de vitalitatea artistică timpurie pe care a avut‑o observând omul în societatea modernă. Iar când un Andy Warhol pensionar pozează cu o floarea‑soarelui în fața fotografului Steve Wood, în 1981, este greu de spus a cui „stea” a căzut cel mai mult.
La expoziție participă și fotografi. Pe lângă cunoscutul Edward Steichen, care a început să lucreze cu motivul în anii 1920, sunt prezentate și lucrări de Elina Brotherus, Rinko Kawauchi, Thomas Struth și Gerry Johansson. La primul fotograf color, Steichen, culoarea galben atrage intens, ca în Sunflower in thunderstorm (1938), pe fundalul unui cer întunecat și tulburat. Vulnerabilitatea umană este prezentă prin forma fragilă a florii-soarelui.
Dar călătoria nu se termină aici. În I Follow the Sun, totuși, nu arată doar felul în care floarea‑soarelui a fost descrisă istoric, ci și interpretări contemporane ale motivului florii-soarelui. Picturile Clarei Gesang‑Gottowt, Tal R și Edit Sihlberg, care au fost invitate să facă lucrări noi, special pentru I Follow the Sun, arată cum artiștii de astăzi continuă să găsească o nouă inspirație în forma și simbolismul florii-soarelui. De asemenea, este prezentată instalația lui Ai Weiwei, Sunflower Seeds (2010), cu mii de semințe de floarea-soarelui, de ceramică, lucrate manual, evidențiind problemele producției de masă, individualității și expresiei artistice. Lucrarea este singura din expoziție care se referă la politica autoritară, supusă, cu care este asociată floarea.
Prin colectarea și expunerea acestor lucrări, Muzeul Artipelag, cu expoziția I Follow the Sun, creează o platformă cu diferite perspective asupra artei, în care natura și existența umană se întâlnesc. Floarea-soarelui acționează ca o figură centrală și un punct de intersecție care leagă istoria artei și prezentul. A face o expoziție de artă în jurul unui motiv care a fost tratat de o gamă largă de artiști din mai multe genuri – pictură, sculptură, fotografie, instalație – și care este de natură să atragă publicul, este de remarcat și de apreciat. Nu este nevoie de altă temă în afara motivului, nimic altceva care să o țină împreună și să îi dea unitate. Singura dezamăgire este lipsa unui tablou cu floarea‑soarelui al lui van Gogh, care ar fi încununat expoziția, dar este ușor de înțeles că împrumutarea unuia este pentru Artipelag cu totul imposibilă.
În mintea mea, The Beatles continua să‑și picure cântecul… „Some day you’ll know I was the one/ But tomorrow may rain, so/ I’ll follow the sun”…
■ Poet, traducător
Dorina Brândușa Landén
