Béla Bartók şi‑a dedicat cei mai productivi ani din strălucita sa carieră internaţională pentru a umbla pe jos prin sate, unde nota cu creionul cântece româneşti, cu melodia şi versurile lor. Astfel şi‑a îmbogăţit propria sa creaţie, dar şi repertoriul tarafurilor ungureşti…
Tom Sandqvist, profesor universitar de teoria artei şi istoria ideilor, citise ce scrisesem în Dagens Nyheter, voia să scrie o carte despre avangarda literară românească la Paris şi m‑a căutat să‑mi pună întrebări. A publicat‑o ulterior: Dada öst: rumänerna på Cabaret Voltaire, Signum förlag, Lund, 2005. I‑am răspuns cam aşa. Folclorul? Este cea mai trainică şi mai longevivă componentă din cultura română, e coloana vertebrală şi vâna. De acolo şi‑au tras seva cam toţi creatorii. Folclorul este baza fundamentului şi fundamentul bazei. E capitolul unu şi deschizător de drumuri din istoria literaturii române. Cei ce afirmă că istoria literaturii române începe cu literatura bisericească greşesc. Istoria literaturii române începe cu literatura orală a românilor. Folclorul românesc este literatură orală veche, arhaică, cu rădăcini în cultura de la Hamangia, Tărtăria, Cucuteni, Gumelniţa, Monteoru, Basarabi, Boian, Turdaş, Vădastra şi câte altele. Basmele noastre conţin o mitologie pre‑indo‑europeană, mult mai veche decât cea greco‑romană, care este indo‑europeană. Eroii din basmele noastre sunt personaje mitologice morale, nu amorale ca în mitologia greco‑romană. Literatura orală a început cu mii de ani în urmă, s‑a transmis din gură în gură şi a urmat evoluţia limbii române. Nu cred că formarea limbii române începe odată cu tipăriturile sau cu exclamaţia torna, torna fratre, compusă doar dintr‑un verb şi un substantiv, notată de străini pe buchii greceşti. Limba română poate fi la fel de veche ca şi literatura orală. Ambele s‑au transmis şi au evoluat împreună.
Eminescu, după ce a acumulat atâta cultură universală, nici nu s‑a gândit să se îndepărteze de literatura orală străveche, cizelată de multe milenii, reeditată verbal mereu şi mereu. S
e ştie că de la literatura orală ne vine continuitatea şi unitatea limbii peste atâtea teritorii separate şi totodată unite prin mari formaţiuni geografice şi catastrofe ale istoriei. Geniul suprem al literaturii române s‑a inspirat din creaţiile orale ţărăneşti şi le‑a valorificat pe cel mai înalt nivel intelectual. Poeţii nu se mai puteau desprinde de farmecul modelului eminescian şi de stilul lui cult, cu rezonanţe folclorice. Coşbuc, ca să elibereze poezia de modelul eminescian, a recurs… tot la folclor. Avangardiştii români au debutat în ţară şi nu se puteau îndepărta de izvoarele lor folclorice, sub zodia cărora se născuseră şi se formaseră. Singura lor soluţie ca să‑şi afirme individualitatea era să se îndepărteze de surse, să plece departe de ţară, să se autoexileze la Paris. Dar nici departe de ţară nu au putut închide ferestrele prin care continuau să respire aerul cu miros de fân proaspăt cosit, din folclorul de acasă. Orice ai face şi oriunde te‑ai duce, limba, patria şi cultura din patrie le iei peste tot cu tine, în cap şi în inimă, în sânge. Medicii pot face transfuzie de sânge, dar nimeni nu poate face transfuzie de moştenire culturală.
Moderniştii nu s‑au putut elibera de moştenirea folclorului nici la Paris. Folclorul le oferea certitudini existenţiale şi artistice. Astea nu le puteau obţine de la filosofii şi artiştii occidentali, oricât de colosali ar fi aceştia, cu găselniţele lor de moment şi neverificate de trecerea mileniilor. Folclorul românesc acţionează ca un magnet asupra literaturii, muzicii, artelor plastice, vestimentaţiei, arhitecturii, ba chiar şi asupra spectacolelor ultra‑tehnicizate, şi asupra filosofiei. Fascinează ispititor, copleşitor şi acţionează centripet asupra tendinţelor centrifuge. Moderniştii noştri, încurajaţi de publicul occidental, şi‑au luat‑o în cap. Îşi închipuiau că ei erau alfa şi omega. Alfa şi omega nu erau ei, ci folclorul. Folclorul le‑a fost temelia şi rădăcina. O dovedeşte opera lor. Cum să vadă occidentalii rădăcinile modernismului în folclorul românesc, când ei nu cunosc literatura orală română? Nu poţi să ştii că cineva seamănă cu ta‑său, dacă nu l‑ai văzut pe ta‑său.
Folclorul românesc este un patrimoniu naţional, dar nu e rezervat numai pentru români. Şi cei de altă naţionalitate, etnie sau altă religie, aflaţi pe culmile culturii, au fost fascinaţi de creaţiile ţăranilor noştri. Béla Bartók şi‑a dedicat cei mai productivi ani din strălucita sa carieră internaţională pentru a umbla pe jos prin sate, unde nota cu creionul cântece româneşti, cu melodia şi versurile lor. Astfel şi‑a îmbogăţit propria sa creaţie, dar şi repertoriul tarafurilor ungureşti. A cules folclor muzical. A donat Academiei Române toată culegerea sa de folclor muzical, însă donaţia lui a fost respinsă. Bartók a tipărit culegerea în Occident pe banii săi. Academia a refuzat să primească volumele trimise. La 30 de ani după moartea lui, s‑au reeditat în America în cinci volume mari, iar Biblioteca Academiei le‑a acceptat. Românii sunt atât de bogaţi, încât nu consideră transferul de muzică românească la unguri sau la alţii ca un furt naţional, ci ca o donaţie generoasă, făcută altora. Românii au donat modei internaţionale ia, fără să ceară drepturi de patent ca americanii pentru Coca‑Cola. Sau câte alte invenţii româneşti mai sunt, ca stiloul, insulina, avionul cu reacţie şi nu mai ştiu câte altele. Gheorghe Zamfir, Grigore Leşe, Dana Dragomir şi mulţi alţii se îmbracă ţărăneşte, dar sunt oameni cultivaţi, cu studii superioare. Zamfir s‑a făcut cunoscut întâi ca mesager al muzicii populare şi abia apoi a compus sau a interpretat muzică cultă.
Nu, astea nu sunt paradoxuri. Aici ar putea fi vorba de conflictul dintre tradiţionalism şi nonconformism. S‑ar putea ca astea să fie două polarităţi ale spiritului românesc. O dihotomie probabil inerentă atât la individ, cât şi la dimensiuni naţionale, având ca rezultat inteligenţe ce reuşesc să îmbrăţişeze şi soarele şi luna. Ca Eminescu: şi basmele noastre arhaice şi filosofia germană şi formulări stilistice tipic franceze. Şi poezii suave, şi ziaristică vehementă. Sau ca Zamfir, Lipatti, Porumbescu ori Enescu: şi muzica populară şi cea cultă. Şi compozitor şi interpret. Muzica simfonică a lui Enescu nu este compusă chiar de el. Era deja compusă cu milenii în urmă, de nişte ţărani anonimi, cunoscuţi sub pseudonimul colectiv de Orfeu. Enescu doar a orchestrat muzica populară la înălţimea celei mai strălucite perfecţiuni simfonice. El reeditează muzica arhaică, pentru ca să auzim cum cânta Orfeu. Aceeaşi dihotomie soare‑lună, la Mircea Eliade: pe de o parte, singurul savant care a dat omenirii un tratat de istoria religiilor, după care nu se mai poate scrie un al doilea şi astfel a creat Ştiinţa religiilor, ca ştiinţă de sine stătătoare, iar pe de altă parte, e un prozator fantast, de nu mai ştii unde e pragul dintre real şi ireal, încât te trec fiorii, ţi se face părul măciucă şi începi să te îndoieşti de toate certitudinile.
– De unde vine pesimismul lui Emil Cioran?
– Cei care l‑au frecventat spuneau că Cioran era un comunicativ, chiar vesel, deloc pesimistul ce apare în operele sale. Eu am văzut o fotografie a lui, în care hohotea de râs, cu gura până la urechi, în contrast cu ce citim în cărţile lui. Scrierile lui par să fie o negare a optimismului din toată literatura orală a românilor. Cioran s‑o fi intoxicat de pesimismul şi fatalismul unor exilaţi iluştri, îndureraţi de situaţia în care ajunsese România după invazia sovietică. Sau poate că provine genetic din istoria ingrată a românilor ca străjeri la poarta Europei. Dar nici aici nu sunt sigur că aceasta ar fi ceva prioritar în menirea istorică a românilor. Fiindcă românul s‑a născut poet, iar nu soldat, ca prusacii. Menirea românilor este propăşirea artelor frumoase, a valorilor umaniste, a omeniei, prin forţa cuvântului şi a binelui. La asta nu ne bate nimeni. Constantin Brăiloiu a spus în perioada interbelică: „Numai prin cultura noastră ţărănească vom însemna şi noi ceva în lumea asta mare. Cu armele Occidentului nu vom bate niciodată Occidentul şi va trece multă vreme până vom înceta a mai fi o caricatură sau, în cel mai bun caz, o copie fără importanţă a Apusului”. Omenia noastră, cu cuvinte potrivite, o să bată neomenia celor ce umblă cu vorbe amăgitoare, cu tertipuri financiare şi cu planuri criminale împotriva omenirii.
– S‑ar putea ca Despre inconvenientul de a te fi născut a lui Cioran să fie o elegie naţională?
– Nu cred. Mai degrabă poate fi un antipod al Ciocârliei lui Enescu. Orice om şi orice popor poate avea diferite stări sufleteşti, nu numai una. Eminescu a scris elegii, dar şi poezii militante, electrizante, mobilizatoare. De asta şi vor duşmanii tradiţionali, prin cozile lor de topor, să renunţăm la Eminescu şi la Mioriţa, ca să renunţăm la idealurile noastre, la tot ce avem şi să nu mai fim cine suntem. Opera lui Cioran poate că este o elegie existenţială, a tuturor oamenilor de pe planetă, dar şi a noastră. E o durere căreia românii cel mai adesea îi dau o tentă de autoironie, biruind‑o astfel prin râs şi optimism, amintindu‑ne genetic, din sânge, de la Zalmoxis, aşa cum se ştie şi de la Herodot, că suntem nemuritori. Trăim cu toţii în nemurire, până când uităm că suntem nemuritori. Aş zice că mai degrabă e o elegie individuală, numai a lui Cioran, oricât ar fi de mulţi români care îşi dau cu pumnii în cap că s‑au născut. Le trece repede şi apoi râd. Eu aş zice să citim „inconvenientul” lui Cioran invers, ca o laudă vieţii sau despre inconvenientul de a nu te mai naşte încă o dată. Dacă nu, rămâne inconvenientul de a nu fi înţeles nimic de la viaţă.
Victor Ravini
