Burebista a dat ordin să defrişeze dacii podgoriile. Nu se ştie cine şi din ce cauză l‑a asasinat. Decretul prezidenţial 400 al lui Ceauşescu interzicea băutura la locul de muncă. Reacţia inevitabilă a fost aşa‑zisul decret 401, care însemna că 400 beau, iar 1 stă de pază. Apoi decretul 402: bea şi şefu’, bem şi noi.
Colonelul de Securitate care se ocupa de G.S.M.C. Vulcan Bucureşti intră la directorul Vlad Bădulescu, se duce direct la seif, îl deschide şi vede o damigeană de zece litri.
– Ce e asta?
– Ce să fie? a răspuns directorul aprinzându‑şi o ţigară.
– Se confiscă! Să vină Cârciumaru încoace!
Aşa îl chema pe şeful serviciului de personal: Cârciumaru Gheorghe. Directorul îl sună la telefon pe interior:
– Nea Ghiţă, vino‑ncoa, că vrea Tovarăşu Muncitoru să te întrebe ceva!
Acesta era numele conspirativ al colonelului, pe care toţi îl ştiau. Cârciumaru a venit într‑un suflet. Chiar el mi‑a povestit cele ce urmează.
Colonelul şedea într‑un fotoliu din faţa biroului directorului. Damigeana era pe măsuţa dintre cele două fotolii. Cârciumaru s‑a aşezat neinvitat în al doilea fotoliu.
– Cât de tare e? a întrebat colonelul.
– Să trăiţi, o să constatăm imediat! a zis Cârciumaru.
– Tu să nu vorbeşti ne‑ntrebat!
– E tare, a răspuns directorul. Mi‑a adus‑o un om de la Abrud. Zicea că are 80 de grade. Prună.
Cârciumaru a turnat în trei pahare.
– Hai noroc! a ridicat el paharul. Să trăiţi dom’ Tovarăşu Muncitoru, să trăiţi dom’ director! La mai mare şi la mai tare.
– Să trăieşti şi tu! Şi tu! Hai, treacă de la mine. Vă dau voie să trăiţi! a glumit colonelul, a mirosit pălinca, a clătinat din cap şi a gustat. Mda, merge şi aşa!
Apoi a dat paharul pe gât ca prin pâlnie.
– Are gust bun, dar n‑are 80 de grade. E cam slabă!
Colonelul era originar din Maramureş. A pus paharul gol pe măsuţă. Cârciumaru a umplut din nou paharele.
– De fapt, am venit să mă mai uit odată în dosarul lui Niţu, scriitorul.
Cârciumaru a ridicat receptorul de pe biroul directorului şi a sunat:
– Nea Mărinică, vino‑ncoa cu dosarul lui Niţu scriitoru’, că Tovarăşu Muncitoru e aci şi se grăbeşte. Vezi că am în seif nişte cârnaţi, brânză şi măsline. Aduci tot! Repede! Şi trei cafele!
– Acuşica, şefu! Acuşica.
Nea Mărinică întocmea dosarele pentru trimiteri pe şantiere în străinătate. El întocmise în repetate rânduri dosarul scriitorului Radu Niţu. Cârciumaru a umplut iarăşi paharele. Colonelul a vărsat pălincă în scrumieră şi i‑a dat foc. Ardea cu flacără albastră, aşa cum trebuie. A trecut vreo jumătate de oră şi Nea Mărinică nu a apărut.
– Nea Mărinică, ce faci? Ai adormit pe veceu? Vino cum eşti, cu pantalonii în vine! Repede că arde! Şi nu uita să aduci ce ţi‑am zis! Adu şi un cuţit, să te jupoi de viu!
– Acuşica, şefu! Acuşica.
Peste încă vreo jumătate de ceas:
– Nea Mărinică! Ne‑au ruginit balamalele în ploaie! Laşi totul şi vii imediat! Să vii cu mâinile sus, că te împuşc definitiv! Dar rapid, că te mănânc cu fulgi cu tot! Rapid, am zis! Te jupoi de viu şi pun sare!
– Gata şefu, acuşica!
Peste vreun sfert de ceas, bate Nea Mărinică la uşă, o deschide şi intră aplecat de şale şi cu mâinile sus, ca la război. Privea buimac prin ochelarii săi ceţoşi, crăpaţi şi reparaţi cu sârmă:
– Să trăiţi, dom’ Tovarăşu Muncitoru! Să trăiţi, dom’director! Să trăiţi, şefu! Am căutat în toate registrele şi‑n toate cărţile de muncă. Şi la muncitori şi la TESA. Şi la transferaţi. Şi la morţi. Şi la pensionaţi. Şi la evidenţa militară. Şi la ăia care ştiţi dumneavoastră. Am căutat alfabetic şi după nume. Şi după prenume. Nu avem şi n‑am avut niciodată pe nimeni cu numele Niţu Scriitoru. Şi nici Scriitoru Niţu!
* * *
Odată, fusesem detaşat de la export la personal, în aşteptarea unei plecări pe şantier peste hotare. Eram în pauza de masă, care ţinea cam de la ora 10 la 13. Pauzele de masă erau interzise. Pusesem pe uşă o hârtie: „Şedinţă. Nu deranjaţi!” Cineva a apăsat clanţa, fără să ciocăne. Un coleg, fost rugbist la Steaua, a strigat cu gura plină:
– Eşti chior? Nu vezi că avem şedinţă?
– Deschide! Te arestez!
Era vocea colonelului. Rugbistul i‑a făcut semn lui Fălcuţă Ştefan, căruia el îi zicea Falconetti, să deschidă uşa. Colonelul s‑a aşezat pe scaunul lui Falconetti. S‑a uitat asupra celor ce erau pe masa comună: cârnaţi, şuncă, slănină, murături, sarmale, piftii, jumări, zacuscă, icre de fasole bătută, ce avea fiecare pe acasă.
– Şi mai ziceţi că nevestele n‑au grijă de voi! Şi mai cârtiţi că n‑aveţi porc de Crăciun! Aveţi porc! a zis el, arătând cu bărbia spre portretul lui Ceauşescu de pe perete.
Noi ne‑am prefăcut că nu pricepeam provocarea. Rugbistul i‑a turnat vin într‑o cană de cafea şi s‑a scuzat că n‑aveam ţuică. Colonelul gusta din toate, avea limbariţă şi îndruga verzi şi uscate. Se vedea pe el că venise gata cherchelit. Sau poate că se prefăcea, vulpoiul, cum avea obiceiul. Vorbea în dodii, doar‑doar o deschide careva pliscul şi îi va vorbi necugetat. A bătut la uşă altcineva. Rugbistul, cu gura plină, a urlat:
– Eşti chior? Nu ştii să citeşti?
– Deschide, că sunt eu!
Era vocea unui inginer poreclit Metru sau Jumătate‑de‑om.
– Du‑te şi caută‑mă la veceu! a strigat rugbistul.
Inginerul fusese şef de şantier la Chemnitz. Contractul era să termine şantierul în trei ani, iar el nu l‑a terminat nici în şase ani. Intrase în conflict cu toţi muncitorii de pe şantier. Eu ceream din baracă la telefonistele din Berlin legătura cu numărul cutare din Bucureşti, cum era tehnologia pe atunci, iar ei îl reclamau la Cârciumaru. Stătuse acolo cu nevasta şi copiii fără să îşi prelungească viza. A fost chemat în ţară, iar montajul a fost terminat cu bine fără niciun şef. N‑a fost dat afară. Nici nu i s‑a mai dat vreo sarcină de serviciu. Primea salariul de bază, însă nu beneficia de ore suplimentare, prime şi bonusuri. Astea erau mai mari decât salariul de bază. Nu avea unde să îşi fiarbă cafeaua. Umbla dintr‑un birou într‑altul, cerşea cafea, uneori primea şi mereu trebuia să se ridice de pe scaunul unde se aşeza. Îi ziceau să îşi ia paltonul şi căciula din cuier. Nevasta lui lucra la financiar. Ea nu‑i dădea voie să vină acolo.
Colonelul a făcut semn să îi deschidem uşa. Inginerul a intrat, a chiţăit ceva şi a întins mâna să ia un cârnat.
– Jos labele de pe Coreea! a răcnit rugbistul şi l‑a plesnit peste mână.
Cu un rânjet mieros, inginerul mi‑a reproşat:
– La toţi le‑ai dat carte cu autograf, numai mie nu mi‑ai dat!
– Nu ţi‑a dat fiindcă e trădător de patrie! i‑a replicat colonelul, m‑a arătat cu degetul şi a zis: Uitaţi‑vă şi voi la el! Uite cum arată un trădător de patrie!
– Hoţul strigă prindeţi hoţul, a zis rugbistul arătându‑l pe inginer cu un castravete murat.
Aşa vorbea colonelul în dodii. Aşa mi‑a confirmat bănuiala că ăla era cel care îl minţise şi din cauza căruia m‑au chemat în ţară şi mă aruncaseră la Rovinari. Securitatea unui stat nu poate fi asigurată cu informatori‑dezinformatori, incapabili profesional, cu metehne psihosociale şi canalii oportuniste.
* * *
Altă dată, tot la personal, tot în aşteptarea unei plecări. Tovarăşu Muncitoru dă năvală şi zice:
– Dosarul lui Degeratu Vasile!
– N‑avem pe nimeni cu numele ăsta, a răspuns Cârciumaru.
– Ba aveţi!
– N‑avem. Cu aşa nume, nu se putea să nu‑l ştiu eu.
Subalternii lui Cârciumaru au confirmat că nu aveau pe nimeni cu acest nume.
– Aveţi şi lucrează la birouri. Dosarul!
– E cumva duşmanul poporului? a întrebat Cârciumaru.
– Vezi că‑l ştii? Scoate dosarul lui!
– De unde să‑l scot? N‑avem şi n‑am avut niciodată pe nimeni cu numele ăsta.
– Te joci cu focul! Tăinuieşti un trădător de patrie!
Cârciumaru şi‑a întins braţele ca răstignit pe cruce şi a zis:
– Pun capul jos că sunteţi pe un Transfăgărăşan greşit. Încercaţi la Uzină!
Eu priveam cu ziarul din mână. Ştiam despre ce era vorba şi mă abţineam să nu râd. Mi‑am continuat lectura din ziar. Colonelul a plecat. S‑o fi dus să‑l caute pe Degeratu Vasile la Uzină.
Şi să vedeţi de la ce a pornit totul. Cu câtva timp în urmă, eram la export. Intră un oarecare, un necunoscut. Ţanţoş, cu nasul pe sus. A dat mâna cu noi toţi cei din birou, ceea ce era cu totul deplasat. Afişa o atitudine arogantă, prin care voia să îşi impună respectul şi dominaţia asupra tuturor. A vorbit ce o fi vorbit cu şeful şi a plecat fără să salute de plecare.
O colegă a întrebat:
– Şefu’! Ce a vrut filfizonul?
– Un zăpăcit. Nici el nu ştia ce vrea. Mare e grădina Domnului!
Zăpăcitul îşi dăduse aere că ar fi fost ceea ce nu era în stare să fie. Toţi s‑au ridicat şi au dat mâna cu el. Eu însă am dat mâna cu el fără să mă ridic, l‑am privit drept în ochi şi am zis, abţinându‑mă să nu râd:
– O mână caldă de la Degeratu.
– Cum?
– Degeratu.
– Şi mai cum?
– Degeratu Vasile.
* * *
S‑ar putea ca biblioteca lui Assurbanipal să fie arhiva poliţiei sale secrete. Principala preocupare a puterii satrapilor din Antichitate era menţinerea puterii. În acest scop satrapul voia să ştie totul despre toţi, iar poliţia lui arhiva note informative, mult prea adesea dezinformative. Puterea cade de la putere nu atât din lipsa de informaţii, cât din abundenţa de informaţii false. Napoleon (Vues politiques, Fayard, Paris, 1939) a spus că cenzurarea scrisorilor l‑a costat şase sute de mii de franci aur, probabil echivalent azi cu miliarde de euro. Şi nu i‑a adus nicio informaţie folositoare. Cu cât l‑or mai fi costat şi notele dezinformative, ar fi putut să cumpere de la englezi Egiptul, India şi Australia şi să‑i rămână bani de o ţuică cu prietenii.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
