Curator de expoziții de artă și vedetă internațională, suedezul Daniel Birnbaum prezintă lumea artei ca o mare mașinărie pentru megalomanie narcisistă și nepământească. Dragostea de artă este o nebunie sublimată, iar intelectualii depind mereu de bani și de putere. Există mult adevăr în ce spune el.
În cronica literară elogioasă pe care am scris‑o despre primul roman al lui Daniel Birnbaum, Doctor B, l‑am îndemnat să scrie o carte despre „labirinturile morale ale lumii artei”.
Acum a făcut‑o!
Spre bucuria mea, cât și spre frustrarea mea, pentru că povestea se petrece nu în prezent, ci în timpul Bienalei de la Veneția din 1942, când tocmai izbucnise războiul și pavilioanele naționale au fost închise, precum și ale Franței, Angliei și SUA.
Dar cartea (Inelul lui Schellenberg, Editura Albert Bonniers, Stockholm) funcționează la fel de mult ca o metaforă pentru vremurile noastre, având în vedere modul în care conflictele politice se reflectă în pavilioanele naționale și cum agendele artistice le reflectă pe cele politice.
Daniel Birnbaum însuși a curatat Bienala de la Veneția din 2009 și i‑a dat un titlu de artă‑filosofică: Fare Mondi (Făcând Lumi). Un tribut demiurgic la ceea ce artiștii au făcut întotdeauna – lumi create.
Cum arată creația lumii lui Birnbaum de data aceasta? În acest thriller din lumea artei din Europa de mijloc întâlnim atât artiști, naziști, spioni, negustori de artă și societăți secrete, într‑un ceva care ne aduce în minte Codul lui Da Vinci. În centru stă un iubitor de artă suedez, care este numit de colegii săi de la Muzeul Național „călărețul apocalipsei”.
Setea lui de frumos merge atât de departe, încât misiunea lui se reduce la a se ocupa de doamnele din asociația de artă a muzeului din Stockholm. Dar într‑o zi este trimis într‑o misiune specială la Bienala de la Veneția pentru a livra câteva tablouri ale Prințului Eugen, precum și ale prietenului acestuia, celebrul Grünewald, „chiar dacă este evreu”.
Facem cunoștință cu un iubitor de artă care crede că înțelege arta mai bine decât artiștii înșiși, care este „bolnav de artă” și a fost odată atât de grav afectat de picturile lui Tiepolo din Chiesa di San Paolo, încât își pierdea mințile, ca Stendhal. Îl urmăm într‑o călătorie amețitoare cu trenul într‑un vagon de marfă fără ferestre, prin trecătorile întunecate din munții Alpi, până la palatul de artă al Europei.
Ajuns acolo, el întâlnește o serie de evenimente inexplicabile pe aleile și prin palatele Veneției, cum ar fi managerii de bienale și organizatorii de petreceri care se dovedesc a fi hoți de artă și prieteni care se dovedesc a fi spioni. Savantul în artă este obsedat doar de un singur lucru – rezervorul de apă asemănător unui templu al arhitectului Paul Hedqvist, dar el a abandonat recent vechile idealuri antice și a început să construiască în schimb „clădiri utile”.
Criticul de artă se simte trădat și se agață de acest templu de parcă ar fi o religie complet privată a artei. Acolo îl revede și pe Schellenberg, un spion german pe care l‑a întâlnit la Veneția, care purta pe deget un inel ciudat cu craniu de mort, cu o otravă, ceea ce ar însemna și libertatea lui dacă ar fi prins. Nebunia protagonistului devine tot mai puternică pe măsură ce trece timpul. Întrucât ce înseamnă să fii „bolnav de frumusețe”? Să fim orbi la viața care se petrece în jurul nostru. În cele din urmă, lumea artei apare ca o mare mașinărie pentru megalomanie narcisistă și nepământească și dragostea pentru artă ca formă de nebunie sublimată.
Poate suna dezordonat și seamănă un pic cu Inelele lui Saturn amețitoare de W.G. Sebald, care a servit drept inspirație pentru cea mai bună expoziție a lui Birnbaum 50 Moons of Saturn pe care am avut ocazia să o văd la Torino în 2008.
Dacă melancolia lui Saturn era atunci în centru, melancolia – iubirea însuşită a trecutului – a primit acum critici, în amintirea predilecţiei melancolice a nazismului pentru idealurile străvechi de frumuseţe.
Uneori mă întreb dacă „Inelul lui Schellenberg” este o autobiografie ascunsă. Birnbaum, care în bogata sa carieră a reușit să fie curator al Bienalei de la Veneția, a fost director la Moderna Museet din Stockholm și al școlii de artă Städelschule din Frankfurt, despre care se spune că el însuși a luptat cu și împotriva unei serii de forțe întunecate.
Ce simbolizează inelul lui Schellenberg? Fascinația artei pentru putere? Sinuciderea puterii? Probabil toate.
Că busola morală este aproape inexistentă în această lume atotputernică – este doar un fapt. Imoralitate este poate doar un alt cuvânt pentru ceea ce înseamnă să fii „bolnav de frumusețe”.
Oricum ar fi, Daniel Birnbaum a reușit să scrie un alt roman captivant, chiar dacă oarecum dezordonat, despre dependența intelectualilor de putere.
Numirea, în noiembrie anul trecut, a sicilianului Pietrangelo Buttafuoco în fruntea Bienalei de artă contemporană, care s‑a deschis pe 20 aprilie, a cufundat lumea culturii italiene într‑un abis de nedumerire. Un intelectual stimat, nonconformist convertit la Islam, fost director al unei mișcări postfasciste, este și susținător al președintelui consiliului, anume Giorgia Meloni. Giorgia Meloni conduce Italia de un an și jumătate. Partidul său are multe în comun cu Mitingul Național, cu referiri la fascism și la originile sale și un discurs anti‑tot: anti‑Europa, anti‑imigranți, anti‑Islam, anti‑avort, anti-LGBT. Când a ajuns la putere, s‑a liniştit. Ea nu a instituit o blocadă navală pentru a preveni migranții din Africa, așa cum promisese. De asemenea, nu a refuzat să susțină Ucraina, în numele sprijinului ei pentru Putin, și nici nu a scuipat în fața Uniunii Europene, așa cum se temea toată lumea. Un lucru e sigur, arta și cultura au nevoie de intelectuali umaniști la putere, de intelectuali care nu numai că scriu cărți, dar și încearcă să amelioreze lumea în care trăim.
Oameni noi în ordine greșită
Este întotdeauna distractiv când personaje extrem de egocentrice dau la o parte capacul de la gândurile lor interioare. Când citesc colecția de povestiri a lui Jonas Karlsson Oameni noi în ordine greșită (Editura Wahlström & Widstrand, Stockholm), am uneori impresia că citesc o versiune actualizată, mai veselă, a lui Dostoievski Însemnări din groapa pivniței. Obsesiile, fragmentarea, oscilația dintre iluziile de grandoare și dezgustul de sine – totul este acolo. „Mă urăsc pe mine însumi. Sau «urăsc» este probabil o expresie prea puternică. Simt un ușor dispreț.”, scrie într‑un loc. Dar mizantropul egoist al lui Dostoievski, care vărsa fiere asupra lui însuși și asupra altora, a devenit, în versiunea lui Karlsson, o afecțiune normală care s‑a răspândit la un grup de oameni diferiți.
Ei gândesc un lucru, dar spun sau fac altceva. Omul a fost mereu așa, dar Karlsson duce natura inconsecventă a omului la punctul maxim, ceea ce face să pară adesea de neînțeles, absurd, chiar aproape comic. Conflicte care de obicei durează o viață întreagă să se rezolve, unele dintre ele încearcă să se rezolve cât ai clipi, ca atunci când o anumită persoană decide să‑și schimbe viața și să devină o persoană nouă, convinsă că incertitudinea este singurul punct sigur și că singura salvare a omului este aceea că în orice moment poate să o ia de la capăt. Este un gând uluitor.
Omul subteran al lui Dostoievski suferă de o stare de spirit hiper‑conștientă și de o voință nestăpânită de a‑l zdrobi pe celălalt, ceea ce și face uneori cu mâinile. La fel și cu mai multe personaje ale lui Karlsson, dar violența are loc exclusiv la nivel verbal, într‑un fel de darwinism psihologic – unde învinge cel mai complex și autoreflexiv individ.
Este ca și cum Karlsson ar fi vrut să ne spună că în psihicul nostru se desfășoară cele mai mari drame. O întrebare recurentă cu care se luptă aceste personaje este: cât de liber e omul? Poate autoreflecția radicală să asigure emanciparea umană? Sau este invers – o capcană? Probabil că ambele, pentru că la ce sunt bune cunoștințele dacă nu le împărtășești cu nimeni altcineva?
Cea mai puternică nuvelă a cărții, Nedrept, este indirect despre acest lucru. Un bărbat se vede din nou cu o fostă prietenă la o cină cu prietenii. După câteva pahare, fosta începe să‑l acuze de una și de alta, îi varsă un pahar cu lichior pe cap și pleacă înfuriată de la petrecere. Cu toate acestea, bărbatul îi câștigă pe toți de partea lui. Dar mai târziu, în camera sigură a autoreflecției, el recunoaște în sinea sa că ea avea dreptate. El făcuse exact toate acele lucruri, ignorând‑o cu consecvență, batjocorindu‑i glumele și schimbând subiectul exact când știa că ea se apropia de poantă. El își zice: „Nu a fost intenționat. Nimic din toate nu a fost planificat. Doar s‑a întâmplat. Cu toate acestea: am făcut‑o. Am părăsit petrecerea știind că adevărul nu a contat niciodată mai puțin și că totul poate fi manipulat cu bunătate”.
Dar dorește el să împărtășească gândurile sale cu Frida? Nu, asta ar fi prea supărător.
Nuvela ar fi putut fi cu ușurință un roman în sine, deoarece câte alte reprezentări contemporane ale perversiunii masculine scrise de un bărbat avem? Nu multe.
Există într‑adevăr o diferență între perversiunea masculină și cea feminină? Într‑una din nuvele, cineva spune: „Femei și bărbați, copii și adulți, bogați și săraci. Rău și bine. Suntem aceeași persoană. Doar variante diferite ale aceleiași creaturi”. Nu aș merge atât de departe. Există prea multă „filozofie cafea cu lapte” în legătură cu totul, însă Karlsson ar beneficia dacă n‑ar mai confunda realitatea cu dorințele sale.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Sînziana Ravini
