Artiştii se implică şi evocările lor mărturisesc până astăzi vremurile apocaliptice. Era modul lor de‑a tămădui răul dimprejur prin logica artei. Nu doar în vremuri de criză pandemică, arta secolului de aur rămâne poate cea mai incitantă…
Printre altele, în timpul pandemiei din 1348 se contura tema dansului macabru. Ceva mai târziu, o permanenţă: desenată pentru xilogravură de Holbein cel Tânăr, alegoria număra aproape 90 de ediţii diferite între 1530 şi 1844. (Pictorul murea el însuşi de ciumă.) Ideea este că artiştii se implică şi evocările lor mărturisesc până astăzi vremurile apocaliptice. Era modul lor de‑a tămădui răul dimprejur prin logica artei. Nu doar în vremuri de criză pandemică, arta secolului de aur rămâne poate cea mai incitantă. Să mai adăugăm, pe urmele lui Delumeau, că individul nu putea fi decât laş sau eroic, ca şi cum nuanţele expulzau brusc orice intervenţie în definirea lui. Cei ce nu fug de la căpătâiul bolnavilor, care nu‑şi abandonează rudele sau, pur şi simplu, nu se îndepărtează de ciumaţi devin eroii, chiar în interiorul Bisericii. Admonestările nu vor fi greu de intuit: ele se deschid cu răul făcut de omul care vrea să scape de urgia lui Dumnezeu. Între cele două categorii umane, mai apar însă jefuitorii cinici – nu contează că e vorba de epave sau morminte, ori de nelegiuirile împotriva muribunzilor şi aşa mai departe. Nu amintesc toate astea pentru a sublinia actualitatea lui Delumeau, cât permanenţa reacţiilor în timpuri distonante. Cum e pandemia de acum.
Cine sunt eroii şi cine laşii în pandemia lui 2020? Ori mai degrabă avem de‑a face cu jefuitorii momentului, doar că obiectul acaparat vizează cu totul alte resurse mentalitare. Cât priveşte cultura,
eroii trebuie că sunt creatorii, ignorând pericole, atenţi la definitivarea proiectelor. În asemenea timpuri, eroii de serviciu ai culturii pot fi istoricii literari: detectivi, scormonitori, avocaţi, procurori ai scriitorilor şi arheologi ai manuscriselor pe care se încăpăţânează să trudească, deşi dansul macabru reinterpretat se transfigurează constant. Se vorbeşte tot mai puţin despre ei, iar meseria în sine, dedicată, e pe cale de dispariţie. În ciuda miilor de doctorate ce ar trebui să pregătească tocmai asemenea tip de cercetare.
Între harnicii salahori, Mircea Popa munceşte cât alţii laolaltă, iar proiectele lui arată ca şi cum ar fi organizate pentru câteva vieţi. În cel mai recent volum se reapropie de Lucian Blaga, autor ce a produs o sumă de paradoxuri în deceniile postdecembriste: deşi i se dedică numeroase studii şi cărţi, nu‑s de găsit problematizările serioase, de prim‑plan, despre opera lui. Se poate spune că o confirmare a canonizării se întâmplă atunci când lipsesc dezbaterile şi se înmulţesc monografiile. O lege paradoxală, dar subînţeleasă, a canonicilor.
Reapropierea lui Mircea Popa de Blaga vine după alte trei volume dedicate scriitorului, însă tomul de‑acum prezintă avantajul investigării unui tezaur de manuscrise. Trebuie precizat că existau deja tot felul de mituri legate de moştenirea unei arhive Blaga, însă nimeni nu s‑a dumirit până de curând, după ce documentele au fost donate de moştenitori. Multe decenii au fost în posesia ucenicei, muzei, prietenei iubite a scriitorului – Elena Daniello (născută Puşcariu – 1910‑2010). După moartea ei, fiica Helen a donat caietele Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. Între aforismele, poeziile, eseurile şi materialele semnate de Blaga sau transcrierile Elenei Daniello după dictările poetului se găseşte inclusiv varianta finală a romanului Luntrea lui Caron. Modelul farmacistei Anei Rareş şi al medicului Ileana Salva din roman, Greieruşa din poeme, Elena Daniello a oferit un fond de manuscrise ce invită la relectura întregii opere blagiene. Dar până a ajunge la conţinutul propriu‑zis al fondului Daniello, cercetătorul face un istoric al Bredicenilor de până la Cornelia Flavia, viitoarea soţie a lui Blaga.
În fapt, Mircea Popa scrie aici un microroman biografic al Bredicenilor, cu însemnări ce radiază în multe direcţii, de la reconstituirea evenimentelor notabile din familie la manifestările diplomaţiei române şi la relaţia de dragoste a Corneliei cu Lucian Blaga. Convingător, portretul de familie se întregeşte cu experienţa directă a istoricului literar cu martorii: Cornelia Blaga – „un fel de bici al lui Dumnezeu”, cum o numea Blaga, şi fiica scriitorului, Ana Dorica Blaga‑Bugnariu (Dorli). Sub semnul celor două femei stă un destin superior, ele având ştiinţa protejării şi stimulării exigenţei creatoare. Capitolul secund aduce Întregiri documentare, cu debutul la Gândirea şi articolele semnate cu iniţiale sau pseudonim (Dr. Phil), precum şi ucenicia la Epigrama, Patria şi Voinţa, după cum la fel de utile sunt precizările despre înstrăinarea comorilor ardelene, perioada cât a fost ataşat de presă pe lângă Legaţia României din Varşovia, despre decoraţii şi primele traduceri – de pildă, poetul Matti Larni îl publică la Helsinki (graţie implicării ambasadorului Raoul Bossy, ce promovează literatura română). De interes bibliografic este şi capitolul ultim, despre contribuţiile uitate sau mai puţin ştiute (între alţii, Zenovie Cârlugea şi V. Fanache), alături de traducerile recente şi manifestările create în memoria scriitorului.
Am omis a treia parte a volumului, cea mai consistentă, ce reproduce şi comentează manuscrisele din zestrea Daniello. Din documente reţinem preocupările lui Blaga pentru Fârtate şi Nefârtate ca parabolă a contradicţiilor dintre Bine şi Rău, pentru idei precum Isus‑Pământul (înţeles ca panteism creştin), Inorogul, Luminismul moral, Patrie şi Înviere, Început şi Temei, Marele Orb, Materia magică, iar faptul că le lasă în grija Elenei Daniello e cu atât mai însemnat. Spre exemplificare, una dintre notiţe – Despre Isus: „Isus din Nazaret a fost un fiu al satului. Viaţa şi învăţătura lui sunt apariţii de cultură mitică şi magică sătească, în cel mai minunat înţeles al cuvântului. El este un fenomen în afară de istorie, cum este, de altfel, şi satul autentic”.
Nu cred că greşesc când spun că, într‑o formă sau alta, majoritatea au fost deja cuprinse în materia romanului. Un plus de interes vine dinspre geneza categoriilor stilistice: anume, el opune categoriilor kantiene ale „conştiinţei” o seamă de categorii stilistice proprii „inconştientului”. Apar multe note aforistice, chiar în interiorul dezbaterii anumitor teme – cum e Inorogul: „Îmi sunt mie însumi tot atât de necunoscut şi abscons precum îmi este Dumnezeu”; sau, cum zice în Despre transcendenţe: „Însuşi Dumnezeu s‑a făcut «imagine» când s‑a întrupat ca om”. Fără excepţie, aforismele sunt, fireşte, memorabile. Merită amintite câteva: „Tehnica reprezintă fantezia realităţii”, „cuvintele prin care Dumnezeu a făcut lumea nu sunt începutul oratoriei”, „istoria e o fabulă a cărei morală încă nu a fost formulată de nimeni”, „omul este o stare foarte labilă a omului”, „iluziile pe care şi le creează instinctele noastre ne domină mai mult decât realităţile”, „sufletul copacilor e un miros”.
Din documente rezultă că Blaga nu‑şi avea aranjate dinainte orizonturile superioare; el lucrează intens la tălmăcirea reflexivă a creaţiei. Ba mai mult, el are nevoie de un martor. După aproape trei decenii de la În marea trecere, totuşi, cred că amprenta poetului se prelungeşte adânc în infernalii ani cincizeci. Exasperarea lui sublimă din poemul Scrisoare, de pildă, unde afirma eşecul întregii fiinţe trimisă în lumină şi prăbuşită ca trup „greu ca o pasăre moartă”, întâlneşte în Elena Daniello o complementaritate nesperată. Din birourile unde era exilat la cercetare, el vizitează familia Daniello pentru a redacta, crea şi pentru a supravieţui, în fond, depresiei instalate. Nu‑şi închipuia la începutul anilor douăzeci, când nota relaxat despre prunc că stă în trupul mamei „ca într‑o temniţă bună” (în Bunavestire, 1924), că va nimeri în carcera totalitară. Nici că va evada în altă temniţă, dar bună, pozitivată, alături de Elena Daniello.
Lângă ea, el creşte mirându‑se, cum ar spune poetul. Iar femeia transcrie tot ce dictează „geniul” de lângă ea, redactează şi modifică, ascultătoare, variantele. O încântă poemele dedicate şi trăieşte, fără îndoială, electrizată, dedublările esopice. Părtaşă la travestiurile artistice ale scriitorului, ea se obiectivează într‑o „balanţă a graţiei”, ca să folosesc o sintagmă pe care Blaga o aminteşte în Trilogia cunoaşterii. Cercetătorul de la Institutul din apropierea locuinţei medicinistei descoperă în mintea ştiinţifică a Elenei un echilibru, iar în frumuseţea ei ispita unei expansiuni. A cui? Întâi a propriei dualităţi. Blaga funcţionează asemeni unui câmp de forţe. Nu mă îndoiesc că, pentru filosof, Elena încorporează ceva din cunoaşterea luciferică, prin care obiectul sau fiinţa despicată în două se arată şi se ascunde în acelaşi timp, provocând o criză în obiect. Apoi, amândoi descoperă în munca la Luntrea lui Caron ce le transmite la prima vedere un echilibru lăuntric. În fapt, perfect pliat pe cunoaşterea luciferică, dezechilibrul comun nu le admite distanţarea. Aşa încât, cei doi se topesc în personaje şi trăiesc, dincolo de provocarea actualităţii, în lumea de hârtie. Câştigând identitatea de spaţiu, în siguranţă, ei pot teoretiza în voie riscul şi problematizarea timpului. De luat în seamă e şi argumentul Elenei Daniello, care‑i propune lui Blaga să aleagă romanul ca gen de popularizare a ideilor anticomuniste, în defavoarea poeziei – considerată prea elitistă şi ambiguă pentru publicul larg. Multă vreme, tocmai de aceea, romanul şi ideea lui rămân zăvorâte în casa Daniello, nu şi în familia poetului. Cele 18 pagini de completări şi adnotări la roman au fost valorificate abia în timpurile din urmă.
Fireşte că am alunecat în reinterpretări personale ale romanului. Nici nu se poate altfel. Meritul neobositului, exuberantului Mircea Popa vine tocmai din aceste propuneri de istorie literară ce invită la dezbateri critice. Cine revizitează opera lui Blaga nu poate ignora contribuţiile documentare din arhiva Daniello.
■ Mircea Popa, Lucian Blaga. Prin cenuşa veacului, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2019, Cluj‑Napoca, 368 pag.
Marius Miheţ
