Trăim într‑o epocă bazată pe „stimuli”, pe „hormoni de creştere”, pe excitare, aţâţare, inflamare, ademenire. Este epoca interjecţiei „wow!”, acest schelălăit al spiritului. Este epoca eforturilor uriaşe (călătorii, selfies, vânătoare de „celebrităţi” umane sau arhitecturale) depuse de marile mase pentru a‑şi provoca insignifiante juisări, turbioane emoţionale de intensitatea şi limpezimea apei care se scurge din chiuveta de la bucătărie, numai bune de urcat pe reţelele de socializare, unde produc alte cascade de mărunte stupefacţii şi minuscule extaze în rândul „prietenilor”.
Această epocă a sistemelor de informaţie/ mediatice care gem pentru a da naştere la ridicoli şoricei de emoţie e una care nu are timp pentru „minori”. Epoca multipastişelor multicultiposttransplus e una a „esteticului” atunci când vine vorba de minorii literaturii de acum câteva decenii. De unde vine acest „estetic” într‑o epocă precum aceasta şi cum poate el supravieţui el astăzi, e un mister. Dar e un tip de „estetism” non‑axiologic, ci doar vag, impresionist, care se mulţumeşte cu garsoniera confort sporit, cu aragaz cu două ochiuri, a unui canon cuprinzând un număr mic de scriitori, care pot fi îmbrăcaţi şi dezbrăcaţi după voie, care pot fi mitizaţi sau demitizaţi după bunul plac. E, cu alte cuvinte, o formă de „estetism” care preferă onanismul oricărei forme de relevanţă. E o formă de „estetism” fără consistenţă, pentru că e fără principii, pentru că e fără tradiţie, adică fără capacitatea de a confirma diacronic o realitate. O formă de „estetism” care nu afirmă realitatea, care nu o face mai pregnantă, mai acută, ci care o aboleşte. E, de fapt, o formă de estetism anti‑estetic.
În aceste condiţii, studierea autorilor minori – minori în epoca lor şi minori astăzi sau mari în epoca lor, dar coborâţi în minorat astăzi – e, de fapt, mai „estetică”, pentru că propune noi tipuri de
relevanţă sau de fructuoasă „uimire”: fie că e vorba de reconstituirea unor verigi ale tradiţiei, uitate astăzi, fie că e vorba de redescoperirea unor autentice izbânzi artistice/ stilistice, îngropate sub pulberea timpului şi ignoranţei, fie că e vorba de relevanţa literaturii ca document antropologic, deci, de contribuţia literaturii la scoaterea în evidenţă a ordinii, adică a frumuseţii şi a lumii.
Un asemenea exerciţiu de adevărată contemplare estetică mi‑a prilejuit volumul de scrieri (versuri, două articole şi o suită de evocări) ale lui Ion Moldoveanu, Sbor peste ape (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2018), volum conceput de Ioan Pintea (directorul Bibliotecii Judeţene „George Coşbuc” din Bistriţa‑Năsăud), cu o excelentă, sensibilă, cu adevărat recuperatoare, prefaţă semnată de Ion Buzaşi şi cu o evocare de Ion Agârbiceanu ca postfaţă. Pintea mărturiseşte într‑un scurt text de pe ultima copertă a volumului că antologia gândită de el urmăreşte să recupereze nu doar poezia lui Moldoveanu, ci şi ecourile ei, pentru „a atrage atenţia istoricilor literari, şi nu numai lor, că literatura Transilvaniei, de dinainte şi de după Marea Unire, este o mină de aur care trebuie urgent […] redeschisă, redescoperită”.
Volumul ne prilejuieşte o surpriză din aceea care nu te face să spui „wow”, pentru că nu e o supriză falsă şi irelevantă ca o „surprise birthday party” cu invitaţi ascunşi după canapea, ci o întâlnire cu un personaj. Un personaj de mare demnitate, cu integritatea unui cântăreţ de blues, a unui reprezentant al lumii ţărăneşti care, chiar atunci când cântă despre viaţa grea, nu‑şi plânge de milă, ci descrie cu stoicism o situaţie, îşi transformă durerea sau suferinţa în instrument de aprehensiune a realităţii.
Ion Moldoveanu s‑a născut în ianuarie 1913 în comuna Lechinţa din judeţul Bistriţa‑Năsăud, într‑o familie de ţărani. A făcut studii la Şcoala Normală de Învăţători din Cluj, unde a fost remarcat de Dimitrie Goga, care îşi va aminti peste ani de talentul elevului Moldoveanu la română şi de o dizertaţie a acestuia „din clasa a IV‑a despre Ştefan cel Mare, de mare proporţie şi plăcută la stil”. După absolvirea Şcolii Normale, poetul predă între 1934‑1936 ca învăţător în comunele, cu nume atât de poetic‑ardeleneşti, Aşchileul Mare, Vişinelu, Sălcuţa şi Luna de Sus. Debutează cu poezii în 1933 şi în următorii ani publică versuri, recenzii şi eseuri în revistele Hyperion, Lanuri, Freamătul şcolii, Vatra, Eu şi Europa, Gând românesc, Pagini literare, Symposion. E activ şi pe planul colaborării la reviste învăţătoreşti şi preocupat de „marea bătălie a ridicării satului românesc”. Scrierile lui apar şi în antologii îngrijite de B. Iordan şi Emil Giurgiuca. Unicul volum de poezii, Sbor peste ape, îi apare, prin grija unor prieteni printre care Radu şi Horia Stanca, la Cluj, în mai 1939, cu puţin timp înainte ca poetul să se stingă din pricina tuberculozei care îl măcina încă din copilărie.
Despre versurile lui Moldoveanu au scris, imediat după apariţia volumului şi dispariţia poetului, Victor Papilian, Radu Stanca, Horia Stanca, Mihai Beniuc, Ion Şiugariu, Dumitru Isac, Dimitrie Danciu, Ion Agârbiceanu şi, în anii şi deceniile care vor urma, Perpessicius (un articol de mare fineţe literară şi sufletească), George Popa, George Sbârcea, Al. Piru, V. Fanache, Florin Manolescu, Nae Antonescu, Ion Th. Ilea, Lucian Valea şi alţii, cuprinşi în consistentul dosar Destin şi poezie inclus de Ioan Pintea în volum.
Exegeţii poetului au discutat aplicat raportul tradiţie‑modernitate în poezia lui Moldoveanu, ecourile din Blaga, Goga, Cotruş şi Coşbuc, depăşirea modalităţilor naţionaliste în poezia lui Moldoveanu ca parte a poeziei transilvănene interbelice sau au căutat să clarifice distincţia dintre tonul elegiac al lui Moldoveanu şi căutările metafizice ale lui Blaga.
Dar Moldoveanu era un poet de mare luciditate, antrenată probabil şi de continua co‑existenţă cu moartea, cu limita, resimţită în carne, care i‑a marcat existenţa. Astfel, într‑o scrisoare (scoasă la lumină de Nicolae Scurtu) din 28 februarie 1939, Moldoveanu îi scria din sanatoriul Săvădisla (Cluj) pictorului şi scriitorului Ion Vlasiu, rugându‑l să‑i facă o copertă volumului Sbor peste ape, prilej cu care poetul îşi prezintă penetrant şi sintetic opera, cu o siguranţă axiologică şi conceptuală cu adevărat testamentară: „Formula sub care lucrez e o fuziune între ermetism, mai bine zis poezia pură, şi lirismul direct, cu preponderenţa când a unuia, când a altuia”. Coperta lui Vlasiu trebuia să se potrivească, precizează Moldoveanu, „azurului şi tristeţii mele, totuşi, olimpiane”. Poezia lui Moldoveanu este, într‑adevăr, de un anumit tip de tristeţe, care poate fi numită „olimpiană”, pentru că nu se manifestă jeluitor, prin autocompătimire. Boala nu l‑a înglodat pe Moldoveanu în propria suferinţă, nu l‑a chircit în autocompătimire, ci l‑a făcut detaşat şi sensibil în acelaşi timp. Intuiţia lui e mai ascuţită decât a olimpienilor, dar, datorită detaşării, pătrunde lumea în mare, nu în mic. Poezia lui nu e în general intimistă, nu e despre sânge scuipat în batistă, sanatorii, surori medicale şi ziduri sau paturi albe. Poezia lui e despre lumină, despre lumina pe care, dacă nu a găsit‑o în punctul de pornire, o va găsi în punctul de fugă, în orizontul care îi devine componentă existenţială, limită sufletească a limitei biologice: „Tristeţea cade ca o ploaie în amurg/ Peste arbori, peste oameni, peste burg./ Blândă, tristeţea mea/ o simt curgând, maiestoasă, din stea.// Acuma toate apele s‑au liniştit./ Indispoziţiile, durerile au murit./ Şi oamenii de trec prin amurguri/ Au lacăt pe inimi ca pe burguri.// Cine ştie tristeţile toate,/ Cele din adâncuri, de pe ape,/ Tristeţea pruncului abia născut,/ A cavalerului în za şi scut?// Tristeţea delfinului din pure mări,/ Ori pe‑a arborelui cu braţe‑ntinse‑n zări?/ Cine ştie tristeţea morţii albe,/ Tristeţea vieţii în lumini şi salbe?// Acuma toate apele s‑au liniştit./ Neliniştile, durerile au murit./ Tristeţea cade ca o ploaie în amurguri,/ Peste oameni, peste arbori, peste burguri” (Tristeţi în burg). Tristeţea lui Moldoveanu nu e cinică, nu e dizolvantă, amară, solipsistă, ci plăsmuitoare de lumi, poetică în adevăratul sens al cuvântului, prin uitare de sine şi descoperire de sensuri, de forme, de viaţă.
Tocmai de aceea, ceea ce m‑a impresionat la poeziile lui Moldoveanu e conştiinţa cosmică susţinută de concepte poetice precis şlefuite. E conştiinţa unui om care şi‑a petrecut viaţa ca învăţător la ţară, a unui om măcinat, dar neîncovoiat de boală, a unui provincial pe care puterea şi justeţea duhului îl aşază în mijloc, într‑un mijloc pe care, de multe ori, experimentele poetice ale centrelor politice la caută sau le mimează fără succes. Moldoveanu e în trecere, dar nu e suspendat peste nimic, zborul lui peste ape e perfect arcuit, e o cumpănă care urcă adâncimile spre cer, preschimbând ceea ce e opac în limpezimi. Poetul îşi începe volumul cu o declaraţie de centralitate ontologică: „Sus, fluidul cu lumini de apoi,/ Jos, oceanu‑n vâlvătăi de glod./ Între ele, nedezlegat nod/ Port indiferenţa peste voi” (În mers).
Pe lângă influenţele sus‑menţionate, mi se pare că recunosc în jocul de‑a v‑aţi ascunselea al lui Moldoveanu şi lungimi de undă argheziene; poate sunt chiar ecouri, poezia De‑a v‑aţi ascuns a lui Arghezi apărând în volum în 1927. La ambii poeţi, moartea are aerul fluid al unui joc de copil la umbra lui Dumnezeu: „Cu somnul pietrelor şi al stihiilor,/ Când sunet de toacă va bate încet şi răsfrânt,/ Ca o tainică chemare de pământ,/ Te vei înfrăţi în pacea morţilor şi‑a viilor” (Poem). Invocarea lui Dumnezeu are aceeaşi febrilitate ca a lui Arghezi: „Sunt mai singur şi mai trist, o, Doamne/ Ca un plop pe mal de ape verzi,/ Tot aştept culesul greu al toamnei/ Cu rod plin în suflet şi livezi.// Sunt aici credinţele plecate,/ Crengi ale copacilor uscate,/ Semnul să răsară‑n zarea sură/ Nu se‑ndură, Doamne, nu se‑ndură!// dar îl simt în limpezi dimineţi,/ Ca‑n amurgul revărsat din dig./ Ies atunci din ape şi tristeţi/ Şi Te strig din noaptea mea, te strig!” (Psalm).
Tropii tradiţionalişti ai lui Moldoveanu nu devin niciodată simplă retorică naturistă, alonja modernistă a inspiraţiei sale ajutându‑l pe poet să transforme fără efort peisajul natural în peisaj psihic. În acelaşi timp, înrădăcinarea tradiţionalistă îl împiedică să ne ofere doar jocuri vagi, corespondenţe aleatorii între semnificat şi semnificant, metaforele, metonimiile şi comparaţiile lui Moldoveanu având consistenţa cerută de poeticile clasice: „Uite, cerul cade ca o plasă/ Pe tristeţi şi arbori de mătasă./ Acuma şi holda noastră de secară îmi place mult./ Acuma şi cântecul inimii altfel îl ascult” (Schimbarea la faţă). În dialog, parcă prin vis, cu Eminescu, poetul compune peisaje elegiace de mare rafinament plastic şi eufonic: „Plecarea ta spre însorite meleaguri/ De ce‑a fost să fie fără steaguri?/ Vezi, ziua stăruie obosită pe culmi,/ Vânt de sfârşit adulmecă prin ulmi/ Şi brazi. Iar văduvită de cânt şi comoară/ Pădurea se pregăteşte să moară” (Inscripţie).
Intensificarea, accentuarea peisajului clasic are, la Moldoveanu, accente stilistice care îmi amintesc de tradiţia poetică şi picturală franceză de la cumpăna veacurilor al XVIII‑lea şi al XIX‑lea, de un Nicolas Gilbert, André Chénier sau Hubert Robert. Sunt peisaje, ruine sau plaiuri, care capătă aura peisajelor spirituale, sunt peisaje spiritualizate nu prin eliminarea prezenţei umane, ci tocmai prin faptul că poartă urmele locuirii. Ruinurile lui Robert, după cum remarca acum mai bine de un veac Louis Bertrand, apar în tablourile lui nu izolate muzeistic, ci locuite, folosite, cu gâşte care trec prin ele, cu mori de apă instalate în apropiere, cu rufe întinse la uscat între fragmente de pereţi cu ogive. La fel, Moldoveanu reuşeşte să‑şi locuiască în mod transfigurator propriul peisaj, care capătă astfel aspect de Arcadie elegiacă: „Uite cum amurgurile toate/ S‑au topit pe ape./ Şi în seara gravă ca o rugăciune/ Sufletul e apă sau tăciune.// Cerul, de‑acuma va cădea mai jos/ Peste ce‑mi păru cândva frumos./ Munţii, pomii, oamenii şi anii,/ Apele, mioarele, ciobanii,/ Toate îmbrăca‑vor strai de denie/ Pentru‑ndepărtată ţară de bejenie” (Ultimă dăruire).
De fapt, Ion Moldoveanu ne deschide, prin versurile lui, o cale către miza Mioriţei şi către miza tradiţiei elegiace. Pentru că, în Mioriţa, acţiunea (posibila crimă sau posibila reacţiune) e transfigurată în peisaj. Începutul epic se împotmoleşte într‑o deltă liric‑descriptivă. Fapta lasă locul contemplării. Nunta cosmică a ciobănaşului moldovean e o descriere de peisaj, e, cu alte cuvinte, o recompunere a lumii cu ajutorul unei ultime rotiri prospective de ochi interior. Poezia elegiacă are drept scop proiectarea unor microcosmosuri în care omul poate dăinui după moarte, a unui peisaj sublimat, purificat, smuls căderii, a unui peisaj în care, de fapt, nu poţi muri, ci doar exista în chip de cumpănă, a unui peisaj care a absorbit liniştea, dar care freamătă, respiră. Dacă balada Meşterul Manole începe cu închipuirea, cu identificarea unui loc bun/ curat şi se termină cu acţiune tragică, Mioriţa debutează cu prevestirea crimei şi culminează cu închipuirea unui loc curat.
Ion Moldoveanu, spre deosebire de alţi poeţi tuberculoşi şi mai ales de toată utilitar‑speculativa literatură contemporană a bolii (romane, cărţi de self‑help ş.a.m.d.), e un mare creator de astfel de peisaje. Cu alte cuvinte, un restaurator al lumii. Unul dintre cei mai puri şi însemnaţi poeţi elegiaci ai literaturii române.
Mircea Platon
