Prima oară s‑a întâmplat pe 1 august, când bulevardul cu opt benzi care leagă Poarta Brandenburg de Siegessäule (Columna Victoriei, ridicată de Bismarck în 1873 în amintirea războiului franco‑prusac din 1871) a fost înţesată de un roi de berlinezi cum nu prea mai vezi la televizor…
Că în Germania presa oficială e la cheremul puterii politice e secretul lui Polichinelle. Numai nemţii naivi, iar aceştia se împuţinează pe zi ce trece, mai cred că pot căpăta ştiri verosimile de la trusturile federale. Că e vorba de ziare cu acoperire naţională (Frankfurter Allgemeine Zeitung, Süddeutsche Zeitung, Die Welt), de hebdomadare ca Die Zeit sau de ziare regionale care nu depăşesc graniţele unui land (Stuttgarter Zeitung, Berliner Zeitung, Badische Zeitung şi alte sute de gazete similare), impresia că toate sunt prinse într‑o orchestră aflată la discreţia aceluiaşi dirijor e flagrantă.
Iată de ce norma subînţeleasă de care ascultă nemţii în privinţa adăpării la izvoarele de veşti e simplă: cine vrea adevărul trebuie să‑l caute pe site‑urile neoficiale, unde ziarişti fără spinări declive
se străduiesc să spună lucrurilor pe nume. Preţul pe care îl plătesc stă în inerentele necazuri pecuniare, în vreme ce, în cealaltă parte, vasalitatea faţă de putere îşi are drept răsplată mana unor salarii sigure. Chiasma deontologiei gazetăreşti e crâncenă: ori chesat în slujba adevărului, ori huzur în numele minciunii. De răscrucea aceasta un scapă nimeni din cei care cochetează cu universul mediatic german. Atâta doar că a‑i deplânge pe ziariştii nemţi ar fi neavenit. Nici noi nu stăm mai bine.
Dacă din septembrie 2015, luna fatidică în care bătrânica cu obraji căzuţi a acceptat ca ţară să‑i fie invadată de alogenii din Orient, dacă de atunci tema supusă cu predilecţie cenzurii a constat în agresiunile săvârşite de colonizatori asupra băştinaşilor (2645 de acte teroriste în cinci ani, făra a pomeni de tâlhării, violuri sau crime), din februarie 2020 noua obsesie care avea să pătrundă tiranic în mintea autohtonilor avea să fie epidemia cu covid. Şi din nou, bătrânica cu obraji căzuţi, malefica Angela Merkel, o senescentă îndopată cu antidepresive, care nu pierde niciodată prilejul de a‑şi împreuna benedictin mâinile într‑un gest de pace cabotină, din nou bătrânica a hotărât ca tema să fie deformată cu vârf şi îndesat. E drept, grindina de veşti apocaliptice la care au fost supuşi nemţii nu s‑a deosebit cu nimic de bombardamentul de care noi înşine am avut parte în ultimele şase luni. Numai că, în august anul acesta, nemţii şi‑au dezminţit faima de momâi docile cărora disciplina le împiedică izbucniri insolite. Pur şi simplu momâile nu au mai suportat şi au ieşit în stradă. Şi nu oriunde, ci în capitala ale cărei răni postbelice nu se vor vindeca vreodată.
Prima oară s‑a întâmplat pe 1 august, când bulevardul cu opt benzi care leagă Poarta Brandenburg de „Siegessäule” („Columna Victoriei”, ridicată de Bismarck în 1873 în amintirea războiului franco‑pusac din 1871) a fost înţesată de un roi de berlinezi cum nu prea mai vezi la televizor: cam prea mulţi blonzi şi cam prea multe blonde, acoperiţi cu toţii de piele albă, ba chiar privind lumea dinlăuntrul a prea multor ochi albaştri, şi, fapt inadmisibil, inşi a căror dicţie te făcea să simţi că germana cultă nu doar că nu e un vestigiu scos din uz, dar că cere un aparat fonetic pe care oropsiţii de emigranţi căzuţi pleaşcă în ţara făgăduinţei nu‑l vor avea vreodată. Dar năvălitorii trebuie cruţaţi, ba chiar măguliţi: să poceşti o limbă a cărei sacadare ţâşnită o face potrivită doar pentru bolţi de catedrală gotică e un act democratic în deplin consens cu elanul de terfelire sub care trăiesc urmaşii arienilor. Căci, astăzi, a fi neamţ înseamnă să fii părtaş la muntele de ocară sub care îţi zace trecutul. Sau mai cizelat: gloria germană nu doar că aparţine unui trecut hulpav, dar pe deasupra despre ea nu se poate vorbi decât în accente peiorative.
Dar pe 1 august arienii s‑au scuturat de trecutul peiorativ şi s‑au revoltat, înnebuniţi fiind de absurdul restricţiilor în care au fiert atâtea luni. Revolta nu a avut nimic brutal, dimpotrivă, filmele făcute la faţa locului au arătat chipuri senine intonând lozinci împotriva mascaradei numite pandemie virală. Teutonii stăteau pe carosabil sau se plimbau dintr‑un loc în altul. Mai mult, imaginile luate de la înălţimea dronelor au arătat o mulţime al cărei număr, estimată după densitatea cu care a umplut cele opt benzi ale bulevardului, se ridică undeva la un milion de participanţi. (Ca un detaliu bizar, în ultimele săptămâni ale războiului, când aeroportul Tekel fusese făcut zob, avioanele nemţeşti decolau şi aterizau pe acest bulevard). Dar pe 1 august de decolat nu au făcut‑o decât dronele private sau ale serviciilor secrete.
Până aici, seninătate văratecă şi gânduri clipocind a bunătate. De acum încolo începe înscenarea. În loc să se mărginească la a o supraveghea discret, poliţia a spart manifestaţia sub motiv de nerespectare a distanţării sociale. Nu vă sună cunoscut? În plus, oamenii legii au invocat riscul mare de contaminare. Iarăşi, psalmodia e arhiştiută. Cât despre ştirile de la posturile de televiziune, numărul de participanţi a suferit o uşoară corecţie, colapsând de la un milion de rebeli la 20 000 de inconştienţi încălcând binefăcătoarele restricţii sanitare. Din platourile de televiziune n‑au lipsit epidemiologii îngrijoraţi prevestind o creştere dramatică a numărului de îmbolnăviri. Când un milion de respiraţii şuieră în acelaşi spaţiu, beleaua molipsirii e mare, nu‑i aşa? De atunci a trecut o lună şi nici un cearcăn de creştere a incidenţei virale nu a fost constatat. Şi nici televiziunile nu au mai suflat un cuvinţel despre cât de „grave” au fost urmările epidemice ale manifestaţiei din 1 august. Chiar dacă i‑ar fi testat pe toţi ad hoc, în chiar ziua adunării, „experţii” n‑ar fi avut satisfacţia de a‑şi vedea adeverite previziunile. Fireşte, despre modelul suedez epidemiologii nu au suflat o vorbă.
Iată cum o manifestaţie a fost risipită în numele sănătăţii colective, bravându‑se aceeaşi cacealma apocaliptică a protocolului medical: riscuri, testări, infectări, decese. Iar lucrurile nu s‑au oprit aici: cum manifestaţia a avut drept slogan expresia Tag der Freiheit (Ziua libertăţii), istoricii vigilenţi şi‑au amintit de filmul omonim al lui Leni Riefenstahl din 1935, turnat la Nürnberg, un documentar închinat Wehrmacht‑ului (armatei germane). Brusc frunţile s‑au descreţit şi toţi gazetarii au priceput: s‑au întors odioşii bruni! Fireşte, nici picior de odios brun nu a călcat pe 1 august pe bulevard, dar bulgărele se pornise. Odată făcut asociaţia, defăimarea nu s‑a mai oprit.
Dacă nu vă vine să credeţi, verificaţi, dar nu în presa oficială. E ca şi cum v‑aş cere să aflaţi proporţiile genocidului armenilor din ziarele turceşti. Că tacticile acestea de dezinformare au fost clocite de mult e la mintea cocoşului, ce uimeşte este unanimitatea de obedienţă din rândul gazetarilor de rang oficial. Nici unul nu calcă alături, graţie unui spirit solidar ce aminteşte de dictonul ad unum omnes (toţi ca unul). Toţi o apă şi‑un pământ, sudaţi în conştiinţa măsluirii la care se dedau. Dar noroc că au apărut site‑urile lipsite de mirul năimirii venite de sus. Mai mult sau mai puţin clandestine, mai mult sau mai puţin ştiute, ele înlocuiesc treptat oficiul gazetăresc al ziarelor de supuşenie federală. Nu aş fi putut scrie acest articol dacă nu le‑aş fi cercetat.
A doua manifestaţie în care berlinezii au ieşit spre a protesta faţă de restricţii a avut loc în data de 29 august, pe acelaşi bulevard: „şoseaua Charlottenburg” cum se numea odată, pentru a fi rebotezată de comunişti „Axa Est‑Vest”, pentru ca astăzi să poarte numele de „Strada 17 iunie”, în amintirea revoltei antiruseşti la care nemţii din Berlinul de Est au luat parte în iunie 1953. La fel ca înainte cu o lună, pe cele opt benzi de circulaţie s‑au strâns sute de mii de germani, de data aceasta mulţi veniţi din alte landuri. Şi tot la fel ca înainte, poliţiştii i‑au dispersat pe protestatari în numele grijii suverane pentru sănătatea lor. Şi tot la fel, cifrele celor care au luat parte la protest au fost micşorate prin tăierea unui zero din coadă.
Şi pentru ca tacâmul să fie complet, autorităţile au trecut la înscenarea unui complot: un grup de „cetăţeni” s‑au urcat pe treptele Reichstag‑ului (sediul Parlamentului german), chipurile spre a încerca să intre în clădire. De atât a fost nevoie ca ştirea privind un asalt asupra Reichstag‑ului să circule pe toate posturile de ştiri. Cireaşa de pe tort a dat‑o chiar preşedintele Germaniei, Frank‑Walter Steinmeier, un bătrânel molatic a cărei înfăţişare te duce cu gândul la un brutar emerit, care a apărut la televiziune spre a afirma, nici mai mult, nici mai puţin, că atacarea unei clădiri‑simbol din Berlin este un afront grav adus democraţiei. Cât de alterat trebuie să‑ţi fie simţul adevărului ca să poţi fi complicele unei înscenări în care nimeni nu a atacat clădirea pentru simplul fapt că nici unuia dintre participanţi nu i‑ar fi trecut prin cap să facă asta, unde mai pui că sutele de poliţişti aflaţi de faţă, dacă cineva ar fi avut o atare intenţie, l‑ar fi arestat imediat. Iată cum o manifestaţie paşnică, privind restricţiile pe care politicienii, sub pretext de coronavirus, l‑au impus poporului, se întoarce în favoarea lor. Reţeta e ştiută: „Dacă vrei să preîntâmpini un complot, îl provoci tu însuţi”. Despre ce democraţie vorbeşte Steinmeier? Cea a restricţiilor pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii, cu titlul de „recomandare” filantropică, a reuşit, prin nu ştiu ce influenţe bizare, s‑o impună mai tuturor statelor occidentale? Dacă Trump a scos SUA din această instituţie, pe care a învinuit‑o de corupţie (mai precis, de subordonare financiară faţă de chinezi şi faţă de oligarhi precum Söros sau Gates), nu a făcut‑o de florile mărului. Lui Trump îi poţi imputa o mie de defecte, dar în nici un caz că nu ar fi informat.
În fine, o ultimă trăsnaie, prilejuită de ucazul de a purta mască în spaţii închise, vine nu din Germania, ci din Canada, unde şefa Direcţiei Naţionale de Sănătate Publică, doamna Theresa Tam, a cărei fizionomie nu are nici în clin, nici în mânecă cu indigenii frunzei de arţar, le‑a recomandat canadienilor să poarte mască în timpul actului sexual, accentuând că ar fi de preferat ca sărutul să iasă din rândul gesturilor ce alcătuiesc oficiul amoros. Vă daţi seama unde s‑a ajuns? Coronofobia e pe cale să devină o scrânteală cronică în capul celor care vor să ne protejeze cu tot dinadinsul sănătatea. Drama e că luni de zile de acum încolo vom fi siliţi a respira cu nasul în cârpe, până când, slavă Domnului, panaceul mult aşteptatului vaccin ne va uşura de blestemul epidemic, dar nu oricum, ci în mod obligatoriu, ca nu cumva să rămână vreunul dintre noi nemicrocipat.
Sorin Lavric
