De acasă – acasă. Patria – temelie, istm al renaşterii

Revin din tornadele de mirosuri la umbra arţarului din partea dreaptă şi paşii mă conduc spre partea dinspre asfinţit a curţii prunciei mele, unde se vorbea, între altele, româna, ucraineana, bulgara, ebraica, franceza, rusa ş.a. Şi era pace, şi toţi, absolut toţi se înţelegeau de minune. Identific, spuneam, locul în care se afla reşedinţa familiei mele; casa boierească nu mai e, nici grădina… Vila despre care scrisesem că e urâtă (aş plasa‑o, neîndoielnic, într‑un clasament găzduit într‑o posibilă estetică a urâtului), văzută din stradă, e înălţată exact acolo, pe locul reşedinţei noastre de odinioară, şi e acoperită de verdeaţă, iar portiţa de la intrare e închisă. Fac stânga împrejur şi mă îndrept spre aripa dreaptă a curţii modernizate, reconstruite, adaptate rigorilor şi esteticii zilei. Identific garajul Tatălui meu, Semion, mai exact, locul, construcţia de azi fiind diferită, apoi locurile unde se depozitau lemnele şi cărbunii. Mă opresc în dreptul unui plop, lângă care întârzii fără pricină; de aici urmăresc, redesenez mental mai exact, traseele de altădată. Ceea ce fac şi în zilele următoare, în timp ce trec pe strada Puşkin, pe urmele de altădată, apoi pe actualul bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe timpuri, V.I. Lenin, pe lângă Sala cu Orgă şi primărie (mai spre stânga se află Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”), la care se ajunge în vreo zece minute din curtea copilăriei mele şi a fratelui meu, Andrei.

Pe urmă, o iau spre Liceul teoretic român‑francez „Gheorghe Asachi” (edificat pe locul unde se afla, în perioada interbelică, mai exact, când Basarabia revenise la matcă, Liceul pentru fete „Regina Maria”). În vecinătate se află foarte frumoasa Biserică Sfânta Theodora de la Sihla – capela elegantă din secolul al XIX‑lea, construită în stil bizantin, gândită de Alexandru Bernardazzi, pentru, iniţial, Gimnaziul de fete, apoi, spuneam, Liceul pentru fete „Regina Maria”. Înaintez pe aceeaşi, dragă inimii mele stradă, ce are numele autorului capodoperei Evgheni Oneghin, pe lângă Casa Presei, unde lucrasem din anii mei studioşi, mai exact, din 1988, la Tinerimea Moldovei împreună cu o echipă de zile mari, alcătuită din publicişti de prim rang: Vasile Butnaru, Alexandru Canţîr, Constantin Olteanu, Val Butnaru, care ne făcea vizite frecvente pe când lucra la revista Orizont, încât îl asociam discret cu ziarul nostru, ce apărea de trei ori pe săptămână într‑un tiraj de 120 000 de exemplare. Din aceeaşi echipă făcea parte Irina Nechit – zâna frumoasă, descinsă aici imediat după absolvirea facultăţii de jurnalism –, Virgil Bohanţov, care susţinuse despre subsemnata, la un moment dat, în timp ce se uita la lista colaboratorilor şi la modul în care îşi onoraseră aceştia obligaţiile profesionale (fără să ştie că îl aud, căci mă aflam la intrare în biroul secretariatului general, iar el stătea cu spatele spre aceasta), că „fata asta face cât o armată de bărbaţi” – afirmaţie emisă, peste vreo două decenii, după câteva bătălii publice, duse la Bucureşti, în apărarea valorilor naţionale româneşti, de romancierul Nicolae Breban, apoi de prozatorul Radu Mareş, căruia i‑am surâs şi am şters englezeşte putina. Ce noroc să ţi se dea darul de a nu lua tot timpul în serios tot ceea ce se spune despre tine însuţi şi de a fi ocrotit astfel de câteva, reale, pericole! Rilke scrie undeva, în jurnalele sale, că atunci când numele tău devine cunoscut, e cazul să uiţi de el; dezbracă‑te, murmură poetul, de mantia‑i melodioasă, ca de o haină. O, Doamne, cum să dai uitării un nume ca cel dăruit mie de Cezar Ivănescu? Şi cum să renunţi la acesta ca la un veşmânt?!

…Şi cu legendele false, care circulă pe seama ta, ce să faci? La ele cum să reacţionezi? mă întreb în vreme ce urmăresc câteva stoluri de ciori guralive şi‑mi amintesc de o parabolă citită pe vremuri şi irumptă, brusc, în amintire. În chip straniu, ciorile reprezintă un pericol pentru vulturi; se întâmplă, în zbor, să urce mai multe între omoplaţii acvilei şi să ciugulească în acel loc până‑i creează răni, uneori‑adeseori, adânci. Ce face în asemenea cazuri vulturul? Urcă, urcă, urcă. Ciorile cedează la înălţimi foarte mari; nu le rezistă coşul pietului şi cad iute, cât ai clipi, de pe spinarea frumoasei şi puternicei zburătoare, care, eliberată de paraziţii distrugători, înoată în voie prin înaltul şi curatul văzduh.

…Înaintez, acum şi aici, spre Universitatea de stat, mereu pe strada cu acelaşi nume, Puşkin, unde privirile‑mi întârzie pe conace şi case boiereşti chişinăuene, şi lunecă, apoi, iute, cu vădită compasiune, peste unele case neîngrijite sau părăsite, ce‑şi expun, indecent aproape, singurătatea şi abandonul sau aşteaptă parcă să se prăbuşească. În altă zi, paşii mă duc – după ce privirile‑mi au lunecat pe intrarea într‑o clădire unde se afla, în primele‑mi tinereţi, o bibliotecă, lângă care reperez o alta – pe lângă Monumentul lui Ştefan cel Mare, Catedrala Mitropilitană „Naşterea Domnului”, edificată între anii 1812‑1821 de mitropolitul Gavriil Bănulescu‑Bodoni, Arcul de Triumf, Cloponiţa distrusă în anii ’60 şi reconstruită după prăbuşirea real‑socialismului şi, respectiv, a imperiului sovietic. În minte îmi răsare, uimitor, acea beethoveniană constatare: „Simt că îmi renasc puterile”… O aşez sub semnul unei memorii livreşti involuntare care, de bună seamă, mai şi exagerează, câteodată, dar simt că ceea ce mi se perindă prin minte, zi de zi, aproape, e real, e profund adevărat, căci un aflux de energie creşte înlăuntrul meu şi mă luminează. Mă felicit pentru a câta oară pentru gândul de a mă smulge din vârtejurile bucureştene şi de a fugi acasă. Mă grăbesc să sorb şi să dăruiesc lumină, să mă bucur de culorile bogate ale florilor, peluzelor, de auriul urcat pe ici‑colo spre ruginiul începutului de toamnă şovăielnică. La un moment dat, mă rătăcesc şi întreb româneşte o doamnă de o frumuseţe frapantă cum aş ieşi din încurcătură. De o politeţe desăvârşită, Doamna îşi cere iertare că nu vorbeşte româneşte şi mă anunţă că înţelege totul; apoi frumoasa rusoaică mă informează detaliat asupra direcţiei potrivite pentru mine. Mă trezesc vorbind cu o plăcere sălbatică limba rusă, e adevărat, neabordată de mult, şi descopăr uluită că în limba lui Dostoievski am acelaşi tip de frazare ca Tatăl meu, Semion, deşi rusa mea, cel puţin la suprafaţă, pare ceva mai răsfăţată; e diferenţa dintre rusa vorbită de moscoviţi şi sanctpetersburghezi, comparabilă, de departe, cu româna vorbită de bucureşteni şi, de pildă, clujeni. E linişte. Pace. Miroase a împlinire şi a viaţă pretutindeni. În traseele mele, mă voi mai rătăci şi alte dăţi. Voi pune întrebări trecătorilor. Uneori, cu scuzele de rigoare, mi se va răspunde un din păcate, nu ştiu, alte dăţi mi se vor da explicaţii detaliate… Politeţe. Cel slab de înger când e vorba de politeţe e receptiv la orice ţine de domeniile princiare ale acesteia, cu hotare moi, primitoare. Nimeni nu vorbeşte despre război, deşi la graniţă un război fratricid în toată legea e în desfăşurare. E pace, repet. Lumină. Toamnă. Florile îşi desfac generos corolele şi profită de lumina începutului toamnei. A început miroase totul. Spre mirarea jucăuşă a unui apropiat drag inimii mele, explodez de bucurie când identific prăjitura copilăriei mele: urechiuşa. E adevărat, de dimensiuni duble. Mi se face dor şi de ciocolata neagră, savurată în cantităţi impresionante, şi de îngheţata plombir; Tatăl meu îmi dădea bani de buzunar pentru prânz când eram la şcoală, iar eu, evident, trişam şi‑mi cumpăram cărţi, urechiuşe, ciocolată şi îngheţată. Şi favoritele mele: bomboanele numite lapte de pasăre, cele făcute de fabrica de dulciuri Bucuria de la Chişinău au un gust unic în lume – e gustul, patina, stigmatul copilăriei mele.

De obicei, cei ce nu şi‑au revăzut de multă vreme locurile natale, atunci când au prilejul să o facă, au parte de dezamăgiri iremediabile, căci în imaginaţia lor totul apărea augmentat până să ajungă la matricea în care au apărut pe lume. Ce şansă să am parte de o experienţă situată la polul opus! Reapropierea de Chişinău mă bucură, mă pune pe gânduri şi mă face să simt un amestec de stări, senzaţii, sentimente, ce se vor aşeza înlăuntrul meu în timp, ca uleiurile rare. Aşa cum se lasă uşor‑profund în forul meu lăuntric constatarea emisă de Viorel Cotea – medicul (pe vremuri coleg la Liceul teoretic român‑francez „Gh. Asachi”) care, la ora actuală, face parte din elita medicinii europene şi e constructorul unei clinici de chirurgie estetică de nivel occidental, în centrul urbei, numită Neogen (după îndelungi stagii de studii şi perfecţionare la Chişinău, Moscova, Bucureşti şi Paris) – „nu ştiu nimic, aproape nimic, despre mine”. E o constatare gravă; când o aud, mă izbeşte în plex, mă reduce la tăcere, mă pune pe gânduri şi mă face să recurg la un şir de scrupuloase autoscopii astfel încât, într‑un târziu, mă întreb eu însămi: şi eu, eu ce am aflat oare despre mine răstimp de mai bine de o jumătate de veac? Ce ştiu eu despre mine cu excepţia faptului că toată viaţa am luptat să rămân eu însămi? Am reuşit oare? Ce ştiu eu despre mine? Ce sunt eu? Colegul meu de odinioară – un bărbat înalt, corp bine construit, perfect proporţionat, constituţie atletică; e frumos, tăcut, o, Doamne, atât de tăcut, şi subţire ca un zeu; are o inteligenţă extrem de vie şi mâinile frumoase (mâini de pianist) – în care regăsesc semnele unui om de seamă şi mă întreb: oare chiar să nu ştie nimic despre el însuşi? Cum e să nu ştii nimic despre tine însuţi? Îl urmăresc cu luare‑aminte şi discreţie, în câteva circumstanţe, şi redescopăr o personalitate extrem de vie, puternică, un profesionist de înaltă clasă, extrem de atent, prevenitor, un om cu mâini de aur, ce sfinţeşte locul în care se află şi se lasă sfinţit de acesta; iar când se încălzeşte oarecum, din felul său de a fi taciturn praful şi pulberea se alege. Aflu că şcoala de muzică, mai exact pianul studiat pe parcursul a şapte ani l‑a învăţat multe. S‑ar putea ca pasiunea pentru domeniul patronat de Hippocrate, în mod uimitor, inclusiv de acolo să‑şi tragă rădăcinile… Cât de întortocheate şi frumoase pot fi, uneori‑adeseori, căile destinului; de la lecţiile de pian – la ştiinţa de a modela chipuri, ştiinţă patronată, între alţii, de fiica lui Ptolemeu al XII‑lea, Cleopatra cea din cale afară de frumoasă, născută sub semnul asprului şi dreptului Saturn. Apropo, se ştie că regina Egiptului vorbea şapte limbi şi deţinea certamente o sumedenie de secrete ale frumuseţii, majoritatea pierdute, unele păstrate totuşi şi aplicate cu succes şi în ziua de astăzi. (Ca, de exemplu, măştile pentru păr cu miere şi ulei de ricin sau măştile faciale cu uleiuri de tămâie, smirnă, migdale şi alte minunăţii revigorante.) Despre această Artemis a Egiptului – iubită de Marc Antoniu, unul dintre generalii aflaţi la conducerea Romei – Blaise Pascal, între alţii, scria: „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii ar fi fost alta”. Chiar dacă poetul exagerează, riscul e să aibă dreptate, totuşi! Căci poeţii au, mai tot timpul, dreptate, mă grăbesc să adaug în timp ce recitesc – în zilele în care mă aflu în oraşul meu din piatră albă de pe malul drept al Prutului şi mă simt în pielea unei fiice rătăcitoare (care, e adevărat, se reîndrăgosteşte de urbea naşterii sale la treizeci de ani după plecarea de acasă) – una dintre capodoperele călinesciene, Viaţa lui Mihai Eminescu, ce‑mi aduce aminte că pentru o descendentă din tribul Cleopatrei (Leca Poenaru) făcuse o pasiune mistuitoare şi autorul Scrisorii a V‑a şi al poemului cu titlul Pe lângă plopii fără soţ, scris cu gândul obsesiv la ea, poetul căruia Pascali îi oferă 50 de lei pentru a‑şi primeni vestimentaţia sumară şi cam uzată, iar el, germanistul învederat, îi foloseşte incomparabil mai… practic: cumpără – probabil de la un anticariat – întreaga operă a lui Goethe şi Heine. Din perioada Plopilor… datează acel complex intrat în istoria literaturii naţionale române cu numele de „complexul Cleopatra – Dalila”, muza aceea ajutându‑l pe poet să‑şi revină cât de cât după despărţirea de Veronica Micle.

Până să găsesc răspunsurile la tornada de întrebări ultimative stârnite de buclucaşa afirmaţie a marelui medic din Basarabia Viorel Cotea, mă bucur că oriunde m‑au dus şi mă duc paşii, obligaţiile, invitaţiile de a participa la turnee de lecturi publice, conferinţe, lansări, festivaluri ş.a., îmi port originile ca pe o mantie regală, iar atitudinea mea faţă de cetatea unde am văzut lumina zilei rămâne neschimbată: locul naşterii e un loc sfânt, spun şi repet acest adevăr auzit în familia mea, căci acolo ai apărut în viaţa care rămâne a fi un dar uriaş şi are un caracter sacru; acolo ai cunoscut iubirea necondiţionată a membrilor familiei, ai făcut primii paşi, ai silabisit primele cuvinte… Acolo s‑au pus temeliile fiinţei tale, fundaţia construcţiei stranii şi complicate care eşti şi care te uimeşte pe măsură ce o redescoperi din alt unghi.

Patria e oază, liman, temelie, istm al renaşterii, pinten spre fiinţă… Cei care îşi atacă rădăcinile – şi nu sunt puţini aceştia; merită compasiunea, deoarece riscul e să nu afle ce pierd – au avut, au şi vor avea parte de dispreţul şi compătimirea celor pentru care locul naşterii e pământ sfânt, îmi tot repet de câteva zile abia revenită de la Chişinău la Bucureşti. Adică de acasă – acasă, cum a spus poetul necuvintelor, Nichita Stănescu. Odată ajuns în Gara de Nord din Chişinăul aflat de circa două veacuri sub ocupaţie rusească, apoi sub cea sovietică, acest uriaş poet s‑a prăbuşit în genunchi şi a sărutat pământul acela sfinţit de sângele eroilor care au luptat pe viaţă şi pe moarte pentru a readuce Basarabia în matca Ţării Româneşti. Au luptat în tăcere, cu un enorm curaj; un curaj de durata a mai bine de două secole, pentru că îşi iubeau patria lor şi îşi visau ţara lor, România, întregită; „România dodoloaţă”, cum îi spune copilul poznaş din proza autobiografică blagiană. Pentru că, în acele vremuri, iubirea de ţară făcea parte din rădăcinile fiinţei lor. Şi pentru că mulţi, foarte mulţi dintre aceşti luptători – europeni pursânge – înţeleseseră un adevăr esenţial: exclusiv cei ce au acces la rădăcinile identitare, la spiritul naţional, mai exact, la matricea identitară – au o şansă să fie harponaţi spre limanul sufletului. Exclusiv celor ce‑şi iubesc rădăcinile li se îngăduie puterea de a vorbi cu sufletul. Cu sufletul lor. Iar mai târziu, la timpul potrivit: cu sufletul lumii. Dacă, evident, rezistă şi dacă au, cu adevărat, valoare.

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi