Dacă teoreticianul din mine rezonează instantaneu la exigenţa filologică a studiilor de lingvistică, stilistică şi poetică ale Oanei Boc (un exemplu în acest sens fiind excelentul volum din 2007, Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional‑tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire), criticul literar fără propensiuni lirice înregistrează în fiecare volum de poezie semnat de aceasta – Scara (2013), Scrisoarea Evei (2017) sau antologia O sută şi una de poezii (2021) – articulaţiile unui discurs în care sensibilitatea poetică marcat feminină accesează arhetipuri culturale şi le instrumentalizează transfigurator pentru a exprima o interioritate rafinată. Cel mai adesea, mecanismul metamorfotic de suprafaţă este activat de un scenariu de iubire pus în scenă la modul spectacular, fără inhibiţii, dar şi fără adaosuri artificiale, el fiind întotdeauna autentic, înzestrat cu evidente valenţe soteriologice. Toate acestea decopertează în miezul creaţiei lirice o efervescenţă interioară specială, nuanţat gnostică, orientată de impulsul redescoperirii celuilalt în oglindă, prin dinamica cunoaşterii reciproce dintre cei doi parteneri, deoarece, în universul poematic al Oanei Boc, iubirea, echivalentă de multe ori cu un subtil proces de disoluţie a alterităţii, înseamnă înainte de toate (re)cunoaştere.
Creat în siajul unei figuri literare paradigmatice şi fidel unei arte poetice subordonate capacităţii poetei de a crea semioze compacte, cu o dimensiune (pseudo)narativă inteligent încorporată în substanţa lirică, Şeherezada, volumul Oanei Boc apărut în 2022 la Editura Neuma din Cluj‑Napoca, reafirmă potenţialul creator al iubirii şi se desfată în utopia ei fără a încărca gestul erotic cu artificii inutile şi fără a opta pentru obliterări prudente. Este o senzualitate trăită prin identificare, decantată cultural şi orchestrată cu ajutorul unui instrumentar simbolic impecabil. Fidelă cadenţei arhetipale din care îşi extrage conduita emblematică şi, implicit, alter ego‑ul – Şeherezada –, poeta explorează personalizat domeniul unei entităţi literare care a fascinat generaţii întregi de cititori, generând nenumărate scrieri inspirate de povestea‑cadru a basmelor adunate în O mie şi una de nopţi, nume precum Alfred Tennyson, William Wordsworth, Henry Fielding, E.A. Poe, Naghib Mahfuz sau Jorge Luis Borges scriind sub imperiul fascinaţiei ei. Fundamental strategie de supravieţuire, care exploatează curiozitatea ascultătorului, suspendarea povestirii într‑un moment de maximă intensitate epică sau de sofisticată dezbatere filosofică s‑a convertit nu numai obsesia creatoare a prozatorilor şi poeţilor, ci şi într‑o temă fertilă pentru studiile de gen.
Volumul se deschide cu o incitantă translare ludică, în care prima secvenţă este ocupată dramatic de un metaforic joc de şah. Într‑un amestec de sugestii tehnice şi dedublări simbolice, poemul Şah se construieşte pe ideea de iubire ca joc total, infinit, etern provocator şi, mai ales, relevant identitar, un joc în care se conjugă toate opoziţiile şi toate scenariile existenţiale potenţiale. Altfel spus, un joc cu o logică similară jocului de şah. Şi, ca şi în cazul acestuia din urmă (deşi marii maeştri ar argumenta probabil faptul că protejarea reginei nu este neapărat prioritatea absolută a jucătorului), ne confruntăm cu un joc centrat pe o figură feminină accentuată, regina, cu tot ceea ce ea încorporează simbolic şi activ pe tablă. Consolidarea puterii ei intrinseci vine în acest poem pe o filieră resurecţionară reafirmată secvenţial: „În mine ai agonizat până la moarte/ în lupta cu destinul tău întors/ şi ai reînviat/ cum nu credeau că poţi, mereu,/ fiindcă la capătul de drum al fiecărei zile/ eram întotdeauna eu./ Prin mine ai întrezărit/ pentru o clipă veşnicia […]/ Prin mine ai simţit Apocalipsa/ şi Începutul/ amalgamate nesfârşit în tine…”
Secvenţa secundă schimbă registrul, şahul ca joc fiind substituit de Şahriar, şahul celor O mie şi una de nopţi, reimaginat în postura de voce a poemului Regele melancolic. Destăinuire, prin care păşim pe teritoriul povestirii ca (supra)vieţuire. În versiunea lirică a Oanei Boc, regele/şahul receptează povestirea ca antidot pentru singurătate: „Femeile pe care le‑am iubit/ în fiecare noapte/ şi le‑am ucis/ în fiecare dimineaţă/ n‑au fost decât chipuri paradigmatice/ ale singurătăţii mele/ […] uciderea lor era de fapt/ ritualul sinucigaş al fiecărei nopţi,/ fiindcă nu mai puteam rămâne prins/ în această cameleonică mise‑en‑abîme/ a tuturor făpturilor mimetice/ care mă cutreierau cu chipul singurătăţii mele./ Poveştile tale curg lin/ prin viaţa mea îngheţată, Şeherezada,/ iar aşteptarea aceasta e diferită, / e întortocheată şi cuibărită/ în unicitatea fiecărei nopţi/ pe care o descopăr cu uimire/ prin flăcările intermitente/ ale trupului tău/ care îmi vorbeşte despre altceva/ decât despre singurătate”.
Odată abordată, problematica povestirii îşi ramifică liric potenţialităţile. „Adâncimile pe care le cuceream/ – cu fiecare poveste tot mai mult –/ se transformau în drumuri verticale/ pe care glisam în ritmul/ tăcerilor sau al chemărilor tale,/ cu spaima că s‑ar putea întâmpla/ să nu mai ajungem vreodată/ la clipa aceea întreagă, familiară,/ singura, de altfel/ în care viaţa ta era amestecată/ cu moartea mea/ şi moartea ta era amestecată/ cu viaţa mea/ într‑o confuzie care ne salva/ într‑o contopire inevitabilă/ în care spaima ta de a mă pierde/ era mai mare/ decât spaima de a mă mai avea/ pentru încă o zi” – constată vocea femină din poemul Încă o zi, ilustrând, în termenii povestirii originare, avansul narativ ca exerciţiu al adâncimilor, ca formulă de unificare a contrariilor, de transfigurarea a realităţilor şi de contopire, de oglindire identitară a cuplului.
Potrivit principiului alternanţei vocilor, adoptat în perimetrul acestui volum, verdictul vocii femine cedează prim‑planul discursului justificativ al contraponderii masculine (în poemul Aşa venea spre tine), punctul lor de convergenţă fiind întotdeauna povestea, sinonimă cu instanţa feminină. Totul se ordonează în funcţie de prezenţa acesteia şi de povestea pe care o declanşează, ceea ce transformă poemele de iubire într‑o subtilă teoretizare a naraţiunii, infuzată simbolic şi translată metaforic.
Nu este însă singura dimensiune teoretico‑filosofică decriptabilă în corpusul liric. În poemul Sfere descoperim conceptualizarea ca supremă tentativă de fixare în cuvânt a unui sentiment irepresibil şi a unei metamorfoze inevitabile, care supune identităţile îndrăgostiţilor dinamicii circular‑sferoide: „Fiecare zi e o lume sferică/ născută între noi,/ în care mergem în derivă,/ deşi drumul ne pare clar/ şi presimţim mereu prezenţa celuilalt/ […] Şi chiar acum toată lumea traversează/ în direcţii mereu diferite,/ în aceeaşi căutare/ în care apropierea se contopeşte/ cu îndepărtarea,/ pentru că totul este sferic‑circular:/ dorinţa este sferică,/ chiar şi iluzia noastră este sferică,/ pentru că ne adulmecăm de departe,/ în fiecare zi de la capăt,/ circular şi nesfârşit./ Mi‑ar fi plăcut în seara asta/ să te întâlnesc pe stradă/ şi chiar te‑am aşteptat pe toate străzile./ M‑am întâlnit doar cu mine,/ care semăna în lumina obscură/ prea mult cu tine”.
Aceeaşi logică devine pivotul unui exerciţiu liric structurat de verbe conjugate la modul condiţional‑optativ din Am fi putut să inventăm o limbă: „În alte circumstanţe existenţiale/ am fi putut să inventăm o limbă/ (sau aproape o limbă, pentru că/ alteritatea ar fi fost anihilată/ de asemănarea noastră prea mare)”. Dominantă nu numai în acest poem, ci în multe dintre versurile volumului, obsesia verbului trece dincolo de jocul uchronic (scris la condiţional‑optativ) şi susţine idealitatea „timpului prezent definitiv”, purtător al „intensităţii maxime”. „Dar acum – constată în final eul liric –, în lipsa acestei limbi,/ verbele mi se conjugă/ la condiţional‑optativ,/ prezent sau perfect, nu are importanţă,/ cel mai important este/ că te‑aş fi putut iubi/ la timpul prezent definitiv,/ dincolo de limita/ care desparte sufletul de trup/ şi pe mine de tine”.
Opţiunea pentru dinamica prezentului este definitorie pentru întregul volum, din moment ce la acest palier se decantează inclusiv încărcătura mistică a poveştii spuse doar pe jumătate şi, invariabil, a iubirii înscrise în Restul Vieţii Mele: „Te iubesc atât de mult,/ Restul Vieţii Mele!/ Mă ademeneşti misterios, cu clipe promise,/ în întregime al meu/ până în ultima secundă,/ ca un îndrăgostit care îmi promite totul/ ca să mă aibă;/ totul, în afară de veşnicie”. Din aceeaşi sferă semantică vine şi dihotomia margine‑nesfârşire, dezvoltată în metafora oglinzii, funcţională şi dincolo de (re)cunoaşterea‑oglindire a cuplului angrenat în magia povestirii: „Marginea e transformată de o oglindă/ care multiplică nedefinit zilele trăite,/ le proiectează iluzoriu într‑o perspectivă/ care ne pare nesfârşită./ Şi poate că marginea e atât de aproape, poate mai e doar un pas până acolo,/ dar eu privesc încrezătoare/ în oglinda care transformă acel pas/ în nesfârşire” (Marginea).
Într‑un volum construit pe fascinaţia povestirii, surprinzătoare este amendarea tentaţiei de a rămâne captiva timpului trecut, din care povestirea se naşte perpetuu, prin lansarea unui avertisment: „Nu privi înapoi, Şeherezada!/ S‑ar putea să te cuprindă/ privirile nesătule de tine din trecut, rămase în urmă/ şi în umbră/ […] Aceste priviri nesătule te cheamă/ cu glasul tuturor drumurilor nealese/ şi te aşteaptă să priveşti înapoi/ măcar pentru o noapte,/ măcar pentru o poveste” (Înapoi).
Scrise cu har, în siajul erudiţiei şi al unui exersat instinct teoretic, poemele Şeherezadei configurează un univers intelectual rafinat, dens şi cu o portanţă conceptuală atent orchestrată, în care se decantează nu numai fascinaţia povestirii, încrederea în semnificaţiile iubirii sau propensiunile ludice ale Oanei Boc, ci şi o trăire lirică autentică.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
