Da, recunosc, am fugit lovit, rănit, panicat cumva la acest text și, în mod surprinzător, mi‑a apărut brutal, în față, o cu totul altă problemă – ceea ce numim singurătate. Și replica mea a fost fulgerătoare. Dacă tu însuți, din nepricepere, orgoliu fals sau disperare, de fapt, dintr‑o nesiguranță profundă și fără geniu ți‑ai creat această stare, du‑o! Poart‑o și abia acum se pare că e momentul să faci din asta, din ea, un orgoliu real, creativ, deci un act! Să devii, cum se spune la modul grosolan, un om de acțiune, deși nu în sensul prostesc și arogant, al marelui filosof existențialist J.P. Sartre (admirator al lui Stalin, dar acest lucru îl privește; eu voi fi ultimul care îi va face din asta un cap de acuzare!), și care a rezumat sarcina, misiunea și rostul artistului, al scriitorului la grija de a transforma lumea, societatea, din rărunchi, poate și omul. Recunosc că nu înțeleg și n‑am înțeles prea bine nici în tinerețe aceste chemări la transformarea radicală, neiertătoare a societății, a omului. Eu cred și se pare că nu sunt singurul, încă din epoca romantică, se pare, am nu puțini confrați în credința că de câteva mii de ani, încă din epoca babiloniană și egipteană, omul s‑a descurcat binișor cu forțele care i se împotriveau, care, e drept, uneori îi ucideau carnea și tribul adeseori, rudele de sânge și căpeteniile fără de care, bietul, era absolut dezarmat. Dar ce să vezi! Într‑un elan, dacă nu într‑un spasm de genialitate absolută – este strict opinia mea! – acest biet om, primitiv sau nu, singuratic și părăsit parcă de ultima speranță, i‑a… convocat pe Zei! Și până azi, unii dintre noi nu scăpăm de această teroare sublimă, de această nevoie a tuturor nevoilor, a tuturor necesităților, în fapt, de această singură necesitate reală!
Da, stimații mei, dacă vom da la o parte, într‑un reflex de clară, evidentă paranoia, tot ceea ce pare – și poate că și este, la un anume copleșitor nivel, nevoie, și pentru cei mai mulți, pentru milioane, o necesitate vitală! – nu rămân decât… Zeii! Iar în singurătatea de care aminteam adineaori – și nu cea care mi‑a fost impusă de simpaticii mei contemporani sau de rigorile secolului în care am trăit și m‑am format: al XX‑lea; să acceptăm, unul dintre cele mai barbare din istorie! –, ci de cea pe care, dintr‑un ciudat și profund reflex, neînțeles de mine până azi, am creat‑o, am zidit‑o eu însumi. Botezând‑o literatură, mai exact roman, adică o amplă construcție epică, învecinată dacă nu cu mitul, oricum cu fantasmele cele mai greoaie, mai felurite și mai contradictorii ale unui spirit fugit din lume! După cum vedeți, există și sihăstrii ce‑și creează, cu o tenacitate ce se învecinează cu mania, propriile grote, propriile orizonturi, minciuna prinde culoare, adeseori și relief și… devine pasăre, nor sau profeție! Nu, nu din disperarea, din dezamăgirea de existență, ci, mai probabil, din nevoia de ea – din nevoia de a fi dacă nu martor, nici erou, aceste roluri le joacă mereu alții, figuri nu rareori familiare! – nu, ci dintr‑un fel de nesiguranță, aproape niciodată mărturisită, că ai putea aparține cu adevărat unei mulțimi. Și nici din foame de singurătate, o stare pe care, oricum, o poți trăi și împreună cu ei; și nu, în nici caz din vanitate, deși ea, această vestală intimă, nu te va părăsi niciodată. Poate, mai știi, din silă față de propriul tău corp – un animal pe care nu ai reușit să‑l domesticești vreodată. Sau, ce mai, te pomenești cu adevărat singur, pentru că, ciudat, te‑ai trezit absolut zăpăcit, asaltat și orbit de fantasme și bizare extravaganțe, așa, nitam‑nisam, te‑ai trezit aproape un poet, cum s‑ar zice, după ce ți‑ai pierdut jumătatea, iubita, soața, fugită, trădătoare sau moartă. Ce să mai faci cu tine însuți, ai ajuns un biet obiect, viu în aparență, dar… părăsit, aruncat cu o brutalitate fără de margini! Și încă undeva la o margine de drum, deoarece, se pare, aproape întotdeauna o astfel de singurătate ce te lovește ca un trăsnet din senin devine iute și este, în fapt, o margine de drum pur și simplu!
Ar trebui, la vârsta mea – mai bine zis la vârstele mele atât de contradictorii, de false și de adevărate în același timp! –, să mă gândesc nu la singurătate – o tovarășă veche, complice și nu rareori înțelegătoare!, ci la ceea ce se potrivește acum cu vârsta mea – bătrânețea înaltă, cum o botează Nemții! – cu reflexele agățate de această vârstă: frica de moarte! Or, această frică, am constatat și constat mereu, este extrem de înșelătoare; vine și pleacă fără încetare, în momente surprinzătoare, imprecise și această nesigură stare care se împotrivește oricărei concluzii, oricărei soluții ar trebui, de fapt, să ne neliniștească. Adeseori această stare, sentiment, vagă panică sau falsă depresie este confundată cu slăbirea elanului vital, a tonusului care în atâtea împrejurări înainte ne‑a ajutat, ne‑a salvat chiar. Falsitatea acestei concluzii o arată, o demonstrează uneori cei cu adevărat loviți de boli letale sau cei aflați într‑o reală margine, teroare a vieții sociale și care își păstrează nealterat acel tonus vital, ba, cum s‑a dovedit cu acei care, în mizerabilele, brutale penitenciare bolșevice românești, s‑au regăsit pe ei înșiși! Au putut să‑i ajute și pe cei de alături și, ieșind, scăpând din acele carcere nu numai ale durerii și ale turtirii, ale zdrobirii demnității umane, au fost capabili să rescrie ce s‑a întâmplat, uneori cu un calm și cu o curajoasă nepărtinire, chiar și față de torționari. Iată exemple, cu adevărat, ale măreției spiritului uman. Ale speranței că omul, în acest secol pe care l‑am numit unul din cele mai barbare, nu este cu totul pierdut, ceea ce înțelegem și ceea ce am fost învățați să înțelegem prin acest cuvânt, concept, care, în timp, în multe secole, aici, în Europa, a iscat și a zidit un fel de religie, cea a umanismului!
Adeseori mi se întâmplă să o dau pur și simplu la o parte, așa cum o facem uneori, în discuție, când cu un gest mărunt al mâinii sau cu o întoarcere ușoară a capului dăm la o parte, refuzăm o concluzie sau o idee abracabrantă. Diletantă sau falsă. Dar, alteori, mi‑a trecut prin minte că totuși ar trebui s‑o iau în seamă, această stare, sau aprehensiune, mai știi, poate început de panică, deoarece e momentul, e timpul să luăm în serios nu numai vârsta, implacabilă, dar și atâtea semnale ce ni le dă fizicul, fiziologia, sistemele care ne fac funcționale trupul, dar și semnalele exterioare, felul în care ne privesc, ne acceptă sau nu cei din jurul nostru. Indiferența, compătimirea, disprețul – ascuns sau nu! – ironia. În fapt, noi, înainte de a dispărea fizic, la o anumită vârstă pe care am îndrăznit s‑o atingem, ba uneori chiar s‑o și depășim, deși încă vii, dispărem tot mai mult din fața, din ecranul, din atenția celor din jur. Sau provocăm, uneori, brutalitatea și ironia neacoperită, grosolană, să zicem, ale tinerilor.
Fragment din vol. Viața ca o posesie, în lucru
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
