Să revenim la centrele de putere culturale ale Transilvaniei…
Da, Clujul este evident centrul cultural şi probabil politic al Transilvaniei. Sigur, noi, cei din Ardeal, avem un sentiment regionalistic destul de marcant. Eu, deşi la 6 ani a trebuit să plec din Maramureş, mă simt altfel ardelean decât cineva din Crişana, cineva de lângă Arad, cum e Doinaş. La fel, faţă de cei din jurul Clujului şi cu atât mai mult faţă de cei din sud, din jurul Sibiului. Probabil că şi limba noastră e puţin deosebită, cu diferenţe de nedetectat pentru cei din afară. Probabil, altfel sunt moravurile, dansurile şi muzica. Probabil, este şi un tip de mândrie. Nouă, maramureşenilor, ni se pare că suntem talpa ţării. De aici, din nordul legendar, a plecat românismul cu Bogdan, cu Dragoş… şi între noi există decalaje de mândrie. Când eu spun că sunt din Baia Mare, că sunt maramureşean, mi se spune că nu, noi, cei din Sighet, suntem maramureşeni. Şi e adevărat, vechiul Maramureş e în jurul Sighetului. Ivasiuc era mândru că era din Sighet. Clujul, vorbesc despre Clujul românesc, s‑a implantat în conştiinţa naţională a Transilvaniei, prin curentele puternice: Şcoala de Medicină, Şcoala de Literatură, ca mică Romă a Ardealului.
Da, Eminescu a fugit la Blaj, la 16 ani.
A mers pe jos până la Blaj ca să atingă trupul viu, fizic al românismului. Blajul este centrul Bisericii greco‑catolice, care, în ochii unora, prost informaţi, grăbiţi şi îndoctrinaţi de propaganda comunistă grosolană, a trădat Biserica veche. După 1700, episcopul Atanasie s‑a botezat în biserică sub religia catolică, a acceptat supremaţia Papei, şi de atunci Biserica greco‑catolică a început o luptă activă pentru drepturile civice şi culturale româneşti. Pentru noi, ardelenii, Blajul este centrul Transilvaniei. Blajul şi Clujul.
De multe ori, românismul s‑a identificat cu ortodoxia.
Asta e o idee a lui Nae Ionescu. Ideea care face din nou pui astăzi şi care s‑ar putea încă o dată să ne dividă naţiunea. E o idee stupidă. O naţiune nu poate fi redusă la o singură religie…
Excluzându‑i pe toţi ceilalţi, pe neoprotestanţi, pe catolici… Voind în mod caricatural să avem un fel de integralism ortodox în zona românească… Parametrii care leagă o naţiune nu sunt religioşi. Sunt de istorie comună, de limbă, de cultură. Nu numai religia ne leagă. Trebuie să constatăm că Şcoala Ardeleană stă la baza Bisericii Unite sau, invers, Biserica Unită a făcut posibilă existenţa Şcolii Ardelene şi a mişcărilor memorandiste, care au luptat pentru latinitatea noastră. Toţi preoţii uniţi au avut accesul la burse în străinătate, în Franţa, în Germania, mai ales la Roma; toţi aceşti tineri s‑au întors cu dovezile originii noastre latine. Pentru prima oară când ardelenii au demonstrat latinitatea cu dovezi, nu numai cu intuiţii, ca la Dimitrie Cantemir şi alţii, cu dovezile reale ale Coloanei Traiane, dovezi de limbă, istorie, documente. Ei au început lupta, de la Şincai, Micu‑Klein până la Popa Lucaciu şi Maniu, lupta reală şi efectivă pentru românism. Iată, Biserica Unită, Şcoala Ardeleană sunt încărcate de gloria luptei pentru românism. Cum poţi să excluzi un asemenea curent din istorie?
Au existat conflicte între Biserica Ortodoxă şi Biserica Unită înainte de ’44?
Nu, nu‑mi aduc aminte… Îmi amintesc de Lugojul copilăriei mele, unde era Episcopia Unită, unde era şi o catedrală ortodoxă… Nu au existat nici un fel de diferende între preoţii ortodocşi şi preoţii uniţi. Toată copilăria mea s‑a petrecut în umbra Palatului Episcopal greco‑catolic, al episcopului Dr. Ioan Bălan, Măria‑Sa, cum îi spuneam noi… Copilăria mea a fost colorată de acest „Măria Voastră”, „Măria Ta”… Episcopii aveau titluri şi de Excelenţă, şi de Măria Ta, ca şi domnii români. De altfel, episcopul Lugojului a sfârşit ca martir, ca şi ceilalţi episcopi români uniţi, în închisorile abia mascate în mănăstiri ale comuniştilor. Ca să nu mai vorbesc de atâţia preoţi şi prelaţi, canonici, care au sfârşit la Canal, la Aiud ş.a.m.d. Dar niciodată n‑am auzit vreun conflict sau vreo atitudine negativă faţă de ortodocşii din Lugoj. Lugojul, Timişoara, oraşele astea bănăţene, erau dovezi ale cosmopolitismului românesc. Lugojul avea şi români, şi nemţi, dar şi unguri, sârbi. Ca şi Timişoara. Erau mai multe credinţe. Casa noastră la Lugoj era lângă biserica protestantă, la care veneau mulţi maghiari. Pe nimeni nu deranja coexistenţa acestor culte şi a acestor credinţe.
Prin ortodoxie ce resimţeaţi? Valul Răsăritului, balcanismul?…
Pentru noi ortodoxia era, dacă încerc să mă transpun în intuiţia copilăriei mele, Bucureştiul, era mitropolitul, era biserica munteană, bucureşteană, moldoveană. Era frumuseţea altarelor bisericeşti, pe care noi nu le aveam. Pentru că nouă, uniţilor, Papa de la 1700 ne‑a conferit câteva privilegii, care, acum, sunt universale, precum păstrarea limbii autohtone şi a ritualului grec. De ce ne‑a făcut această concesie Papa? Noi am fost o biserică de rit grecesc, de rit oriental. Am păstrat limba română în biserică, nu limba latină, ca în celelalte biserici apusene greco‑catolice. Am păstrat şi odăjdiile, ca ortodocşii. Şi tipul de slujbă – slujba lui Ioan Gură de Aur, care‑i slujba grecească ortodoxă. Iată, diferenţele erau infime… Cum e faptul că în timpul slujbei preoţii noştri îl invocau pe Papa, ca pe capul suprem al bisericii. Şi invocau infailibilitatea Papei, care repugnă ortodocşilor, să zicem. Răsăritul şi Apusul aproape se contopeau în Biserica Unită.
S‑ar putea spune că Transilvania era o punte‑graniţă între Răsărit şi Apus.
La fel cum era şi Ucraina. În Ucraina există, la fel, o biserică unită foarte puternică, care sub Stalin a suferit maltratări grave. Dar astăzi renaşte din cenuşă.
Cum aţi simţit această punte‑graniţă a Europei de Apus?
În copilăria mea, la Episcopia Unită din Lugoj erau foarte mulţi doctori, doctori de Strasbourg, doctori de Göttingen, doctori de Roma. Şi eu, de la 7 ani, am auzit texte de Sf. Ioan al Crucii, de Sf. Toma de Aquino, de Sf. Augustin. Nivelul predicilor din biserici, nivelul discuţiilor din Palatul Episcopal era de tipul european. De atunci urechea mea de copil, urechea mea literară, dacă vrei, s‑a obişnuit cu acest nume şi cu un anumit mod de a gândi european.
A fost cumva o trădare din partea Bisericii Ortodoxe în ’48, an după care Biserica Unită a început să fie persecutată?
N‑aş merge până acolo încât să spun asta. Cred că a apărut acel colaboraţionism. Au existat şi mulţi preoţi ortodocşi care s‑au opus. Chiar la Lugoj, prim‑parohul bisericii ortodoxe române era profesorul Daicoviciu, fratele istoricului de la Cluj, care era supărat pe fratele său, istoricul, pentru că acesta colabora cu echipa lui Dej. În acelaşi timp însă, cum atestă Blaga, el a descoperit toată vatra dacă de la Sarmizegetusa. Iată, sunt chestii puţin complicate, niciodată nu trebuie să luam poziţii prea tranşante. Daicoviciu de la Lugoj, fratele mai mic al istoricului, mi‑a fost şi mie profesor de limba română. Ţin minte că venea în anteriu la şcoală şi şi‑a permis unele ironii la adresa lui Lenin în ’46‑’47. În ’48, biserica noastră a fost desfiinţată sub falsa, mincinoasa etichetă de reunire cu ortodoxia, episcopul şi alţi canonici au fost închişi, târâţi în puşcării. Iar cadrele Securităţii aruncau cărţi cu furca din Palatul Episcopal, din biblioteca enormă a episcopului nostru, care a fost profesor timp de câţiva ani la Institutul De Propaganda Fide din Roma. Acolo unde Călinescu şi‑a perfectat marea sa cultură. Doctorul Ioan Bălan a lucrat 20 de ani la o traducere a Noului şi Vechiului Testament, iar biserica românească şi Patriarhia de aici au boicotat această traducere splendidă, din care eu, în tinereţea mea, le ţineam cursuri despre Noul Testament prietenilor mei Nichita Stănescu şi Matei Călinescu. În Drumul la zid am o exegeză la Evanghelia după Ioan. Tocmai pentru că am văzut că voi, tinerii, nu mai sunteţi în contact cu comentariile de acest tip, cu realităţile culturale de acest tip. Deci, în ’48, când a fost desfiinţat cu brutalitate cultul nostru de către Dej şi de către Stalin, de securitatea dejistă, preotul Daicoviciu s‑a opus. A fost chemat la Securitate, unde i‑au spus: „Nu vă daţi seama, este în interesul Bisericii Ortodoxe să fie stârpită Biserica Unită, cea ortodoxă să preia toate averile, palatele, bisericile, moşiile, credincioşii”… Şi preotul Daicoviciu a zis: „Da, da, noi visăm o reuniune în credinţă a românilor, dar nu aşa, nu cu Securitatea”. Şi prin asta a fost destituit. Din prim‑paroh a ajuns un mic preot acolo. Deci, iată, au fost acte de rezistenţă. Însă în mare, căpeteniile ortodoxe au dat mâna cu Gheorghiu‑Dej şi cu Securitatea de atunci – şi au nimicit biserica noastră, o biserică românească atât de veche. Şi nici până azi nu i se recunosc drepturile. Ceea ce este uimitor… Mai ales că biserica predică şi ultimului cerşetor, ultimului om care intră în incinta sa, îi predică pocăinţa şi recunoaşterea greşelilor. Ce prestigiu pedagogic poţi să ai faţă de cei păcătoşi dacă tu însuţi nu îndeplineşti acele comandamente? E unul dintre primele acte de ispăşire, cel al recunoaşterii. Să spui da, am greşit. Dar, repet, nu toată Biserica Ortodoxă a greşit… Au fost şi preoţi ortodocşi care au fost târâţi prin puşcării, care şi‑au dat seama de falsa reuniune a credinţei, de compromiterea gravă a cultului, a marelui prestigiu al Bisericii Ortodoxe. Biserica Ortodoxă trebuie să‑şi asume greşelile unor conducători din anul ’48, trebuie să cedeze o parte din patrimoniu. Bineînţeles, o bună parte din tinerii de azi nu mai ştiu ce a fost Biserica Unită, ei sunt ortodocşi. Dar e scandalos ca, de exemplu, la Cluj, ani de zile să se ţină slujbele pe zăpadă, sub cerul liber. La Cluj, unde noi am avut câteva biserici… Mai ales că toate bisericile au fost clădite de noi, construite de noi, sunt proprietatea noastră…
■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
