Un bun roman european, actual, critic‑negativist, anti‑politic mai curând decât apolitic, istoric (din nefericire) şi literar (din fericire), este cel al Simonei Sora, Complezenţă. Înălţarea la Ortopedie. Musafiri pe viaţă, Polirom, 2020. Citesc cartea desfăşurată în jurul omului predat sau eşuat de bunăvoie urmând biografia personajului feminin, născut în România şi migrând temporar în Elveţia.
Complezenţa care „mimează viaţa” îi e cunoscută Maiei de la examenele din Liceul Sanitar. În literatură (dr. Negru: „complezenţa se scria singură” în cărţile lui Ivasiuc, dar şi cititorul o poate deprinde), ea raportează (cenzurează) gândirea: „esenţa complezenţei: să nu gândeşti decât ce poţi spune, să nu spui decât ce poţi gândi”. Maia deduce „regulile complezenţei” din proza vremii totalitare dar şi învaţă practica complezenţei „arhivată” în ADN. Opusă complezenţei într‑un fel ingenuu este aici fuga: a copilului din cămin la bunici, a tinerei în Elveţia. Servitutea morală e ridicată într‑o interogaţie maximalistă: „De ce nici măcar onoarea nu mai avea importanţă?” Înălţare la Ortopedie, secţia de la etajul al cincilea, înseamnă amorul sorei medicale Maia, care „optase pentru Ortopedie”, cu doctorul Negru.
În Complezenţă, mediul spitalicesc cvasi‑inedit în recenta proză românească e bine cunoscut. Partea românească a cărţii e scrisă la persoana a treia, ca relatare, dar şi căutare („Ce era adevărat din tot ce se povestea?”). Dominantă e relatarea‑n flux fix. Scriitoarea şi personajul ei, Maia, născute în perioada interzicerii avortului, sunt decreţele: „decreţele, cuvântul era o rană deschisă”. Durerea indică modul de folosire a limbajului. Maia, pragmatică şi directă, ştie că „trebuie să te foloseşti de complezenţa pe care ţi‑o cere orice limbaj, oricât de evoluat” şi că „Întotdeauna exista o ordine a cuvintelor care exprimă exact realitatea.” Exigenţa trece prin dificultate la vârstnicul doctor Negru care „îşi alegea cu greu cuvintele şi avea oroare de anacoluturi”. Limbajul aici e stilistic
adecvat şi‑n formă figurală: Maia „zâmbind muscular”. Dialogul e redus, ca extensie a relatării. Un episod analeptic întoarce cursul epic cu zece zile, la întâlnirea Maiei cu Adi, eliberat din puşcărie, îndopat cu filme video şi „viaţă adevărată” în Vest, preocupat să fugă „din oraşul ăsta penibil, din ţara asta de căcat” la München‑ul celor doi veri ai săi. (Fuga cu riscul morţii peste frontiere e una dintre temele recuperatoare la recenta generaţie de prozatori: R. P. Gheo, Andreea Răsuceanu.) Şi‑aici există o coborâre din poveste: „Ţara uriaşilor încăpuse pe mâna piticilor.” Deva, numit legendar oraş „al fetei”, „care a salvat cetatea de balaur”, travestind un băiat, loc ajuns „sufocant”, devine larg străbătută şi descrisă. De legendă şi simbolistică (apar)ţine şi Fântâna cu (opt) Broaşte. Reanimată e istoria de „la mijlocul anilor 80”: penuria alimentară ceauşistă, amintirea muncii pedepsitoare de la Canal (Dunăre‑Marea Neagră).
Sora medicală părând un copil, Maia, aflată de un an în spital şi de şase luni în blocul operator, descoperă viaţa „între sex şi moarte” şi trece printr‑o criză identitară. „Cine sunt eu?” Dramă a lucidităţii: o „neisprăvită”, iată răspunsul moralmente lucid.
Criza la fel de puternică e literară. Maia e „O soră medicală pasionată de literatură, dar care va înţelege ce e literatura abia atunci când nu va mai însemna mare lucru…”. Citeşte în program romanul Sala de aşteptare (B. Horasangian), prozatorul cel mai mişto (M. Nedelciu), poetul Budilei (Muşina). „Omul Negru” citeşte şi el cu ochi extrem de critic literatura română a epocii.
Criza erotică e târzie. Virgină la 21 de ani, Maia copulează cu medicul bătrân pe care‑l asistă, Negru, un „fante local” cuceritor prin farmecul „fâstâcelii”, prin care se descoperă sexual. E din folclorul copiilor („Ora 9 a sosit, omul negru a venit”), social din burghezie, profesional „poate chiar cel mai bun”, mitizat, „un zeu căzut”. „Avea poveştile, legendele, epopeile lui erotice…”. Dorit de toate, urât de toţi, seduce printr‑un „magnetism natural”. Un fante superior: „Aventurile doctorului Negru erau în primul rând salvatoare, asta o ştiau cu toţii, abia apoi sexuale şi uneori iniţiatice.”
Câţiva medici curajoşi profesează printre politruci, şcoliţi „pe puncte”. Obscenul doctor Bochiş, privilegiat pentru prestigiul de ginecolog, rezolvă şi femeile anchetatorilor.
În baia asistentelor, Maia dă peste un fetus avortat al sorei şefe de la Cardiologie. Concepuse, se zvonea, cu medicul şef al secţiei. O „păpuşă însângerată”, spălată, înfăşată şi chiar botezată de ingenua Maia. În absenţa (inexistenţa, parcă a) tatălui, tânăra rămâne doar fiica Dorei, „cea mai frumoasă mamă din oraş”. Doi procurori anchetează în cei mai ordinari termeni, sub incidenţa Decretului 770 din 1966. Medical, avortul e admis pentru femeile cu unele boli grave care, spre deosebire de decret, se modifică. Răul cade din adolescenţă asupra sexului feminin: „în vremurile astea o cam făceau de pe la 16 ani”. (G. Adameşteanu, în Fontana di Trevi, scrie aidoma. În Toţi copiii librăresei de Veronica D. Niculescu, aceeaşi e vârsta Silviei.)
Relaţiile sexuale ale cadrelor sanitare, adulterine şi interesate, dincoace de plăcere, respectă regulile de putere profesională, aspectul fizic e secundar. Bica, infirmiera masochistă din Ortopedie cu soţ sadic, şofer la Securitate, va ajunge judecătoare la tribunalul municipiului Deva. În spitalul‑tractir, vulgata simţitoare decretează că „sexul adevărat se face cu feline de aceeaşi talie” şi denunţă „capcana iubirii”.
Partea elveţiană, Musafir pe viaţă, e scrisă simili‑memorialistic, autoficţional, într‑o povestire liberă, omogenă, cu detalii numeroase. Povestitoarea Maia îi dezvăluie lui Stoltz, el însuşi un povestitor, „cărţi româneşti şi întâmplări din România”. Grigore/Gregoire, fost student la geologie, eşuat în căsnicie, orientat spre Franţa, e spiritul teoretic accentuând exclusivist intenţia textului: „Avea o poetică unică, în care cărţile se scriau dintr‑un fel de necesitate interioară, a lor, nu a celui care le aşterne pe hârtie.”
Corectitudinea politică face ca internaţii în azilul elveţian de lux Dernière Chance să fie numiţi musafiri, nu pacienţi. Limbajul formalizează existenţa: „în Elveţia formele precedă şi stabilizează orice fapt de viaţă”. Stoltz recunoaşte o echivocă libertate fără libertate. În Elveţia, vizând la Spania, Maia îşi aminteşte fuga furioasă de la cămin la bunici sau imaginea penitenciarului din Bîrcea.
Complezenţa, privită spectral, cadenţat şi tezist‑dizolvant, pe tot cursul, dă naraţiunii un nimb eseistic: „greţoasa complezenţă care îşi făcea loc şi în visele ei”; „legea acceptării complezente, care era însă în mica Elveţie romandă la fel de importantă ca o lege votată de parlament”; „ar putea demonstra că a învăţat lecţia complezenţei”; „Şi cum să scrii complezent, aşa cum îţi cântă patronul?”; „La ce bun să mimezi complezenţa în timp ce chiar o trăieşti?” Complezenţa e mutual impusă, rutinieră, succedaneu al compasiunii. Stoltz o întreabă pe Maia despre „înţelegerea” cu „minerii”: „Aţi făcut‑o din complezenţă?” El vede complezenţa ca supunere consimţită la reguli comune, cunoaştere, poate chiar iubire, dar „Pentru ea, complezenţa era iadul: să mimezi bunăvoinţa, deschiderea, aprobarea, când simţi cu totul altceva”. Din complezenţă se ratase ca muzician şi se îmbolnăvise Peter, fratele lui Stoltz. Maia vede că în Elveţia era, ca în România, o complezenţă reciproc voluntară: a da ce vor alţii. Ea înţelege însă ca să revină acasă, la complezenţă: „mimare, acceptare, dragoste, renunţare, poate chiar cunoaştere”, adică la inevitabil.
Ea nu înţelege ce se petrece la azil, nu doar la început, dar şi mai târziu „Maia chiar nu înţelegea nimic.” Interogată, „Maia se simte blocată fără sens, căci subzistenţa n‑o mai interesează deloc.” De neînţeles e complezenţa. „Cum de ea însăşi n‑a înţeles, în atâta vreme, chiar nimic?”, se întreabă târziu. Legrand, însă, „ştia perfect cu ce greşise” ea.
Maia descoperă cuvinte interzise ori încearcă să înţeleagă ce înseamnă la azil musafir şi gazdă, cu sensuri aici deviate. Peter Stoltz, bolnav de inversomanie, face gesturile şi rosteşte unele vorbe de‑a‑ndoaselea. „Sindromul Stoltz” e „o manie compulsivă a inversării”. „Inversomania” e efectul major al complezenţei ineluctabile, firescul nefiresc, „dictând” şi dispunerea inversat‑amfibologică a celor două părţi, românească şi elveţiană, a (lumii) cărţii.
Maia există sub semnul unui destin rău, ca un blestem apocaliptico‑tragic. Are, însă, constată cu uimire, un protector în necunoscutul Stein, apropiat al profesorului Noël Ruffieux, căruia i se dedică această parte din carte: „un om bun”, ecumenist, discret susţinător al creştinilor ortodocşi. Legrand, care „cunoaşte toate răspunsurile”, vrea să ştie cum crede Maia că se poartă cu ea musafirul Stoltz.
Păţeşte la fel ca mica Maia lungana Sladja, Sonia, mânate de istorie din blocul comunist larg dezgheţat şi aflând profesionalizată delaţiunea: „să raportezi orice abatere a colegilor”. Fascism, acuză (stângista?) Sladja.
Şi aici Maia, fugită dintr‑o ţară a minciunii criminale, e interogată şi judecată, de Stoltz, prin „tehnica rememorării”. Carnetul verde al salariatei o incrimina pentru completarea neglijentă ori interzisa resuscitare a lui Stoltz, om neobişnuit, care nu doar cunoştea mental tragediile recente ale omenirii, dar le şi trăia personal, ca un trisomic, copil hiperafectiv. Azilul e locul unei indirecte eutanasieri.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
