Scriitorii care dau randament devreme în viaţă au două şanse: fie muncesc eficient şi maturizarea timpurie întrece generaţia, fie talentul se manifestă la nivelul instinctului cultural şi acolo rămâne. De prima categorie aparţine Sorin Stoica. Contaminat de literatură ca de un corp străin aflat în autoritatea mamei, adolescentul asistă fascinat la ceea ce nu pricepe. Cum să crezi că, în realitate, pur şi simplu cărţile nu există? Însă scriitorii sunt vii, trăiesc printre noi – în cazul lui, chiar în preajma familiei.
Situaţia perplexităţii copilului Sorin îmi aminteşte de cea trăită de Andrei Bodiu cu ani în urmă: chemat să vorbească elevilor despre poezie, scriitorul e întrerupt de rezistenţa adolescenţilor. Pentru ei, cel din faţa lor nu putea fi poet, pentru că poeţii au murit. Mai mult, toţi scriitorii sunt morţi. Poetul care trebuie să‑i convingă pe nubili că poezia există, chiar dacă nu mai poate visa la ridicarea poeziei deasupra concurenţei de zi cu zi. Straniu este că Sorin Stoica vede cumva pe dos condiţia admiraţiei. Desigur, scriitorii îi calcă pragul, mama are prieteni vechi printre ei. Totuşi, pledoaria nubililor lui Bodiu avea umbra ei de adevăr. Stoica îi vede multă vreme doar ca fiinţe de hârtie, ficţiuni ce‑i bântuie imaginarul.
Sesizăm că Stoica arde etape cu dezinvoltură şi accelerează interogaţia realului. Ceea ce propune el se îndreaptă spre o combinaţie de complexe până atunci expulzate în secundar. Poate că ar trebui să vorbim despre noţiunea de suprafaţă; despre ceea ce, ca urmare a confesiunilor, devine în social referinţă a prezentului şi ia temperatura contingenţei.
Dintotdeauna am crezut că a fi scriitor înseamnă chiar să trăieşti în umbra scriitorului care‑ţi poartă numele. Sorin Stoica iubeşte luminile, publicul, scena, indiferent că e terasa din cartier sau conferinţele de la Muzeul Satului. Adeseori socializează energic, îi place boema alături de consacraţi, admiră temeinic şi face acribios liste cu tinere vedete şi consacraţi. Nicidecum oportunist, cât parte din galeria ce susţină aceeaşi echipă. Timidul antropolog îşi face curaj şi are nevoie de confirmări printre filologi.
Chiar şi ultimul Sorin Stoica, cel din jurnale şi agende, spre o astfel de propedeutică a speranţei se îndreaptă. Lectura celor din urmă texte, indiferent că sunt manuscrise, e-mailuri, fişe de lectură
sau simple fragmente, nu spun altceva decât povestea unei agonii contestată de prea‑plinul de viaţă planificată. Nici măcar imobilitatea nu‑l deznădăjduieşte. Veghează la propriul act artistic cu truda celui aflat la gurile morţii şi întors pătimaş spre viaţă.
Dintr‑un anume punct de vedere, orice jurnal este o necuviinţă. Ba mai mult, lectura unui jurnal seamănă cu o autopsie. Ca să aibă efect, investigaţia trebuie săvârşită cu grijă, iar firele ce leagă viaţa de moarte şi literatura de viaţă e obligatoriu să vibreze invizibil. Rezonanţa astfel câştigată cred că autentifică un jurnal adevărat. Departe de a fi un entuziast al labirintului, Sorin Stoica ştia să‑şi concentreze determinarea acolo unde planificase o cartografiere socială. Oricât de diferite, textele publicate seamănă cu cele din manuscrise, cu notaţiile din agende şi jurnale. Legăturile lor îndrumă cititorul spre sistematica preocupărilor, niciodată trădate. Totalitatea nediferenţiată a textelor lui dovedesc coerenţa unui sistem cu puţine infirmităţi lăsate la vedere.
Socoteli are destule cu birocraţia, cu instituţiile; în general, cu lumea nouă kafkiană. Nu o dată se războieşte cu indivizi ce se sustrag dialogului. În ultimii lui ani, Sorin Stoica aduce cu făpturile mulţumite să privească viul, nu să‑l trăiască. Spectator al propriei vieţi condamnate la neputinţă, scriitorul trăieşte dincolo de teorie, la modul concret, prin Ceilalţi. Lipsit de libertăţile sănătăţii, el se refugiază în tulburătorul câştig al imobilităţii. Nu‑i simplu să vadă cum tinereţea îşi pierde curând avantajele, că superioritatea ei vitalistă nu mai pune umărul la proiectele mari. Cu toate acestea, nu vom citi un rând în care nesiguranţa să‑l piardă, fie şi pentru o clipă. Să merg mai departe şi să afirm că nu‑l însufleţea dorinţa de perfecţionare? În contratimp, el caută, dincolo de orice, acomodarea în noua lui normalitate. Firescul obligatoriu. Ba chiar îşi anunţă reluarea rubricilor. Nădăjduieşte. Se încurajează, deşi trupul îl încarcerează în fiecare zi mai mult. Invers‑proporţional, el transmite mesaje optimiste. Are idei de‑a valma. E gata să re‑cartografieze zonele de interes. Spre deosebire de colegii milenarişti, el are tact în alegerea subiectelor.
Foarte limpede se observă în Aberaţii de bun‑simţ (2007) că Sorin Stoica are mai multe în comun cu proza jurnalistică şi reportajele spumoase scrise de Constantin Ţoiu, Radu Cosaşu, George Bălăiţă ori Nedelciu, decât cu contemporanii. Fiecărui text de aici îi supravieţuieşte, morală sau ambiguă, o implozie. De pildă, în Cică…, profesorul care se plânge de performanţele elevului este ademenit de părintele loazei pentru a relativiza astfel distanţa dintre autoritate şi respect. În mintea lui, aducând profesorul la egalitatea socială imaginată, tatăl poate rezolva problema.
În Aberaţii de bun‑simţ citim scene mici cu potenţial detonator, înşurubate în ritmul lumii, cumva la zi, ştiri de micro‑existenţe la volum variabil ‑ când în surdină, când la maximum ‑ ce se aud în boxele unei lumi prea adaptată la zeul Gâlcevii ca să asculte cu adevărat viaţa. Alteori, anatomia caragialiană a lumii pare desprinsă din colecţiile excentrice ale unui specialist în mofturi mici urbane. Pretutindeni se dezvăluie scena cu replici memorabile şi neconcludente, cu reacţii fulgerătoare sau mocnite, fără zvâc şi căpătâi. Reacţiile din Aberaţii aparţin serei sociale, în care lumea e mică şi volubilă, indivizii viermuiesc sonor în cotidianul imediat, iar scriitorul‑observator disimulează, ca un regizor sub acoperire. Adeseori, cu reportofonul pornit, travestiul pare vindecător. E aer curat de proză. Aşa se întâmplă şi în Ochelarii: un suferind oarecare şterpeleşte ochelarii vânzătoarei. Caznele moftangioaicei îl satisfac. În acelaşi registru al ieşirii din amorţeală, din rutina ce mimează viaţa, se derulează şi O zi minunată pentru mâncat banane. Doar boala rezistă ticurilor „cretinopate” şi vegetării televizate. Parisul trece prin procesul de foc al evaluării turiştilor români în Pisoarul lui Duchamp. Scenariile gravitează, insistent sau involuntar, în jurul validării. Sorin Stoica nu‑şi lasă personajele de capul lor. Le însoţeşte, chiar în Europa. Vocea din off îi aparţine. El e reporterul, însoţitorul, conştiinţa de care ceilalţi ştiu şi nu prea.
Când nu provoacă frontal realitatea, Stoica ocoleşte anecdotic. Lasă ironia să‑şi facă treaba în linişte şi tezaurizează ce rămâne de pomină. Nu, nu zic că e moralist, deşi are destule din ghiveciul nihilist. Dacă n‑ar fi trăit cu generaţia lui, cu siguranţă s‑ar simţi confortabil în loja ironiştilor lucizi. Lui i se potriveşte fotoliul de observator‑comentator sportiv al realităţii. Dar cel de pe vremuri, cu autoritate largă. Sorin Stoica acest personaj l‑ar fi întruchipat cu succes. Fireşte, cu multă şansă.
Cu picioarele în noroiul mahalalei, călcată cu ostentaţie, dar ritualică, şi cu pantoful curat în medii pretenţioase, naratorul Aberaţiilor ştie de unde să ia realitatea. Fie de la capătul ei de jos, din tulpina socială, fie din răsucirea claselor puse faţă în faţă, aşteptând coliziunea de limbaj sau povestea contrapunctică. Nu lipsesc definiţiile în cascadă. Aberaţiile pot fi citite ca un mini‑dicţionar al lucrurilor mărunte. Depozitul de mărunţişuri din Polata este desfăcut din cufărul celălalt, al memoriei, de un scamator ce‑şi cunoaşte bine trucul. Mai ales când subiectele din prima linie alarmistă se declanşează apocaliptic. Şi sub formă de farsă poetică poate fi transcrisă Polata. Ar fi depăşit numeroase proiecte cu care Stoica era înfrăţit. Cert este că farsa putea să‑l facă celebru. Dar i‑a odihnit pe mulţi cu talentul lui. Tot de rămăşiţele memoriei este vorba în Măcinicii de după 8 Martie, cu tovarăşa care şterge cu buretele desene – metaforă brutală a şcolii ce mutilează creativitatea.
Universul mărunt al vieţii cuprinde şi marginalitatea umană. Cum e Tanti Cati. Dactilografa din dugheana bucureşteană întruchipează ideea că procesele identitare se transferă din comunitate în organizaţie. Aşa cum cărţile bătute la maşină acoperă toată gama de nimicuri esenţiale pentru categorii diverse de indivizi. Doar că, având istoriile ca parte din fiinţa ei, dactilografa nu poate ieşi la pensie. Memorie, ea însăşi, a procesului social, femeia rămâne în cele din urmă stenografa lumii trecute ce refuză prezentul tehnologic, chiar dacă i‑ar uşura munca.
Subiectele şi tipologiile invită cititorul unde nu se aşteaptă. Oricât de inedite, ele radiografiază precaritatea economică, condiţia decăzută, formulele active de lumpeni modificaţi social. În toate, însă, persistă vraja vieţii mici cu potenţial magic dobândit prin repovestire. Sau narativizare. O condiţie claustrată, deopotrivă veselă şi tristă. Cu toate astea, vitalistă, rezervor de efuziuni pentru reporter şi cititori. Stoica promovează starea de egală satisfacţie socială, cu antene metafizice. O face în felul lui, rămânând, social, un lumpen idealist captiv în dileme nostalgice.
De departe asimilat programatic şi evident ca filiaţie este Alexandru Monciu‑Sudinski (pseudo‑biografie clişeizată). Cazul scriitorului celebru prin absenţă şi mitizat odată cu demisia din viaţa socială revine la Sorin Stoica în texte reverenţioase. Tânărul ucenic scrie despre Michi pompierul, afişând lozinca literaturizată a vieţii decupate din Caracterele lui Monciu‑Sudinski (care ar fi mai mare decât Kafka). După Michi, două tipuri umane domină societatea: Fulgerică şi Sângerică ‑ un fel de manelist şi un proto‑hipster (dacă ar fi prins hipesteria…, Sorin Stoica ar fi avut destul material!). Unul din cultura de masă, celălalt aspirant la o supracultură dâmboviţeană.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
