Dezvoltarea educaţiei este imperativă, doar că nu se poate atinge punând în paranteză, ca nerelevant, ceea ce gândesc şi spun dascălii, cetăţenii despre situaţie, inclusiv despre situaţia în care se află
O declaraţie ministerială şi un program de testare internaţională au răvăşit învăţământul universitar şi preuniversitar din ţările europene. O seamă de organizări tradiţionale, care au durat până 
la nivelul anilor nouăzeci, reclamau, neîndoielnic, reforma. Aceasta a fost concepută şi lansată în multe ţări în anii 1990. După 2001, însă, reforma propriu-zisă a fost practic părăsită, într-un context nou, al globalizării, pentru o aventură ideologizată ce îşi dezvăluie pe zi ce trece riscurile.
S-au înregistrat numeroase împotriviri la această aventură. Recent, pare să se fi intrat într-o fază nouă, în care cei mai buni cunoscători ai educaţiei pun în joc o alternativă la cursul pe care a apucat învăţământul european în secolul actual. Să ne oprim asupra faptelor istorice verificabile.
În 1999, miniştrii educaţiei din ţările europene semnau Declaraţia de la Bologna, care îşi propunea două obiective: compatibilizarea sistemelor de învăţământ superior şi mărirea competitivităţii universităţilor. Declaraţia cuprindea şase măsuri: adoptarea unui sistem de diplome comparabil, pe succesiunea bachelor – master – doctorat; aplicarea unui sistem de credite de studii transferabile; crearea mecanismelor de asigurare a calităţii; lichidarea obstacolelor la mobilităţile studenţilor; crearea dimensiunii europene a universităţilor; cooperarea europeană.
Mulţi europeni vorbesc pe bună dreptate despre Declaraţia adoptată semnificativ în oraşul adoptării Magna Charta Universitatum Europaeum (1988), care a consacrat autonomia universitară ca valoare indispensabilă „universităţii veritabile”. Întrucât în societatea mediatică multe zvonuri circulă fără verificare, unii oameni cred că această Declaraţie ar fi redus durata studiilor, ar fi modificat specializările, ar fi schimbat programele de studii, ar fi creat birocraţia evaluărilor, cu un cuvânt, ar fi desfigurat învăţământul superior. Nici vorbă! În fapt, cum se poate observa uşor citind direct, pe site-uri, cele două pagini ale Declaraţiei, aceasta nu se referă nici la durata studiilor, nici la curriculum, nici la altceva decât la condiţiile amintite ale cooperării. Declaraţia nici nu putea modifica învăţământul superior din vreo ţară, căci educaţia este, inclusiv în Uniunea Europeană de la ora actuală, domeniu de suveranitate naţională, autorităţile ţării respective fiind răspunzătoare de măsurile ce se iau.
Este adevărat însă că, din 2001, au intervenit decizii necalificate şi aventuroase ale miniştrilor educaţiei şi guvernelor, care au dus Declaraţia de la Bologna la o aplicare străină de intenţii, îngustă şi incultă, ce a generat situaţia de astăzi. În consecinţa acestor decizii, universităţile nu numai că şi-au modificat durata studiilor, curricula specializărilor, dar terorizează cu măsuri şi idei strâmbe comunităţile de studenţi şi cadre didactice, induc în eroare societăţile şi împiedică normalizarea, cel puţin prin inerţie şi interesul profitorilor ce apar de obicei în contexte tulburi.
În 2000, s-a pus în aplicare Programme for International Student Assessement (PISA), care este cel mai amplu program de evaluare internaţională a pregătirii elevilor. Programul îi vizează pe cei care ating vârsta de 15 ani şi se referă la citire, lectură, matematică, ştiinţe. Se evaluează în ce măsură elevii care încheie educaţia obligatorie stăpânesc cunoştinţele şi deprinderile pentru participarea la viaţa societăţii. Se au în vedere nu atât cunoştinţe conform curriculumului şcolar, ci cunoştinţe şi deprinderi necesare în viaţa adultă. În 2003, a fost introdusă testarea prin rezolvarea de probleme, pentru a evalua competenţele transdisciplinare.
Numeroase ţări participă la PISA, iar ministerele şi şcolile recurg tot mai mult la schimbări ale organizărilor pe scară mare pentru a întruni punctajele. Învăţământul preuniversitar s-a transformat pe nesimţite într-un instrument de obţinere a punctajelor PISA, iar unii oameni chiar cred că s-a ajuns la ultima fază a evoluţiei învăţămîântului pe Pământ. Aşa cum în cazul Bologna unii refuză orice reflecţie, tot astfel, în cazul PISA, se descurajează orice îndoială.
În spaţiul European, mulţi specialişti au avut reacţii temeinic elaborate la situaţia care s-a creat (vezi, de exemplu, Richard Münch, Globale Eliten, lokale Autoritäten. Bildung und Wissenschaft unter den Regime von Pisa, McKinsey &Co, 2003; K. P. Liessmann, Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissengesellschaft, 2008; Stefan Collini, What Are Universities for?, 2012). Întrucât fiecare răspunde de ceea ce a făcut pe traseul său, menţionez că fiind implicat în conceperea şi realizarea reformei din anii nouăzeci şi dându-mi seama de aventura în care se intra după 2001, am reacţionat continuu la deciziile miniştrilor şi guvernelor de pe parcurs (vezi, Andrei Marga, Speranţa raţiunii. Interviuri, 2006; Theodor Berchem, Andrei Marga, Jan Sadlak (eds.), Living in Truth. A Conceptual Framework for a Wisdom Society and the European Construction, 2008; Andrei Marga, Profilul şi reforma universităţii clujene. Discursuri rectorale, 2011). Am arătat, în 2004, că legislaţia aplicării Declaraţiei de la Bologna în România este eronată, iar în 2005 şi 2006, am argumentat că hotărârile de guvern privind masteratul şi doctoratul sunt greşite conceptual şi vor avea consecinţe nefericite. Ceea ce se vede astăzi din plin! Împreună cu preşedintele American Council on Education (vezi David Ward, The Bologna Process: an American Perspective, 2008) am arătat că afectarea structurii studiilor este inadecvată şi va crea probleme – ceea ce se simte acum pretutindeni. Într-un articol preluat în diferite ţări (Andrei Marga, Procesul Bologna. Nevoia schimbării de direcţie, 2012) am arătat că este deosebire între Declaraţia de la Bologna şi aplicarea ei, inclusiv în România. Declaraţia a rămas la valorile tradiţiei (autonomie universitară, unitatea cunoştinţelor şi viziune, asimilarea cunoaşterii ca întreg, suveranitatea profesorului, considerarea studentului ca subiect al propriei pregătiri, operarea în perspectiva tripticului competenţe, abilităţi de bază, educaţia pentru valori etc.). Aplicarea Declaraţiei de la Bologna s-a făcut în optica strâmtă a neoliberalismului (cu limbajul birocratic specific: employability, accountability, workload, outcomes, human capital, university teacher etc.), lansat de Milton Friedman.
Recent, în Franţa, sunt nemulţumiri explicite privind aplicarea programului PISA, care afectează, între altele, învăţarea limbii. În Germania, a reizbucnit, cu o vigoare nouă, discuţia în jurul programelor Bologna şi PISA. Unii acuză că, potrivit recentului raport OECD, din populaţia de 25-34 de ani, în Franţa 43%, în Marea Britanie 46%, în ţările OECD 38%, în Germania numai 26% urmează studii superioare, încât ar fi cazul intensificării schimbărilor. Aceiaşi cred că PISA şi Bologna trebuie aplicate fără întârziere, chiar de către ţara care a deţinut întâietatea în cunoaşterea şi universitatea mondială până la venirea lui Hitler şi are cea mai bună reţea de instituţii în tehnologie şi unul dintre cele mai solide sisteme de pregătire vocaţională. Alţii dezvăluie tot mai sesizabilele erori ale programelor PISA şi Bologna, atrag atenţia asupra riscurilor ce se pregătesc pe nesimţite şi prezintă organizări alternative.
Ceea ce se discută în Germania – principala forţă educaţională, ştiinţifică şi tehnologică din Uniunea Europeană – merită luat aminte. Aceasta cu atât mai mult cu cât în dezbatere au intrat intelectualii de prim plan din această ţară – personalităţi cu cultură completă şi cu concepţii sistematice în domeniul educaţiei.
Am în vedere aici volumul lui Julian Nida-Rümelin şi Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten (Herder, Freiburg im Breisgau, 2015), pus în ciculaţie în săptămânile trecute. Un filosof cu formaţie bine înfiptă în chestiunile practice ale vieţii europene, care a fost şi ministru în guvernul Schröder, şi un pedagog renumit şi-au dat mâna pentru a evalua cursul creat de aplicarea PISA şi Bologna şi pentru a găsi soluţii. Concluzia la care ajung este aceasta: „În Germania lipsesc toate premisele pentru a copia sistemul din Statele Unite ale Americii, care funcţionează excelent la vârf, dar, în lărgime, prezintă rezultate mai puţin mulţumitoare. Înainte de toate, însă, tradiţiile educaţiei sunt diferite, ceea ce face ca preluarea (eclectică) de elemente izolate din alte sisteme de educaţie să fie condamnată mai mult la eşec. În cazul reformei Bologna, aceasta se poate observa deja astăzi” (p.200). După opinia lui Julian Nida-Rumelin, „dacă această tendinţă continuă, ea duce într-o nouă catastrofă a educaţiei germane” (p.147). Anterioara ameninţare de catastrofă, semnalată de Georg Picht în 1964, consta în aceea că se depăşeau prea lent efectele funeste („incultura şi lipsa de educaţie”) ale dominaţiei naziste în educaţie. Noua ameninţare vine din aceea că nu se observă destul de devreme noua „privare de substanţă a orientării educaţiei” (p.202) ce se petrece în jur.
