Procesul de cristalizare a unor grupări din literatura noastră postbelică are o dinamică dezamăgitor de asemănătoare. Oamenii se adună sub acceași umbrelă în faza lor de formare, când nevoia de sprijin și de solidaritate e mai accentuată, și o părăsesc, individualist sau din orgoliu, la prima spoială de notorietate personală. N‑au făcut excepție de la această regulă nici echinoxiștii, nici cei din Cenaclul de Luni, cei din grupul de la Iași sau, pe o scară mai largă, nici optzeciștii, deși, privind retrospectiv lucrurile, din perspectiva unor cariere ajunse, de bine, de rău, la ora bilanțului, s‑ar putea să se fi strecurat aici și unele strategii perdante. Cu totul alta e situația coagulărilor regionale, cea pe care o avem în vedere aici vizându‑i pe scriitorii români din Tg. Mureș. În urma înființării județelor, în 1968, aici a apărut posibilitatea închegării unei reviste literare, Dan Culcer și Romulus Guga punând umărul la înființarea Vetrei, într‑un regim inițial de subsidiaritate clujeană, numai că el a fost cu timpul surmontat atunci când Dan Culcer – el, și doar într‑o mai mică măsură Guga – a creionat o strategie de exploatare a conjuncturii locale prin cooptarea unor scriitori din alte zone (Ioan Radin‑Peianov, Mihai Sin, Gavril Ședran, Gheorghe Săsărman, Cornel Moraru, Anton Cosma, Vasile Dan, Angela Marinescu etc.), dispuși să intre într‑o confrerie flexibilă și să‑și asume un program literar de orientare istorizant sociologizantă, căreia i s‑au datorat numeroase „erezii” sau „libertăți” particulare, explicabile, înainte de toate, prin încăpățânarea corifeilor de a rezista pe baricade, inclusiv pe fondul ironiei de a le sugera autorităților că o revistă „marginală” își poate permite mai multe „erori de creștere” decât una definitiv structurată, de la centru.
Așa se face că la Tg. Mureș a fost tradus în română, pentru prima oară la noi, de I. Radin, Daniil Harms, că revista a promovat o ideologie mai puțin estetocentrică decât suratele ei din București, Iași sau Cluj, mizând în schimb pe sociologie și pe recuperarea, în regim de pionierat, a unor idei din interbelic, programul flexibil având drept consecință, în primul rând, atragerea unor condeie interesate de asemenea deschideri – dacă de ieșenii din jurul lui Sorin Antohi toată lumea știe, cine își mai amintește de Alin Teodorescu? –, și, pe de alta, intrarea în sfera de interes a lui Culcer și a grupării de la Tg. Mureș a unor „curiozități” umane cu specializări relativ exotice, cum era Ioan Mușlea (fiul celebrului folclorist de la Cluj), care, pe fondul cosmopolit al tehnicii de calcul și al celei radiofonice la care lucra atunci, dezvoltase o pricepere specială în blues, jazz și cinematografie inovatoare, cosmopolită, pe care o transla și în poemele pe care le scria. Numitorul comun al acestor preocupări îl reprezenta rezistența față de intruziunile ideologice arbitrare, mereu prezente, ale Sistemului, dejucate, complice, cu zâmbetul pe buze, în măsura în care se dovedea a fi posibil, acesta fiind, probabil, și momentul să pomenim două dintre caracteristicile esențiale ale sistemului nostru cultural marginal de atunci, despre care s‑a mai scris ocazional, fără să existe, totuși, o analiză aplicată, obiectivă, menită să le definească. E vorba, în primul rând, de rolul formativ al reuniunilor literare prietenești, întreținute constant, dar neinstituționalizate. Oamenii mențineau contactul, schimbau manuscrise aflate în lucru, se întâlneau pentru a‑și citi unii altora lucrări aflate în pregătire. Al doilea aspect îl reprezenta metaforizarea personală sau de grup a unor impulsuri culturale diverse, dintre care menționăm, pe moment, doar albumul Piranesi din 1974 al lui Constantin Suter (Vedute, caprici, carceri), filmul Blow‑Up al lui Antonioni din 1966 și, mai cu seamă, memorabila Călăuză (Stalker) a lui Tarkovsky din 1979, al căror ecou intră masiv în câmpul literar de la noi, el fiind prezent inclusiv în volumul pe care‑l discutăm acum.
Autor al unui volum intitulat Serii și grupuri (1981), parizianul, de acum, Dan Culcer a nutrit dintotdeauna o pasiune specială în a coagula spații (s)elective de prieteni, acestui impuls, perpetuat peste decenii, datorându‑i‑se și masivul volum din 2023, editat de Philobiblon din Cluj‑Napoca, intitulat, aristotelic, Texte pentru o stare (aproape 700 de pagini!), în care e antologată versiunea definitivă a poemelor unei „triade ardelene”, formată din Gavril Ședran (cu ciclul Strigi), Ioan Mușlea (cu Pierderi) și Dan Culcer (cu Eclipse), dintre cei trei prieteni doar Mușlea nemaifiind în viață la data apariției volumului, el murind pe neașteptate în iulie 2019, ceea ce explică, probabil, și deferența de a‑i fi fost atribuite nu mai puțin de 366 de pagini, adică mai mult decât le sunt rezervate, împreună, celorlalți doi coautori. Inițiativa și efortul tehnic de realizare a antologiei îi aparțin lui Dan Culcer, care merită să fie lăudat pentru altruism la vârsta venerabilă pe care o are în actele civile (fiindcă, altminteri, a rămas vioi, efervescent și infatigabil), în condițiile în care volumul sintetizează o autenticitate existențială de tip restitutiv, datorată faptului că, pentru niciunul dintre cei trei coautori, poezia nu a constituit domeniul principal de manifestare publică. Ședran e fizician și artist plastic, Culcer e critic și istoric literar, autor al unei redutabile sinteze dedicate practicilor cenzurii din comunism, în vreme ce, cât timp trăia, I. Mușlea (născut în 1940) s‑a manifestat doar în subsidiar ca poet, publicându‑și cel dintâi volum personal abia în 2009, dar nu se cuvine să uităm rolul catalitic major pe care el l‑a jucat începând cu 1982, când a încredințat tiparului faimosul volum Vânt potrivit până la tare, o antologie a poeților germani din România.
Așadar, pentru a folosi o expresie barbiană agreată de G. Ședran, în toate cele trei cazuri poezia a constituit un „joc secund”, care nu face decât să‑i sporească reprezentativitatea, volumul gândit de Culcer îngăduindu‑ne să fixăm definitiv pecetea existențială a fiecărui poet în parte, așa cum el și‑a dorit‑o să fie, creionată, adică, într‑o singurătate autoscopică și autodefinitorie esențializată, în condițiile în care – e greu să ocolim acest aspect – despre niciunul dintre ei nu se poate spune că s‑a aflat în grațiile criticii de consacrare. E de presupus, așadar, că antologia „triadei transilvane” va avea și darul de a rearticula unele percepții și ierarhizări de generație sau de vârstă culturală. În plus (aici îi avem în vedere în primul rând pe Ședran și pe Culcer, dacă ținem cont de faptul că poezia lui Mușlea și‑a făcut apariția în lume într‑un climat ideologic și politic eliberat de coerciții), ciclurile prezintă poeme în forma lor inițială, intențională, sporindu‑le coeficientul de autenticitate spontană, neerodată de timp.
Nu în ultimul rând, ar fi de remarcat specificitatea fiecărui autor în parte, deși inventarierea ocurențelor similare, cum e predilecția pentru „mâlul” realului sau pentru atmosfera opresivă, n‑ar fi nici ea de evitat. Pe considerentul că limbajul de fiecare zi e colmatat de ingerințe referențiale dezontologizante, Gavril Ședran practică un lirism decontextualizat, aproape abstract, caracterizat de împingerea cuvintelor într‑un teritoriu post‑verbal liminal, esențializat. Nu regresia în sine sau retractilitatea socială circumscriu acest univers, ci exilarea ființei dincolo de limita extremă a lumii aflate în destrămare, într‑o solitudine spațială unde nu se mai aud decât sunete primare: țipete azvârlite peste margine, strigătul, cu „silueta lui crucificată”, „sila, scârba, greața”. Malaxorul verbal de tip eschatologic e decantat, halucinatoriu, dintr‑un mixaj de elemente existențialiste și expresioniste, articulate pe un „timp bătrân” populat de clopote ce bat în dungă, de „arbori ciungi”, „zile [care] sfârșesc în sânge” sau, bacovian, de „flori veștede”. Miza declarată o reprezintă „mântuirea”, de proveniență evanghelică („eu nu mai sunt în lume”), dar nu găsim aici decât premisele sale, întrucât poetul e atât de fascinat de spectacolul negativist cu care se narcotizează, încât exorcizarea marasmului rămâne doar o promisiune nerealizată.
La Ioan Mușlea domină, într‑un climat sociocultural inevitabil mai cosmopolit, tragismul existenței convulsionate de un „Real” obsesiv, atroce. Rar găsești atât de multe semne de întrebare la un poet obsedat, în contrapartidă cu Ședran, de o lume aflată în dezordine, adică de un „Real” în exces, gorgonic, a cărui definiție poetică e „vârtelnița cu trei, cu foarte multe brațe”. În vreme ce Ședran se poziționează dincolo de marginea extremă a existenței, Mușlea o trăiește din mijloc, într‑o ipostază de Călător sapiențial, vorbind la tot pasul de „gheara, cangea Realului”, de un preaplin amenințător, încastrat într‑un „întuneric” cu „ferestrele zidite”. De aici derivă predilecția poetului pentru „talcioc”, pentru „zaiafet”, pentru cotidianul convulsiv, metamorfic și pentru jocul infinit, înșelător al „măștilor” și identităților escamotate: „cu toții,/ turmă smintită/ hălăduim înghesuiți/ chirciți, striviți în real”. Expresionismul se decantează masiv în imaginar, totul părând a fi o „întrupare a nimicului” locuită de „monștrii Realului”, stare care se transferă și asupra substanței literare, pe care poetul, care „scociorăște în mâlul din text”, o găsește mereu ca fiind impură, neprimitoare, angoasantă. Grupajul, pe ansamblu, reprezintă însă o surpriză, dacă nu de‑a dreptul o revelație.
Datorită unui militantism decantat, cu precădere, dintr‑o percepție grotescă a lucrurilor, asociată unei lucidități tranșante, ascuțit direcționate, Dan Culcer e citadinul răzvrătit al grupului, gata mereu să se disocieze, să se opună („să plecăm din cetatea de piatră”), ceea ce înseamnă, în esență, că el scrie cea mai politizată poezie dintre cei trei, ca rod al unei formări familiale neconcesive, evocate în ciclul Despre patrie, și al unei existențe în esență revoltate, care a sfârșit în decizia de a pleca din țară și de a se stabili în Franța. Dramatică, meditativă și doar arareori circumspectă, poezia lui se ridică, de regulă, pe eșafodajul unor momente biografice de ruptură (cum e nașterea fiului), devenind, în esență, un jurnal personal metaforizat, indirect, adânc marcat de obligația morală a protestului antisistemic („sus, în palat, un bărbat hohotește/ slugarnic slujit de bufoni”) și de speranța proiectării existenței într‑o „utopie” articulată din cărămizi diafane, fragile. Esența poemelor o reprezintă rezistența, verificarea puterii personale într‑un climat adversativ, dezumanizant. Pe fondul acestor confruntări, Culcer a nutrit mereu încredere în forța curativă a relațiilor interpersonale, cartea de față reprezentând și materializarea acestor convingeri, uneori idealiste.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
