„Am România în gând, inimă și suflet.”
Regina Maria
Regina Maria – simbol al identității românești
O mare de oameni de toate vârstele s-a adunat în jurul orei 12.00 în Ziua Unirii, 27 martie 2025, în fața Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chișinău. Scuarul fostului Gimnaziu de Fete „Regina Maria”, mărginit pe partea dreaptă, pe vremuri, de Capela Sfântul Nicolae, construită de Alexandru Bernardazzi – azi Sfânta Cuvioasa Teodora de la Sihla – arhiplin. Profesori, intelectuali, oameni politici, elevi, studenți, diplomați de pe ambele maluri ale Prutului, militari, tineri de toate vârstele, sunt aici, mânați de dorința de a fi ei înșiși, de a onora românitatea reunită și, totodată, de a onora unul dintre cele mai puternice simboluri ale acesteia: regina Maria. Toți așteaptă cu emoție inaugurarea statuii de șase metri, realizată de sculptorul Veaceslav Jiglițchi – un bărbat înalt, frumos, cu pletele-i de un șaten pronunțat până la umeri aproape, de parcă de curând ar fi coborât el însuși de pe un soclu. De cum uriașul steag românesc e scos de pe statuia monumentală, o vedem pe regina României Întregite exact cum arăta acum mai bine de un veac, în ziua Încoronării de la Alba Iulia din data de 15 octombrie 1922, așa încât emoția devine frumos copleșitoare. Marele eveniment, prin care se înălța exemplar, în eternitate – atunci, pe 15 octombrie 2022 – cupola actului de reîntregire a neamului românesc își lasă – se simte și-n rărunchi aceasta! – amprenta luminoasă pe noi, cei aflați aici, în Ziua Unirii din data de 27 martie 2025.
Primul cuvânt ce-mi vine în minte, în timp ce studiez minunea de statuie de o evidentă originalitate (în București, detaliu important, nu există o asemenea statuie-omagiu – ceea ce sugerează multe!…), este demnitate națională. În fața noastră e chipul unei uriașe personalități care, după lupte necruțătoare, în care Țara Românească, apărându-se, a fost scăldată în sânge, le-a redat românilor exact ce le lipsea: demnitatea națională. Emoția se simte pretutindeni. Urmăresc cu luare-aminte chipurile generalilor Armatei Române de pe ambele maluri ale Prutului, care refuză parcă să-și stăpânească lacrimile. Se cântă, se țin discursuri…
Membrii echipei – conduse de avocatul Iulian Rusanovschi, omul provindențial, creatorul evenimentului de zile mari – strânși unii în alții, se bucură și, totuși, parcă umbrele tristeții se iscă din timp în timp pe chipurile lor. Arhitectul Mihail Andrieș, autorul proiectului, sculptorul Veaceslav Jiglițchi, creatorul postamentului din piatră de Cosăuți, meșterul Marin Lozan, Excelența Sa Doamna ambasador Iuliana Costin, un alt om providențial neobosit și prezent mereu, unii membri ai comisiei internaționale de experți ce-au vegheat crearea statuii după chipul și asemănarea reginei Maria din Ziua Încoronării, inclusiv istoricul major Narcis Dorin Ion, cântăreața Maria Gheorghiu, copilașii și elevii, toți cei din jurul acestui model absolut al românității, martori și creatori de istorie, urmăresc spectacolul regal din fața ochilor cu un amestec de admirație și ceva ce seamănă foarte mult cu mândria și este, totuși, altceva, și se numește simplu. Și mă bucur să repet cuvântul: demnitate. Demnitate națională.
Se vorbește despre regina-mamă, regina-soldat, regina-infirmieră, regina-patriot. Se vorbește despre rolul acestei uriașe la Conferința de Pace de la Paris. Se depun flori la monumentul onorat și sfințit de un grup de preoți. Urmăresc, la un moment dat, cum istoricul și diplomatul Dumitru Preda se ridică pe vârful picioarelor și se agață de partea superioară a postamentului, pentru a depune crizantemele de un alb imperial la picioarele reginei; soclul are doi metri. Mă apropii de Excelența Sa și – împreună cu sculptorul Veaceslav Jiglițchi – îl sprijinim, îl ajutăm și ne trezim că reușim tustrei să depunem crizantemele la pliurile mantiei regale. Devenim pentru câteva fracțiuni de secundă euforici. Ne îmbrățișăm și-l felicităm pe sculptorul cu origini poloneze și ruse pentru minunea ce i-a curs din mâini. Copiii cântă imnul România, mândru plai, care mai târziu e interpretat și de autoarea acestuia, Paula Hriscu. Pretutindeni pancarte, afișe, unele dintre acestea desenate cu carioca de copii: Români, treceți Prutul. Întorc privirile spre dreapta monumentului și studiez îndelung, discret, chipul unui general cu fața scăldată în lacrimi. E sprijinit de un însoțitor; să fi făcut parte, pe vremuri, din Armata Regală? Pentru câteva fracțiuni de secundă privirile ni se unesc. Cum să descriu privirile unor oameni care gândesc și simt la fel, și își sugerează aceasta în tăcere? O tăcere în care sună dangăte de clopote. Atmosfera devine din cale afară de încărcată. O revăd pe mătușa mea, Maria, care-mi aduce în dar prăjitura favorită a copilăriei mele: ujko/ urechiușa, cu deosebirea că cele două exemplare din punga elegantă oferită de Maria sunt uriașe. Emoția resimțită adineaori, când eram ochi în ochi, duh în duh, cu generalul, se eliberează într-un râs copilăros și recunoscător. Nebănuite sunt căile politeții inimii. Mă simt ca în Rilke: exact ca un copil rătăcit printre oamenii mari.
Unirea prin cultură
Intru în incinta Liceului teoretic româno-francez „Gh. Asachi” și mă oprește… gardianul de la intrare. Îi explic nu fără emoții că am absolvit acest liceu acum câteva decenii și… ce șansă am avut, căci m-am bucurat de norocul de a fi instruită de profesori cu stagii la Sorbona, făcute în perioada interbelică. Domnul din fața mea dă înțelegător din cap, mă anunță că sunt camere de supraveghere pretutindeni și, după o infimă ezitare…, calcă regulamentul: spre uimirea mea buimacă, mă lasă să intru. În stânga intrării văd la mijloc harta României Mari înrămată cumva: la dreapta – de portretul regelui Ferdinand, iar la stânga – de portretul reginei Maria. Tricolorul e pretutindeni. Deasupra: un ecran imens pe care rulează portrete cu regii României Întregite. Cântă Doina și Ion Aldea-Teodorovici; pe vremuri, am fost colegă de liceu cu Doina. Aflu că în multe instituții sunt făcute altărașe cu icoane, cărți, citate și fotografii… Sus de tot, de cum intrăm în în Liceul teoretic „Mircea Eliade”, pe partea stângă, pe un altăraș de acest fel, scrie pe fundal albastru, în dreptul portretului poetului nostru național: „Suntem români și punctum”. Iar sub citat: Mihai Eminescu. Și ceva mai jos citesc: Campania „Unirea prin cultură”. Și mai jos, înrămat, citesc silabisind următorul citat: „Am România în gând, inimă și suflet” – Regina Maria.
Printre aceste exponate – fotografii cu nepoata reginei Angliei Victoria și a Țarului Imperiului Rus Alexandru al II-lea – principesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg – cu regele Ferdinand cel Loial. Liceul teoretic „Mircea Eliade” se află în vecinătatea Bibliotecii Naționale a Moldovei și a Muzeului Național de Istorie. Fără să-mi fi propus deliberat, refac traseele de altădată, între liceu, Casa Presei, Biblioteca Națională, Universitatea de Stat ș.a. În loc de oboseala iscată din programul hiperaglomerat, gândit meticulos, simt un aflux de energie, simt cum renasc, îmi revin puterile. Suntem așteptați și acolo pentru lansarea albumului Regina Maria. Prin puterea destinului (alcătuit, gândit și îngrijit de Narcis Dorin Ion și subsemnata, și apărut la Editura Ideea Europeană în condiții grafice excepționale; exemplarele de semnal le-am primit în Ziua Buneivestiri) și pentru prezentarea unor volume ca, bunăoară, capodopera istoricului Dumitru Preda, Sub semnul Marii Uniri, și volumul meu de eseuri dedicat Legii Iubirii, Surâsul prințului Mîșkin, la sfârșitul căruia îi fac un portret Reginei Marii Uniri, simbol al patriotismului vital necesar într-o lume în care agenți ai politicii corecte, progresiști cu stagiu ironizează patriotismul – atunci când nu ezită să-l califice drept – culme a absurdului eșuat în grotesc – extremism, legionarism sau fascism! – și ne îndeamnă să ne actualizăm valorile de secol al XIX-lea. Dacă actualizarea înseamnă să renunți la rădăcini sau să le ataci – ceea ce este și va rămâne de neacceptat – noi alegem rădăcinile și valorile fondatoare, adică respectul față de rădăcini, tradiție, istorie, credință și onorarea acestora așa cum alegem să respectăm și să ne onorăm Părinții, Sfinții. Papa Ioan Paul al II-lea asimila, de altfel, iubirea de patrie Poruncii a V-a din cunoscutele „table ale legii, table de piatră” (Exodus: 31:18), date de Dumnezeu, pe muntele Sinai, Prorocului Moise: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da ție”. (Ieșire 20: 2-17)
Basarabia e împânzită de monumente ale regelui Ferdinand cel Loial
Co-autorii acestei ceremonii de înalt nivel sunt o seamă de instituții românești din actuala Republica Moldova, în fruntea acestora fiind Asociația Monumentum, ctitorită și condusă în calitate de președinte de avocatul Iulian Rusanovschi, omul providențial care duce un „Război al monumentelor”, convins de faptul că „morții nu au nevoie de aceste monumente, dar noi, cei vii, avem nevoie de ele pentru a ne păstra identitatea națională și pentru a nu le uita sacrificiul”. Pentru a păstra identitatea națională a acestui pământ românesc, numit Basarabia, acest cărturar foarte curajos împreună cu echipa sa a restaurat din subvenții publice zeci de cruci, monumente, vestigii moștenite ca prin miracol din trecut. După dezvelirea primului bust al Regelui Ferdinand Cel Loial la Nisporeni, în 2016, Moldova de dincolo de Prut a fost împânzită de monumente ale regelui Ferdinand Întregitorul, create de aceleași mâini ale sculptorului Veaceslav Jiglițchi și dezvelite la Orhei, Rezina, Ialoveni, Varnița, Curătura, Nisporeni, Verejeni, precum și în alte localități. E ca și când această mână de om și-ar fi propus să multiplice pe pământul românesc de dincolo de Prut chipul regelui Întregitor pentru a-l ocroti și pentru a împlini, iarăși – cu vorbele descendentului din familia înalt nobiliară a ramurii regale Hohenzollern-Sigmaringen – idealul de secole realizat prin luptă și sânge: marea unire. Prin crearea busturilor și monumentelor Regelui Ferdinand cel Loial, de bună seamă, se cinstește memoria unui mare om de stat în vremuri nu tocmai senine pentru „țara de țări”, care e, cu vorbele lui Nicolae Iorga, România. Istoricul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, scriam și altădată, readuce în pagina actualităţii o secvență din România interbelică, mai exact, din timpul Primului Război Mondial, când în discuție – ca și acum – se afla destinul României: „Marele om politic Petre Carp – revoltat şi mânios pe rege când acesta şi-a expus şi motivat opţiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorinţa ca Armata Română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) şi i-a adus aminte suveranului, regele Ferdinand I, că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm şi lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulţi: «D-le Carp, aţi greşit când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea, adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului…
Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze nu o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o»”. (s.n.)
„Trăiască România dodoloață!”
La Liceul teoretic „Mircea Eliade”, unde se cântă Înger, îngerașul meu și alte rugăciuni și cântece, citesc și acest fragment din spusele reginei Maria, incluse în albumul omagial Regina Maria. Prin puterea destinului: „Am iubit România întru totul, am iubit-o profund… am iubit-o mult! Nici un foc nu purifică mai tare ca focul suferinţei, nici o flacără nu se înalţă mai drept spre inima lui Dumnezeu”. De citate din singurii regi ai României Mari sunt împânzite și interviurile, și mesele rotunde organizate la radio și TV, și intervențiile la simpozionul internațional „Regina Maria – Regina Marii Uniri”, organizat la Universitatea de Stat din Moldova, ce adună specialiști din toate colțurile țării (și nu numai), printre care îi recunosc pe președintele Academiei din Moldova, Ion Tighineanu, profesorul Igor Șarov, rectorul Universității de Stat din Moldova, profesorii Boris Volosatîi, Dan Dungaciu, Narcis Dorin Ion, directorul Muzeului Național Peleș ș.a. Mulți dintre profesori și studenți țin în mâini revista Contemporanul. Ideea Europeană și ascultă vorbindu-se despre o sută de ani de istorie, vegheată de cele două spirite tutelare ale României Mari: doi regi cu origini înalt nobiliare, un neamț și o rusoaică-englezoaică, ce-au tratat țara lor adoptivă cu multă iubire, în contexte dramatice dovedindu-se mai români decât nu puțini mari români.
Avalanșa evenimentelor de un înalt nivel, organizate la Chișinău, sunt firești și neobișnuite, în egală măsură, într-o lume în care tot mai puțini oameni își cinstesc valorile, căci se consideră – în mod fals – că se cuvine să devii european lepădându-te în regim de urgență de identitate, istorie, tradiție, cultură, credință, modele naționale ș.a. Probabil, prin ocheanul acestei ideologii ieșite din retortele progresismului de extracție neomarxistă se explică absența reprezentanților autorităților statului moldovean, remarcată în paginile unei părți a presei de pe ambele maluri ale Prutului. Absență cel puțin stânjenitoare pentru așa-zișii pro-europeni. Întreaga Românie, inclusiv Republica Moldova, sunt state europene. Aici suntem acasă. Europa e casa noastră dintotdeauna. În timpul „revoluției poeților” de la 1848 acesta era unul dintre subiectele firești abordate de pașoptiști: caracterul european al culturii și națiunii române. A susține azi, în anul 2025, că ești pro-european e ca și cum ai afirma că ești… pro-acasă.
Modelele naționale sărbătorite regal în zilele Reginei Maria la Chișinău ne fac să ne simțim în Europa mai acasă ca alte dăți. Un rege de origine germană și o regină de origine ruso-engleză hrănesc și azi, uimitor, resursele românismului într-o lume stranie, tot mai stranie, în care cerberii neostalinismului reinventat în cheie postmodernă fac eforturi tot mai exasperate de a șterge diferențele dintre națiuni și state naționale. Și este, de departe, tot mai limpede eșecul acestora. Statele și identitățile nu s-au creat printr-o dispoziție venită de la Bruxelles sau de altundeva. Statuia reginei Maria, inaugurată și sfințită de preoți, iar apoi, la sfârșitul ceremoniei, de ploaia rece și rară – statuie de o frumusețe copleșitoare – busturile și statuile regelui Ferdinand cel Loial, de care e împânzit pământul Basarabiei, rămân a fi un simbol național sau – cu vorbele altui mare neamț, care a dăruit națiunii române și, totodată, literaturii universale, o operă romanescă majoră, scrisă în limba română: Nicolae Breban – „o flacără vie a identității naționale” și a credinței de neclătinat în victoria valorilor fondatoare, care înving sub ochii noștri. În pofida progresiștilor neomarxiști. În pofida intelectualilor care au trădat și trădează în continuare. În pofida calomniilor proferate intens, spălate, și ele, de ploi și duse pe aripile vântului laolaltă cu calificativele (între acestea, spuneam, se regăsesc cele vehiculate în perioada stalinisto-dejistă ca, de pildă, extremist, legionar, fascist, obscurantist ș.a.), laolaltă cu stigmatele aplicate abuziv personalităților care refuză să renunțe la rădăcinile lor și care refuză să negocieze Tabla Legilor. Pentru că nu e de vânzare.
Parcă au mai trăit asemenea vremuri părinții noștri, calificați în perioada de tristă pomină drept „dușmani ai poporului”… Senzația de déjà vu devine tot mai pronunțată, ca și agresivitatea, ca și înfierările sau demascările pe linie făcute de cerberii progresismului, cu iz proletcultisto-postmodern, cerberi care acționează de parcă ar primi ordine pe unitate. Inclusiv agresivitatea acestora e un semn că vremea lor se apropie de sfârșit.
Cu atât mai calme și mai ferme devin valorile naționale. Căci rămâne credința. Rămân cărțile de valoare. Rămân statuile. Și valorile cărora la această oră – ca și odinioară – li se încearcă tăria și care vor trece prin furcile caudine învingătoare și mai puternice. E o certitudine de neclătinat aceasta. Inaugurarea frumoasei statui a reginei Maria în centrul Chișinăului e un argument și un semn că victoria pentru țara mea, țara noastră, România, se apropie. Poporul român care răspunde la agresiunile vajnicilor ideologi ai zilei – sprijiniți și girați de falși disidenți – creând statui și biblioteci o merită. Cu asupra de măsură.
„Trăiască România dodoloață!”
Chișinău – București, 30 martie 2025
Albumul omagial Regina Maria. Prin puterea destinului este disponibil în librăriile din țară și online
