Dacă este să facem intuitivi indicatorii lumii de azi, se poate spune că, aşa cum evoluează lucrurile, doar în câţiva ani, fiecare al patrulea locuitor al Planetei va fi chinez. Lumea va trebui să se pregătească pentru o distribuţie demografică pe glob pe care, cel puţin Europa, nu a întâlnit-o vreodată.
Pentru europeni, chinezii – cel mai vechi popor din zilele noastre – au fost mereu o prezenţă. Multă vreme vagă, uneori greu penetrabilă, alteori impresionantă, mai târziu atrăgătoare, o prezenţă însă sigură. De la relatările evului mediu târziu şi apoi ale erei moderne, până la abundentele referinţe de astăzi, China a fost percepută continuu ca altceva, impunător, căruia trebuie să i se acorde atenţie.
China se află de patru decenii în cursul unei ascensiuni fără precedent pe scenele lumii, după autoizolarea impusă de „revoluţia culturală”, din faza târzie a epocii lui Mao Tzedong. Indrăzneţele politici lansate în 1978 sub îndrumarea lui Den
g Xiaoping şi urmate până astăzi au asigurat dinamica ridicată şi necontenită tehnologiei, economiei, societăţii şi culturii ţării, care plasează China între primii actori ai lumii.
De aceea, am socotit a fi un avantaj pentru Universitatea Babeş-Bolyai aprobarea de către Hanban (Beijing), renumita fundaţie ce coordonează activitatea institutelor „Confucius” de pe glob, a solicitării pe care am adresat-o, începând din 2007, de a înfiinţa un Confucius Institute la Cluj-Napoca. Prin conlucrarea fructuoasă cu Ambasada Chineză de la Bucureşti, în urma discuţiilor pe care le-am avut la Hangzhou (China) cu Rectorul Du Wei, al Zhejiang University of Science and Technology, desemnată patron al iniţiativei noastre, am putut inaugura acest institut într-o locaţie optimă în 21 septembrie 2009. Doi ani mai târziu, institutul clujean a fost premiat la Beijing ca unul dintre cele mai active din reţeauna globală a institutelor Confucius.
Condus cu pricepere, Institutul Confucius de la Universitatea Babeş-Bolyai nu numai că a asigurat pregătirea în limba şi cultura chineză a mii de persoane, tineri şi adulţi, studenţi şi angajaţi ai firmelor, dar a şi prilejuit vizita la Cluj-Napoca a unor personalităţi şi grupuri chineze şi, invers, călătoria în China a multor grupuri de profesori şi studenţi ai universităţii clujene. O astfel de călătorie a fost, pentru cei mai mulţi, un eveniment ieşit din comun. China a reprezentat, mărturisit, o revelaţie, sub multe aspecte. Din acest motiv, am propus fiecăruia dintre vizitatorii Chinei din universitatea pe care o conduceam să contribuie la un volum cu impresii de călătorie. Primii care au răspuns se regăsesc în cuprinsul volumului întitulat China în ascensiune (Presa Universitară Clujeană, 2011), a cărui coordonare am încredinţat-o asistentei mele de atunci.
Am avut satisfacţia de a fi de multe ori în China: în 1998, ca ministru al educaţiei naţionale, invitat de omologul chinez, apoi în 2009, invitat de Hanban, în 2010, la invitaţia rectorului Du Wei, în acelaşi an invitat de instituţii chineze pentru World Expo Shanghai 2010, din nou invitat la aniversarea a 30 de ani de la înfiinţarea, în cooperare, de către guvernul Chinei şi guvernul Germaniei, a universităţii din Hangzhou. Am fost apoi de câteva ori în calitate de Senior Consultant al Fundaţiei Hanban şi cu alte ocazii. Am fost în Taiwan, în 2008, invitat de autorităţi, şi, ceva mai târziu, în Hong Kong, invitat de British Council. Am căutat, de fiecare dată, să experimentez viaţa în China, să cunosc cât se poate de detaliat această ţară şi, desigur, să citesc ceea ce este mai informativ, încât să înţeleg ceea ce se petrece în sânul civilizaţiei şi culturii chineze.
Cu timpul, am simţit că este de datoria mea de a merge mai departe. Este vorba de a-mi pune în aplicare formaţia filosofică şi sociologică pentru a lămuri profilul Chinei în constelaţia globală actuală. Este ceea ce încerc în volumul de faţă. Sunt conştient că nici după ani de cercetări nu poţi de unul singur să parcurgi măcar informaţiile relevante despre China. De aceea, în argumentarea vederilor mele recurg la analize din literatura internaţională, după aprecierea mea, dintre cele de primă mână.
Sunt conştient şi de împrejurarea că într-un asemenea demers, multe date, laturi, semnificaţii ale subiectului rămân fatal în afara considerării, fiind o scriere ce are, ca orice alta, limitările ei. Dar dacă nu putem cuprinde infinitul în relatările noastre, să ne străduim ca măcar să-l surprindem şi ca ceea ce spunem să fie spus onest. În condiţii normale, un text se judecă pentru ceea ce spune, nu pentru oceanul nespusului ce-l înconjoară.
Din perspectiva mea de contemporaneist – ca preocupare de cercetare şi convingere personală, căci, în definitiv, privim istoria prin prisma formelor mai evoluate, nu din perspectiva celor mai simple – m-am apropiat prin lecturi intense de culturile hotărâtoare de direcţie ale vremurilor în care trăim. Era, în ceea ce mă priveşte, şi unul din modurile de a gândi ceea ce am socotit indispensabil României – o învăţare din experienţele ce au loc şi, pe cât posibil, o sincronizare cu ceea ce se petrece în lumea largă.
Am fost entuziasmat să descopăr civilizaţia şi cultura Statelor Unite ale Americii şi să o cercetez. Rezultatele la care am ajuns în investigaţiile şi reflecţiile consacrate Americii se pot sesiza cel mai condensat în cartea mea Reconstrucţia pragmatică a filosofiei (Polirom, Iaşi, 1998). Am cercetat dosarul istoric al unificării europene, cum se poate constata în cartea Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 2005), şi alternativele Europei unite actuale, mărturie fiind The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012). Am căutat să înţeleg rădăcinile mai adânci ale culturii în care suntem formaţi, ca europeni, şi am dat până acum, ca rezultat, cartea Fraţii mai mari. Întâlniri cu iudaismul (Hasefer, Bucureşti, 2009). Pe măsura adâncirii în analize personale şi lecturi, am simţit că timpul pe care îl trăim nu poate fi „prins în forma gândurilor” – misiune ce revine mereu, cum deja Hegel ne-a spus, filosofiei – fără a mă opri asupra Chinei. Ascensiunea acestei ţări este, cum s-a spus pe bună dreptate, unul dintre evenimentele caracteristice erei globalizării – foarte probabil că cel mai plin de consecinţe de până acum.
Cartea de faţă îşi propune să capteze indicatorii şi trăsăturile ascensiunii Chinei printre puterile globale şi să lămurească câteva lucruri care împiedică sau măcar întârzie înţelegerea transformărilor din China de astăzi. Sunt, de fapt, interpretări devenite clişee, ce au de partea lor, uneori, prestigiul unor voci de indiscutabilă autoritate intelectuală. Hegel, bunăoară, era reţinut în ceea ce priveşte recunoaşterea existenţei unei filosofii chineze, iar prelegerile sale de istorie a filosofiei probează ezitarea. Ernst Renan susţinea că limba chineză, fiind pictografică, nu ar putea exprima gândirea abstractă, încât ştiinţele nu ar avea teren prielnic în China. Max Weber înclina să socotească incompatibile preceptele morale moderante ale confucianismului şi încordatul spirit de întreprinzător în capitalism. Economistul Gunar Myrdal socotea China „condamnată la subdezvoltare”, mai ales din cauza suprapopulării. Unii au considerat că o religie în China nu ar prinde teren. Cercetători de prim plan susţineau în 1990 că va fi nevoie de cel puţin treizeci de ani pentru China spre a ajunge din urmă producţia Japoniei. Analişti bine documentaţi considerau că nu are perspective reunificarea Chinei, scindată în urma conflictului dintre comunişti şi naţionalişti. Mulţi cred că această ţară îşi datorează ponderea mărimii neobişnuite a populaţiei sau vreunei încolonări a oamenilor, fără vreo idee demnă de a fi reţinută. Unii contemporani cred că democraţia nu are cum să prindă în China.
Ne aflăm, evident, în faţa unui şir de negaţii relative la ţara care s-a schimbat cel mai mult în lume, cel puţin în ultimele aproape patru decenii, şi a schimbat cel mai mult lumea în secolul al XXI-lea. Sunt aceste negaţii sustenabile sau este nevoie de informare mai bună atunci când vrem să discutăm despre realitatea chineză, poate chiar să revedem unele asumţii? Nu cumva mult discutatele doctrine ale dezvoltării din zilele noastre, care îşi au ascendenţa în Spencer, Comte, von Ketteler, Marx, Max Weber, Parsons, sunt puse la încercare şi „provocate” la schimbări tocmai de experienţa Chinei? Va aduce secolul al XXI-lea consacrarea definitivă a Chinei în istoria modernă, după ce secolul anterior a fost al Statelor Unite ale Americii, iar secole precedente au fost ale Europei? În cartea de faţă, caut să dau răspunsuri la aceste întrebări, la nivelul cercetărilor.
La un moment dat al biografiei mele ca responsabil de instituţii publice, mai exact, în 1995, am luat decizia de a reorganiza principala universitate a Transilvaniei asumând până la capăt existenţa culturilor profilate istoric, cultural şi confesional, iar majoritatea covârşitoare a colegilor mei au susţinut energic proiectul. Cum se poate constata pe documente de arhivă, aşa s-a lansat în România de după 1989 abordarea multiculturală. Prin aceasta, am avut în vedere, în esenţă, trei lucruri: mai întâi posibilitatea de folosire nestingherită a limbii materne în studiile universitare, deci multilingualitatea; apoi, autogestiunea fiecărei unităţi specificate lingual şi istoric, înăuntrul unui curriculum comun, deci o anumită autoadministrare; şi, în sfârşit, interacţiunea componentelor, deci o nouă unitate bazată pe interculturalitate. Am reacţionat atât la uniformizare culturală, cât şi la un multiculturalism înţeles ca simplu pluralism. Multiculturalismul ce nu permite interculturalitate nu dă rezultate, ba poate fi chiar contraproductiv.
Pot spune că marea ţară de la Răsărit, China, ne cere, celor care venim din cultura euroamericană, mult, dacă vrem să o cunoaştem şi să o înţelegem. Ne cere adică multiculturalism în adevărata semnificaţie a termenului. Aceasta, deoarece, în joc, în interacţiunea noastră cu China, sunt culturi nu doar cu tradiţii, ci şi cu performanţe istorice şi viziuni diferite. În fapt, este pentru prima oară când cultura euroamericană întâlneşte o cultură, cea chineză, ce are de partea ei nu numai o istorie venerabilă, de lungime fără egal, ci şi efecte impunătoare – fiind suport al unei societăţi ce s-a dovedit a fi capabilă de performanţe competitive. O cultură aptă să susţină o astfel de societate nu poate fi, desigur, una oarecare.
Se ştie, Kant şi-a organizat filosofia în jurul a patru întrebări: ce pot să ştiu? ce trebuie să fac? ce îmi este îngăduit să sper? ce este omul? Între timp, însă, lumea a devenit astfel încât nu mai ajunge să punem doar aceste întrebări, oricât de indispensabilă rămâne fiecare. Diversitatea culturală, în orice caz, ne obligă se ne întrebăm: suntem pregătiţi să înţelegem culturi diferite de a noastră?
Dacă este să facem intuitivi indicatorii lumii de azi, se poate spune că, aşa cum evoluează lucrurile, doar în câţiva ani, fiecare al patrulea locuitor al Planetei va fi chinez. Lumea va trebui să se pregătească pentru o distribuţie demografică pe glob pe care, cel puţin Europa, nu a întâlnit-o vreodată. Cu câteva luni în urmă, un expert francez scria: „înţelegerea lumii de astăzi presupune înţelegerea Chinei, iar înţelegerea Chinei presupune înţelegerea lumii de astăzi”. Nu putem să nu-i dăm dreptate.
Nu mai insist asupra împrejurării că evoluţiile din lume sunt favorizate de cunoaşterea reciprocă, iar China a dobândit o asemenea pondere încât de cunoaşterea ei atârnă multe în viaţa oamenilor de pretutindeni. Să contribui, la rândul meu, la această cunoaştere este ceea ce urmăresc în cartea de faţă.
Montpellier, la 15 februarie 2015
(Prefaţa volumului Ascensiunea globală a Chinei, în curs de publicare)
