Horia Pătraşcu: Modelul fugii şi modelul confruntării. Rezistenţa prin cultură
Francisc din Assisi a încercat fraternizarea omului cu universul înconjurător. Nu a simţit imboldul să meargă până la fraternizarea omului cu Dumnezeu
Perioada comunistă poartă în ea modelele de existenţă cărora le este tributară o mare parte din istoria României. E vorba despre modelul fugii (în afară) şi modelul refugiului (în interior). O a treia posibilă paradigmă, aceea a înfruntării directe şi a „expansionismului”, este ilustrată mai mult în alte spaţii culturale, fiind proprie istoriei altor popoare. Totuşi, cum vom vedea, acele câteva momente – intermitente, întrerupte de lungi epoci de recădere – „destinale” ale României se pot defini printr-o ieşire din modelul fugii (şi al fricii) şi o asumare a paradigmei înfruntării, „expansionismului”, afirmării de sine.
Însăşi originea istoriei noastre se află sub semnul unei duble paradigme a fugii. Dacă acceptăm ideea că poporul român s-a format din
simbioza coloniştilor romani cu populaţiile întâlnite pe teritoriul Daciei, atunci, odată cu retragerea aureliană – ce semnificativă denumire! –, unii dintre proto-români au „plecat” au părăsit ţinuturile pe care începuseră să le (re)definească etnic, iar alţii au rămas înăuntrul acelor teritorii. Au rămas, dar nu oricum, ci „retrăgându-se” la rândul lor – conform unor istorici şi filosofi ai culturii – în adânc, în interior, în viaţa rurală, în anistoric. Istoria românilor stă, aşadar, de la bun început, sub semnul unei duble paradigme a retragerii: una în exterior, în afară, alta înăuntru, în interior. Modelul „emigraţionist”, „externalist” şi modelul internalist, „ţestos”, al retragerii înăuntru, al ascunderii în carapace, al refugierii în interiorul pădurilor şi pe crestele munţilor s-au conturat încă de la bunul (sau răul) început al istoriei noastre. Prima confruntare cu pericolul dispariţiei (al morţii) a creat, în mod traumatic şi definitiv, schema fundamentală de comportament în faţa oricărui alt pericol: retragerea în afară (fuga, „emigrarea”) sau retragerea în interior (refugiul, conservarea hibernantă, detaşarea sceptică, resemnarea).
Am regăsit aproximativ aceeaşi explicaţie într-un eseu care nu ar trebui să lipsească din nicio bibliografie asupra identităţii româneşti, o adevărată teorie asupra românilor şi românităţii şi deopotrivă o admirabilă, detaliată şi lucidă istorie, scrisă din interior, a literaturii şi culturii române din perioada comunistă. Este vorba despre eseul lui Nicolae Breban – Spiritul românesc în faţa unei dictaturi. Fuga îl caracterizează pe român, scrie Breban, şi de aceea i s-au adus de-a lungul vremii acuze de „laşitate”, „oportunism” etc. Breban mai face două afirmaţii care merită să fie pomenite: 1. românii au un geniu propriu – iar cei care au oroare de oximorone ar trebui să se oprească acum din citit – anume geniul imitaţiei; 2. românii recuperează – într-un mod absolut paradoxal întârzierile istorice – printr-un alt gen de „dezvoltare”, de progres – care nu este unul gradual, treptat, ci unul prin salt şi ruptură.
Breban pune în legătură aceste două afirmaţii pentru a explica „miracolul românesc” şi felul în care apare – sacadat, fără continuitate, fără tradiţie în ambele sensuri: una pe care să se întemeieze, respectiv una pe care să o întemeieze. Românii ating vârfuri incontestabile şi reuşesc să intre, cu laurii pe f
runte, pe uşa din faţă a panteonului culturii şi spiritualităţii universale, crede Breban, pentru că au geniul mimetismului. Adică, în condiţii istorice propice, când reuşesc să se exprime şi să se afirme, românii – ca nişte lăutari celeşti ar prinde din zbor ritmurile culturii şi spiritului universal (id est, occidental, id est francez şi german) şi le-ar executa la rândul lor în interpretări paradisiace. În modernismul, avangarda şi suprarealismul occidentale românii, abia ieşiţi din Evul Mediu, au excelat, beneficiind de recunoaşterea totală a profesioniştilor „domeniilor” respective.
Cum am eliminat riscul de a fi citiţi de oameni care nu iubesc oximoronul, putem să-l amintim şi pe cel de-al doilea formulat de Breban: creatorii români imită, dar într-un mod creator. De altfel nişte simpli imitatori nici n-ar putea să fie recunoscuţi drept inovatori, acceptaţi ca nişte confraţi de mari creatori autentici, aparţinând unei tradiţii a rafinamentului mai îndelungată decât istoria – totuşi atât de vastă – a opincii româneşti. Brâncuşi vine în modernitate printr-o transfigurare a tradiţiei într-un limbaj artistic modern şi nu printr-un „salt” din nimic.
O explicaţie mai simplă şi neoximoronică este cred următoarea: românii au creat aceste „miracole” în momentele de graţie în care au ieşit de sub dominaţia celor două modele evazioniste enunţate la început: al emigraţiei (fugii în afară) şi al refugiului în interior (al „retragerii”, al sub-vieţuirii istorice, al vegetării) şi au adoptat – mai mereu pentru scurte perioade şi prin indivizi excepţionali adunaţi laolaltă de un proiect comun – modelul confruntării directe şi al expansionismului, al afirmării expansive de sine. Nu fuga explică reuşitele culturale şi, în sens larg, spirituale ale românilor, ci tocmai renunţarea la fugă şi la refugiere şi confruntarea, înfruntarea directă a marilor probleme, a marilor teme, începând cu marea temă a identităţii. În limbaj nietzscheean românii au devenit mari în epocile (atât de scurte) în care au asumat morala aristocratică de „stăpâni”, de creatori de valori susţinuţi de o credinţă fermă în sinele propriu şi în alegerile făcute. Dar stăpân este, conform lui Hegel, acela care şi-a învins frica de moarte.
Nu e cazul însă să ne mulţumim cu devize şi sloganuri. Această frică de moarte – provenită dintr-o judecată lucidă şi rece – este după unii mari filosofi, precum Lucian Blaga, ceea ce i-a salvat pe români de la o dispariţie fizică sigură din istorie. Dispariţia strămoşilor lor, dacii, atât de neînfricaţi în faţa morţii „întrucât – scrie amuzat Herodot – se credeau nemuritori” le-a servit ca o usturătoare lecţie din care au tras toate învăţămintele pentru secolele ce vor urma. Marele paradox cu care se luptă Nicolae Breban în preţioasa sa scriere este faptul că românii – chiar în momentele în care nu-i mai ameninţa nimic de acest fel trăind într-o ţară liberă, neocupată de tancurile sovietice – au permis să se instaureze dictatura ceauşistă, fără să manifeste nici un fel de act substanţial şi organizat de opoziţie. Au preferat chiar şi în acea conjunctură istorică rară – una care le-ar fi permis manifestarea sub semnul modelului „aristocratic” al confruntării şi afirmării de sine, fără riscul dispariţiei sau al subjugării şi mai apăsate a poporului – să continue să trăiască în modul „retras”, „sub-istoric” sau, în ce-i priveşte pe creatori, în corespondentul elevat al acestuia: în înălţimile vaporoase ale estetismului, ale artei pentru artă, ale speculaţiilor super-rafinate, ale Păltinişului. Aşa cum românii de rând se retrăgeau de secole în codri şi într-o existenţă vegetală, surdo-mută, parte din elitele spirituale s-au retras în aerul rafinat ale producţiilor „fine”, desprinse de realitatea social-politică, negând-o prin ocultare. Dar nici măcar aici – în această foarte discutabilă formă de „rezistenţă” la dictatura ceauşistă – nu întâlnim din păcate exemple „tari”: aproape toţi „sublimii” şi „purii” (puriştii) culturali (poate cu excepţia optzeciştilor) au făcut compromisuri, au semnat într-un fel sau altul – nu doar prin tăcere – „pactul” cu Diavolul.
Perpexitatea lui Nicolae Breban este maximă, iar rechizitoriul său implacabil, inclusiv atunci când vorbeşte despre sine însuşi, deşi el este unul dintre foarte puţinii care s-au opus direct şi deschis politicii de inspiraţie „nord-coreeană” a lui Nicolae Ceauşescu. Ce ne-a oprit, se întreabă Breban, ce anume a făcut să nu existe o mişcare de grup solidă, coerentă şi de durată care să se opună instaurării şi extinderii dictaturii ceauşiste? Aceeaşi mustrare de conştiinţă revine, altfel formulată, în paginile volumului lui Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură: nu cumva dacă ar fi existat o opoziţie, un act de disidenţă reală am fi evitat (inutila) vărsare de sânge din Decembrie 1989?
Într-adevăr, pentru slaba reacţie sau mai precis pentru lipsa de reacţie a intelectualităţii româneşti nu există foarte multe explicaţii. Majoritatea oamenilor de cultură îşi justifică inacţiunea social-politică prin urgenţa, prin stringenţa creării unei opere şi, prin ea, a formării şi dezvoltării culturii naţionale pe care au dorit să o aducă la acelaşi nivel cu al culturilor „mari”. Obsesia operei proprii şi a culturii mari o întâlnim la Breban însuşi prin dorinţa de a crea roman în stilul „marilor” romancieri, dar şi la Noica cu imperativul „sistemului” filosofic şi al Ideii; antologică este reacţia lui Gabriel Liiceanu în momentul în care se încearcă compunerea unei scrisori de protest în 1988: „Ce este mai important, se întreabă Liiceanu, să apară cartea mea, care înseamnă ceva pentru acest popor şi pentru spiritualitatea lui, deci noi avem datoria să facem lucruri care atârnă greu în istoria neconjuncturală a unui popor, sau aceste gesturi de acum sunt mai importante şi nu mai pun în discuţie pietrele noastre de marcaj, fiecare cum poate să le facă, în domeniul lui?” Liiceanu exprimă aici – dezarmant de frust – ceea ce e sigur că gândea întreaga „clasă” a intelectualilor „de soi”, adică a celor care ar fi putut spune şi n-au spus, care ar fi putut face şi n-au făcut, căci în epoca aceea vorbele erau încă fapte, cărţile – evenimente, ideile – revoluţii. Cultura reprezenta fibra adâncă, veritabilă, „neconjuncturală”, „esenţială” a unui popor, la fel cum în alte vremuri şi pentru alte elite fibra esenţială şi veritabilă era credinţa adevărată, ortodoxia. Nici un compromis nu era inacceptabil dacă, în cazul contrar, preţul plătit ar fi fost credinţa strămoşească, respectiv „opera”, „cultura” de la care – în viziunea lor – se hrănea însăşi fiinţa neamului românesc. Pe lângă alte motive, succesul imens „de librărie” al aproape oricărui volum bun sau cât de cât acceptabil scris în epoca ceauşistă (inclusiv, dacă nu mai ales, de poezie), tirajele ameţitoare, reeditările şi în egală măsură consideraţia, precauţia, curtoazia, într-un cuvânt importanţa pe care le-o „acordă” în acele timpuri reprezentanţii puterii politice creează în minţile „rezistenţilor prin cultură” ideea că activitatea lor creatoare este absolut indispensabilă poporului român. Îi obligau să producă şi să facă totul pentru a produce „literar” tocmai setea şi foamea acestei sublim-insaţiabile entităţi logofage (care a cunoscut ultima monstruoasă zvârcolire în primii ani după revoluţia din decembrie 89 când „bestia” nesătulă de cuvânt scris s-a repezit şi a înghiţit de-a valma, pe nemestecate, ziare şi reviste – cine nu-şi aminteşte de cozile nesfârşite din faţa chioşcurilor de difuzare a presei din primele zile, săptămâni, luni de după căderea lui Ceauşescu, dar şi de invazia de tarabe de cărţi, „librării” improvizate pe trotuare, de buchiniştii apăruţi ca ciupercile după ploaie?; cererea de logos era atât de mare, încât cea mai bună afacere imediat după revoluţie a fost, fără îndoială, editarea şi / sau vânzarea de ziare, reviste, cărţi). Cum să laşi un popor fără „pâinea” lui spirituală fără să te înfioare gândul că astfel devii direct responsabil de moartea lui în duh?! Ceea ce făcuse Ceauşescu cu pâinea trupească, intelectualii „rezistenţei” se luptau din răsputeri să nu se întâmple cu „pâinea” duhovnicească. În aceste condiţii – oricât de straniu ni s-ar părea astăzi – tocmai un real act de disidenţă – de exemplu, o scrisoare de protest – care le-ar fi adus mici-mari şicane din partea statului comunist – întârzieri sau chiar opriri de la editare ale operelor lor – putea fi considerat atunci un act de orgoliu personal, de trufie, de egoism făcut pe seama sacrificării „interesului cultural naţional”! Iată din nou, din acelaşi context citat mai sus – preambulul unei scrisori de protest pierdute pe drumul de la intenţie la faptă – cuvintele revelatorii ale lui Gabriel Liiceanu: „Deci, acest gest pe care-l facem, îl facem pentru ce? Pentru a ne salva în ochii Europei, pentru a ne salva în ochii noştri? (…) Da, o facem numai pentru noi! Să fie clar!” În logica de atunci a nu protesta şi deci a continua să creezi însemna tocmai a te solidariza cu poporul, cu nevoia lui adâncă şi esenţială: nevoia de cultură naţională. Din nou românii – cei mai de seamă dintre ei – acţionau sub imperiul fricii ancestrale, aceea a dispariţiei „seminţiei lor” (căci nu despre frica legată de dispariţia individuală era vorba – au existat exemple de oameni care au înfruntat regimul cu preţul vieţii sau al libertăţii) şi preferau „fuga”, „refugierea”, când nu dansul pe marginea compromisului pentru a salva „sufletul” ginţii lor.
Această idee fixă, această obsesie pentru operă, pentru „cultura mare”, pentru „cultura de performanţă”, pentru crearea de sisteme filosofice, pe scurt pentru cultura naţională nu sunt deloc noi, ci se leagă direct de programul generaţiei de după înfăptuirea Marii Uniri – aşa cum a fost formulat de „şeful” acesteia, Mircea Eliade: eroismul nostru, singurul nostru eroism posibil nu mai are – după crearea României Mari – decât un sens spiritual – crearea unei culturi mari! De aici nevoia, urgenţa, stringenţa de a realiza o cultură mare după ce ai fost pus, graţie eroicilor înaintaşi, dar şi conjuncturilor istorice, pe harta marilor naţiuni: nevoia de a da o legitimitate reală, adică spirituală, acestei realităţi administrativ-politice fără de care însăşi existenţa şi menţinerea ei nu pot fi de durată. Situaţia politică a României (devenită nu doar un stat independent dar şi o ţară unitară şi mare) trebuia dublată de o situaţie culturală pe măsură: România trebuia să facă saltul calitativ la nivelul „culturilor mari”. În Schimbarea la faţă a României – Cioran nu face altceva decât să teoretizeze şi să încerce să dea soluţii de „transfigurare” a României de la o cultură „mică” la o cultură „mare”; negăsind că este cu putinţă acest salt uriaş, consideră că trebuie să ne mulţumim cu statutul de cultură „intermediară” (o analiză detaliată a chestiunii în cartea mea Terapia prin Cioran. Forţa gândirii negative, Editura Trei, 2014)
Aşa putem înţelege mai bine raţiunile şi reflexele care-i motivau pe intelectualii rezistenţei să „acţioneze” în felul în care au acţionat. Cele trei modele – amintite la început – au fost toate prezente în perioada comunistă, mai ales în perioada ceauşistă, cunoscând translări, simbioze neaşteptate (fuga ca act de disidenţă!), sinteze surprinzătoare. Unii s-au refugiat în tăcere, alţii în scrisul „curat” şi „pur”, alţii într-un compromis „uşor”, alţii au „înfruntat” dictatura dintr-un exil „militant” şi curajos de la distanţă, alţii au preferat să vegeteze sub-istoric chiar şi în afara ţării neluând nicio atitudine, exprimându-se tot şopotitor, sibilinic, şopârliceşte, deşi nu mai erau supuşi direct riscului reperesaliilor.
Deşi prezintă toate trăsăturile retragerii, exilului interior, evazionismului, rezistenţa prin cultură este de fapt produsul simbiozei dintre modelul fugii şi modelul înfruntării, mai ales dacă ne gândim la felul în care a fost înţeleasă şi trăită de către actanţii săi (şi probabil că şi receptată similar de către cei cărora li se adresa): ca o confruntare cu regimul, ca o înfruntare a lui şi a directivelor sale, ca o afirmare expansivă de sine şi a identităţii naţionale. Toate acestea n-ar fi fost însă posibile dacă n-ar fi existat – măcar într-o oarecare măsură – şi o învingere a fricii de moarte.
Notă:
Acest articol l-am scris având în minte două cărţi monumentale: Nicolae Breban, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi şi Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură, Editura Polirom, 2015, Editura Ideea Europeană, 2016.
