În paradis se află arborele vieţii şi cel al cunoaşterii, cel din urmă fiind un paravan pentru primul. Numai cel care şi‑a limpezit calea prin pomul cunoaşterii se poate apropia de Pomul Vieţii… Muzica este o stare în care putem trăi ispitiţi de cunoaştere, în structura noastră intimă simţim că sunetele universului ne cuprind în aura lor edenică. Şi astfel înţelegem că şi cuvântul e muzică, tăcerea e muzică, ploaia e muzică, gândirea e muzică, naşterea e muzică, moartea e muzică. Cerurile sunt muzică… Muzica este organismul spiritual al eternităţii, pâinea ei cea spre fiinţă… Depinde ce ştim, cât ştim, cum ştim şi cum îi facem pe alţii să ştie… „Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul”, scrie Nichita Stănescu.
Cvartetul Voces vede întregul şi mai întreg… îi naşte zborul şi‑i dă dimensiunea necuprinderii. Ca şi Iacob, cvartetul Voces a văzut scara tuturor lucrurilor de la Pământ la Cer, şi a văzut acolo, pe scară, cum urcau şi coborau cetele de îngeri… Erau sonorităţi emblematice ale muzicii unui univers trăit de spiritualitate.
Dumnezeu, care ne veghează gândurile, a pus spre mirarea şi meditaţia noastră cicluri de adâncire ce caută în taine, cicluri de viziune creatoare care atrag atenţia asupra unor semnificaţii care ne conectează la sensuri cosmice, ne animă energiile întru lărgirea perspectivelor spirituale.
Cvartetul Voces e gândit cu nobleţe şi întrupat cu rafinament. Esenţialitate interpretativă cu pecete divină care bucură şi transmite sensuri spirituale vaste ce prin sensibilitatea conţinută în unicitatea creaţiei stopează agresivitatea unei actualităţi tulburate de mediocrizare şi impostură hegemone a unei arte ziliere.
Există în această creaţie esenţială un destin al excelenţei, unicitate prin libertatea inventivităţii talentului de a înţelege cum să asimileze, prin rigoare şi cult al muncii, valenţele plăsmuite de nebunia înălţătoare a creaţiei, solemnitate a unei spaţialităţi de gândire şi simţire infinite. Există, prin Voces, o verticalitate sacră a virtuozităţii inspirate, într‑o genuină creativitate ce deschide orizonturi celeste sufletului pământean. Nu e numai o formă conceptuală, ci o viziune de altitudini ce dimensionează infinitul care trăieşte înlăuntrul clipei.
Undeva Celibidache pretindea că există o simultaneitate esenţială între început şi sfârşit. Orice sfârşit al unei compoziţii este dat în primele ei note. Această prescripţie metodologică a lui Sergiu Celibidache scurtcircuitează substanţialitatea etapelor cvartetului Voces, de‑a lungul celor cinci decenii, în continuă revelaţie‑călăuză a unei magii încărcate de demnitate şi conştiinţă profesională. Arta lor e un mod de a trăi o înscriere în taina poetică care întemeiază veşnicia trează, proaspătă şi binecuvântată.
Pentru mine, un simplu iubitor al muzicii, un amator, poate puţin mai bine documentat şi mai deschis decât alţii, cvartetul Voces este prietenia cu maeştri Bujor şi Dan Prelipcean, care mi‑au bucurat existenţa gonită pe nisipurile vieţii cu trăirile cuprinderii şi pătrunderea înseninată în ideile care sunt vii întotdeauna. „Muzica este o lege morală, ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi plinătate tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos”, a mărturisit Platon.
Muzica Voces exprimă ceea ce nu poate fi spus şi totuşi e ceea ce e imposibil să nu mărturisim. Creaţia lor este spirituală şi se înscrie în ceea ce George Enescu spunea: „Muzica oglindeşte toate misterioasele ondulaţii ale sufletului, fără putinţă de prefăcătorie”.
Ştim că în Orient se imagina printre puterile supremei înţelepciuni şi aceea de a călări vântul. Se poate călări vântul, se poate trece cu o viteză tulburantă la o tehnică de interpretare a unei structuri compoziţionale, prilej nu numai de distincţie şi esenţialitate interpretativă, dar şi de adâncă umanitate. O explorare prin viziune plurală a unei subtilităţi vocaţionale în interpretarea necunoscutului care se contaminează prin arta cvartetului Voces, cu sublim şi iluminare pentru a ţine în stare de veghe demnitatea umană.
Suntem liberi să înţelegem creaţia pe mai multe nivele, să cultivăm, să oglindim harul şi nobleţea, gândirea din operă şi opera din gândire. Nu putem trăi decât identificându‑ne cu profundă pasiune, până la capăt, cu un punct de vedere, cu un crez care ne susţine şi întăreşte un ideal de existenţă. Am ales ca umbra cuvintelor mele să atingă conturul de exemplaritate ce iniţiază în substanţa culturii române contemporane pe aceşti artişti de excepţie, Bujor Prelipcean şi Dan Prelipcean. Călăuză a dorului nostru de lumină în însufleţirea simţurilor, creaţia celor două personalităţi depăşeşte graniţa fragilă şi relaţia dintre ceea ce trăim şi ceea ce este vis că trăim… Adevărata noastră identitate fiinţează prin ceea ce iubim pentru a apăra… „Oameni suntem, şi când pătrunde o idee în sufletul unui om nu mai este nimic de făcut decât să‑i îngădui a trage toate consecinţele ideii”, scrie C. Noica.
Solitudinea fiecăruia dintre noi se întregeşte în comuniunea valorilor şi ne înfrăţeşte în solidarităţi de largă respiraţie, de atitudine, de sens, de gândire. Tihna febrilă a creaţiei, indiferent de domeniu, întregeşte şi deschide vederea spre cuprinderea necuprinsului care trebuie să dea fertilitate fiecărei mărturii. Bujor Prelipcean şi Dan Prelipcean şi‑au structurat din vibraţia profundă a marilor proiecte, artistice şi pedagogice, neliniştitoare cugetări de pasiune pentru revelarea lumilor lor spre lume… Rostirile esenţiale despre interogaţiile ce ne trăiesc şi ne fulgeră mereu schimbătoarele răspântii incandescente în care pământ şi cer, om şi lume, viaţă şi moarte mereu conflictuale, dar întotdeauna la fel de pasionante şi misterioase, sunt arderile lor vitale ce îi stăpânesc. Împreună, aceste două personalităţi complementare ale prezentului necorupt, deschid prin specificitatea creaţie lor muzicale trasee de căutare, de înţelegere, de spiritualitate.
Despre Bujor şi Dan Prelipcean, prim violonistul şi violoncelistul Voces, fondatori ai cvartetului încerc să mărturisesc acum, în viul cuvintelor, starea mea de respect prin iubire, iubire bărbătească, limpede şi curată, ca lumina încrederii… Parcă ne cunoaştem dintotdeauna şi întotdeauna cu o aleasă generozitate şi nobleţe, ei ne‑au dăruit tuturor prin creaţiile muzicale pe care le‑au iniţiat şi desăvârşit, prin magia interpretativă a cvartetului Voces muzica drept stare de îndumnezeire.
„Pentru mine, Dumnezeu nu e hazard, spune Bujor Prelipcean… Hazardul rămâne ceva necunoscut, Dumnezeu însă există – El ne‑a dat talentul, El ne‑a dat puterea de muncă, El ne‑a dat speranţă în multe momente cumplite, iar atunci când am căzut, ne‑a ridicat.” Admir şi respect la maeştri Bujor Prelipcean şi Dan Prelipcean înţelepciunea de a fi simplu, de a comunica dinlăuntrul tainelor, de a fi deschis prin detaliu la totalitate, de a elibera emoţii şi meditaţii, oglindiri de fiinţare umană, ecou şi umbră a unei desăvârşite arte. În existenţa globalizată, stearpă şi hegemonă, maestrul Bujor Prelipcean, Buj pentru noi, prietenii lui de suflet, cheamă generaţiile la întâlniri pline de divinitatea armoniilor. Perfecţiunea şi performanţa muzicii Voces strigă către noi toţi să nu uităm niciodată că trăim ca pământeni pe o stea care ne călătoreşte după un proiect divin al schimbării continue de echinocţii şi solstiţii în universul energiilor misterioase.
Înfiinţat în aprilie 1973, cvartetul Voces, cunoscut şi ovaţionat astăzi în întreaga Europă, a dat culturii noastre universalitate. În februarie 2013, dirijorul şi muzicologul francez Alain Paris, după mai mult de treizeci de ani de la primul său concert la Iaşi (1982), l‑a întrebat pe Bujor Prelipcean despre realizările Voces din tot acest răstimp. Maestrul i‑a pus în mână caseta celor nouă discuri cu integrala Beethoven (înregistrată live în 1998 la Würzburg, în Germania), şi discul cu Debussy şi Ravel, editat de Casa Radio din Bucureşti. Alain Paris a rămas uimit şi, având laptopul la el, nu a avut răbdare să ajungă în Franţa şi a ascultat înregistrările în aceeaşi seara la hotel: Beethoven op. 127, op. 135… Apoi, în una din dimineţile următoare, când s‑au întâlnit, a şoptit febril: „Am ascultat partea a treia din opusul 135 şi am început să plâng! Am simţit că interpretarea aceasta este interpretarea adevărată, Voces este un cvartet ajuns la extremă maturitate”.
Întrebat de muzicologul Carmen Chelaru dacă un adevărat „cvartetist” ar trebui să fie neapărat şi pedagog, profesorul Bujor Prelipcean a răspuns: „Da, trebuie să fie pedagog, în primul rând, pentru că el se învaţă pe sine, înainte şi în timp ce‑i învaţă pe alţii. Nu poţi să fii un bun muzician fără a fi pedagog şi invers. Trebuie să arăţi ce‑ai făcut, de ce ai făcut şi cum ai făcut. (…) A fi pedagog este totodată o binecuvântare”.
Violonistul de sublimă măiestrie Bujor Prelipcean cântă întotdeauna cu mare bucurie Septetul de Beethoven, care este „o piatră de încercare pentru orice muzician”; este atât de dificil scris din punct de vedere tehnic, încât, ne spune maestrul, concertul pentru vioară pare o jucărie în această competiţie. Ascultându‑l, simţi că arta lui e desăvârşită. Responsabil faţă de propriul destin, pe care‑l întreţine în perimetrul obiectivităţii, cvartetul Voces relevă şi construieşte nuanţat paliere de meditaţie cu deschideri de amplitudine morală. Viziunea sa, modul de a fi în lume şi în viaţă, revitalizează studiul muzicii şi întreţine demnitatea, ca parte a talentului, pe care trebuie să o avem pentru a rămâne noi înşine.
Vizibilitatea publică, recunoaşterea internaţională, succesul de substanţă, care încoronează performanţele de excepţie ale creativităţii muzicale, pedagogice şi manageriale ale fraţilor Prelipcean, şi explorarea vizionară în temeiul adevărului şi iubirii, toate sunt binecuvântarea lui Dumnezeu; singura care sfinţeşte vocaţia în armonie cu destinul. Premiile, distincţiile, onorurile civice şi academice, aprecierile, mulţumirile a mii şi mii de suflete şi elogiile în ţară şi în străinătate sunt praguri de rezistenţă, care întăresc creaţia în smerenie şi responsabilitate.
„Straturile lucrurilor ultime, se poate spune, cel metaforic, are însă întotdeauna caracterul unui contact cu puteri obscure, bănuite a fi puteri ale destinului. Prezenţa stratului acesta nu poate fi decât, arareori, cu adevărat dovedită”, scria Nicolai Hartmann. Voces a pătruns prin creaţia sa diversă şi unitară totodată, mereu mai adânc, ajungând la straturile rar atinse ale semanticii. Dan Prelipcean ne spune: „Am ajuns astfel prin căutări şi reveniri, la acea expresie esenţializată a muzicii, mereu vie, tulburătoare, care ne ajută să ne cufundăm în realitatea totală a conştiinţei umane”. Pentru mine, puterea destinală, prin sunet, a întregii umanităţi, creată de virtuozitatea interpretării ne face să exclamăm prin cuvinte şi tăceri cuprinderea imaginaţiei muzicii lor… Ce univers extraordinar! Câte stele întăresc fascinaţia spaţiului tainic, câte labirinturi de iluminare respiră de dimensiuni spirituale într‑un concert în care, cu virtuozitate, cu o ştiinţă a tehnicii interpretative excepţionale, se nasc şi dezvoltă prin muzicalitate revelaţia cea mare ce poate întrece înţelepciunea prin vocile sufletului şi astfel, acolo unde cuvintele eşuează, muzica lor vorbeşte şi aprinde scânteia focului în inimile noastre.
Îmi reamintesc de poemul publicat în cartea Scrisoare de dragoste, scrisă de Henri Michaux, o scrisoare poem despre linie: „O linie întâlneşte o linie/ o linie evită o linie/ aventuri ale liniei/ o linie aşteaptă/ o linie nădăjduieşte/ o linie gândeşte o figură/ liniile, mize spirituale‑linia hotărârii/ o linie se înalţă/ o linie pleacă să privească/ sinuos, o linie străbate douăzeci de linii stratificate/ o linie încolţeşte, germinează/ o renunţă/ o linie se odihneşte/ calpă/ o linie se închide, meditaţie/ o linie de despărţire/ o linie culme/ mai încolo, linia‑observator/ timp/ timp/ timp/ o linie a conştiinţei s‑a refăcut…”
Opera cvartetului Voces, căci de operă interpretativă este vorba, e călătorie galactică, voce armonioasă a creaţiei unice, ecou ce leagă lumea invizibilă de cea vizibilă… Este un univers… Univers al fraţilor Bujor şi Dan Prelipcean, gândit şi creat împreună, susţinut cu talent de Anton Diaconu şi Constantin Stanciu, iar acum, după ridicarea la Cer în sunete de neuitare, în octombrie 2012, a lui Anton Diaconu, de tânărul violonist Vlad Hrubaru.
În jumătate de veac, această strălucită călătorie astrală a dăruit sufletelor noastre concerte camerale: Schubert, Brahms, Debussy, Ravel, ciclurile Haydn şi Mozart, integrala Enescu şi integrala Beethoven.
Cvartetul Voces a unit generaţiile şi a tezaurizat talentul românesc promovându‑l cu strălucire în întreaga Europă.
Prin Har şi Dar, cvartetul Voces cultivă şi întăreşte porunca testamentară christică: Sus să avem inimile! Rămânem astfel împreună în frăţie spirituală cu ecou de lumină pentru a da viaţă vieţii.
Şi totuşi… Albert Einstein ne avertiza că lumea va fi dominată în curând de prostie, frică, şi lăcomie. În epoca de astăzi, postmodernă, post‑postmodernă, anarhică şi neliniştitoare, dominată de politică şi bani, prietenia se primeşte uşor când este un interes la mijloc şi se pierde repede când apare alt interes mai puternic. În lumea artelor, prieteniile vin mai cu temei şi pleacă mult mai greu, fără să se stingă în uitare. Pentru că ele trăiesc prin iubire, o iubire spirituală, iubire aproape mistică, modelatoare, spunea Lucian Blaga. „Să ne iubim întru artă, aşa cum misticii se iubesc întru Dumnezeu”, exclama Flaubert. „Şi totul să pălească în faţa acestei mari iubiri.”
Prietenia mea cu Dan şi Bujor, dragostea pentru muzica Voces, „triumful cvartetului”, spunea Iosif Sava, vine dintr‑o reculegere interioară, însoţită de o ultimă plinătate, ţel întruchipat mereu în artă… Începutul a fost Arta Fugii de J.S. Bach, pe care am primit‑o ca dar ceresc pe un DVD… Şi atunci am simţit că am intrat în familia Voces… Pătruns de muzica lor, sunt mai aproape de Dumnezeu.
■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor
Alexa Visarion
