Criticul Eugen Simion a spus cândva că deosebirea dintre literatura română şi marile literaturi ale lumii este aceea că, în România, există un hiat între valorile de prim rang şi o literatură secundară mediocră, în vreme ce, dincolo, un numeros eşalon de valori stimabile dau impresia de plenitudine. Dacă mă gândesc bine, nici în marile literaturi nu există o fertilitate perpetuă sau masivă. Canonul se limitează la autori pe care îi poţi număra pe degete. Cu toate acestea, există impresia unei emulaţii creatoare ce nu are de suferit. Cred că aceasta se întâmplă deoarece noii autori, care nu ar putea susţine pe umerii lor destinul literaturii naţionale, au mereu alături predecesorii. Îi au alături, nu ca moştenire, ci renăscuţi. E rândul criticilor să fie creativi, să interpreteze partitura polivalentă a textului clasic în aşa fel încât să pară nouă prin noul desen decupat în urzeala de sensuri virtuale ale cărţii. Efectul e uneori similar unei noi apariţii. Este ca şi cum acea operă s‑ar naşte din nou.
În peisajul minimalist al vieţii noastre culturale, în care aniversările iau forma unor alocuţiuni convenţionale sau a unor veşnice pomeniri – dacă nu dispare cumva cu totul sărbătoritul, asemenea lui Eminescu, dincolo de tablouri cu căluşari, proverbe şi zicători – dublul eveniment care a fost aniversarea‑comemorarea lui Urmuz datorată Academicianului Gh. Păun a reprezentat o excepţie de proporţii. Ataşamentul, deopotrivă ca opţiune axiologică şi ca identificare afectivă, poate transforma un autor din obiect de discurs în cult. Întregul eveniment a dobândit valenţe heraldice sau mitice. Particpanţii la Simpozionul Internaţional „Urmuz 140‑100” au mers la locul de naştere al autorului, Curtea de Argeş, devenit „Curtea lui Urmuz”, ca nişte curteni într‑o reşedinţă domnească. Mapele particianţilor – cele mai fastuoase din cele văzute de mine la vreo treizeci de conferinţe internaţionale – conţineau însemne ale fraternităţii întru Urmuz: nu doar plăcuţe cu nume, ci şi calendare, broşuri, scrisori de acreditare (sub forma certificatelor de participare), agende, pixuri şi, mai ales, câte o pâlnie de culoarea scorţişoarei, cum poţi să cumperi de la Obor, dar pe care, în context, nu puteai să nu o recunoşti ca fiind pâlnia lui Stamate, aşa cum nu poţi confunda orice patruped cu pisica lui Schrödinger…
Într‑un poem celebru, Robert Frost spune că pământul Americii a fost al colonizatorilor europeni mai înainte de a fi ei ai pământului. Această legitimitate a fost câ
ştigată atunci când au băsmuit, au imaginat Lumea Nouă creându‑i un dublet mitic. Urmuz şi‑a început colonizarea cu o cafenea cu numele lui, deschisă lângă locul în care a venit pe lume, şi a sfârşit pe un asteroid care îi poartă acum numele. O emisiune filatelică l‑a introdus în rândul celor foarte puţine personalităţi recunoscute drept spirite tutelare ale românilor. Graficieni din 60 de ţări au fost invitaţi să‑i facă portretul. Ca şi muzica, limbajul plastic îşi descarcă brusc sensul, Urmuz multiplicându‑se într‑o galerie de portrete impresioniste: Urmuz avangardistul, Urmuz funcţionarul public, Urmuz sinucigaşul, Urmuz ca dadaistă maşină celibatară, Urmuz în cheie burlescă sau tragică. Doi artişti, din Bulgaria şi, respectiv, Cuba, au fost receptivi mai ales la ceea ce ni se pare a fi esenţa poeticii urmuziene: discontinuitatea ontologică, ce‑l apropie de realismul magic. Un portret al lui Urmuz scindat în trei panouri de Aleksandar Simov aminteşte de ferestrele de absenţă/ vid la Magritte, în vreme ce macedoneanca Keti Radevska îl prezintă vâslind cu o peniţă într‑o barcă, asociindu‑l poate deliberat cu Faustroll al lui Jarry, navigator printr‑un acvatic Paris.
Lucrările pentru simpozion au apărut anterior sesiunii de comunicări într‑un volum colectiv (ceea ce, la majoritatea conferinţelor, se întâmplă postfactum sau deloc), relevând ambiţia autorilor de a investi umor şi imaginaţie în slujba umoristului imaginativ, care este una din feţele lui Urmuz. Programul, care a inclus participarea la un spectacol al Teatrului „Al. Davila” din Piteşti, cu piesa „Urmuz” de Valeriu Butulescu, corespondenţa prin care organizatorul a pus la dispoziţie participanţilor noi surse urmuziene au urmat un protocol în sens superior academic, cunoscut mie în mare din activităţile Societăţii Flann O’Brien, cu centrul la Universitatea din Viena, dar evenimentul românesc a avut în plus ceva ce nu are cum să lege universitarii de diverse naţionalităţi uniţi doar prin admiraţia pentru marele prozator irlandez: împământenirea, aşezarea lui Urmuz pe o treaptă a istoriei naţionale concomitent cu internaţionalizarea receptării sale. Proiectând epopeic Anul Urmuz, Acad. Gh. Păun ne‑a convins că este nevoie să fii matematician, nu doar pentru a‑ţi reprezenta, ci şi pentru a realiza un maxim.
Eterogenitatea interpretărilor operei lui Urmuz poate avea două explicaţii: fie absenţa unei structuri de sens, fie polivalenţa semantică. Absurdul lui Urmuz nu seamănă anxietăţii existenţialiste în faţa unui univers de neînţeles şi ameninţător, prozele sale părând mai curând structurate de un cod precis: sistemtica eludare a graniţelor ontologice, prăbuşirea tuturor distincţiilor categoriale. O criză epistemologică este mai probabilă decât un joc de cuvinte gratuit. Temerile lui Urmuz par legate de coridoarele secrete ale politicii în aceeaşi măsură ca efectele dezumanizante ale noilor teorii ştiinţifice. Descoperit cu entuziasm de Apollinaire, Alfred Jarry era îndeajuns de cunoscut în epocă pentru a fi inclus printre posibilele influenţe. Ca şi Ubu Roi, arhetip al cuceritorului şi dictatorului, Urmuz se teme de intrigile internaţionale cum fuseseră cele care declanşaseră războiul recent încheiat. În numărul 3 din 1983 al revistei Manuscriptum, au apărut câteva texte ale lui Urmuz, scrise pe file rătăcite, ca şi autorul, în lumea comersanţilor, arhivată la Curtea de Casaţie. Printre ele, un poem intitulat Cronicarii ‑ o parodie cu sensuri întunecate ca şi fabula omonimă, mult mai cunoscută. Cronicarul, martor şi scrib mai curând decât agent al unei istorii depănate în afara voinţei sale, consemnează o dispută în senatul roman în care e implicat Agrippa, războinicul victorios la Actium, care a făcut dintr‑un „bolovan” pe cel mai mare împărat (Octavian Augustus). Banul, capital lichid care îşi ascunde provenienţa venală, apare în diverse forme: dinari, sesterţi, lira britanică. Războiul creează imperii, aduce câştiguri lipsite de legitimitate, Senatorilor romani li se atribuie profeţia viitorului mare imperiu britanic: „Senatul scoate o liră/ De din platoşa illyră/ Şi exclamă: «Engliterra! / Mai mănâncă tu din Terra!!…»”. Ultimul vers conţine o morală a lipsei opţiunii într‑o lume care se face fără voinţa sau ştiinţa individului simplu, anonim: Over sau Out. Deşi oarecum sinonime, ca şi „pelicanul sau babiţa”, Over şi Out au sens cumulativ, fiind formula de încheiere a unui mesaj telegrafic între militari.
Ca şi Jarry, sau contemporanul său, Flann O’Brien, Urmuz scrie o satiră sau parodie a ştiinţei contemporane, căreia cei trei îi reproşează aceleaşi efecte contra naturii, contra umanităţii, contra diferenţelor pe seama cărora fuseseră construite valori şi credinţe absolute ce dădeau vieţii dimensiunea ei ideală, transcendentă. Toţi au personaje născute la alte vârste decât timpul zero sau nu pe cale naturală (Fuchs se naşte din urechea bunicii). Patafizica lui Jarry este gândirea probabilistică, a soluţiilor imaginare, atribuind proprietăţi familiare unui alt univers de combinaţii himerice, văzut nu ca un triumf asupra metafizicii, ci drept pierdere. Lucrurile alunecă de la locurile lor, se amestecă şi‑şi pierd identitatea. Faustroll constată că patul i s‑a transformat într‑o barcă, semănând cu o sită, în care traversează Parisul inundat de ape.
Ismaïl este compus din „ochi, favoriţi şi rochie”, un produs, desigur, pe cale sintetică… Dumnezeu, infinitul, nu mai este valoare absolută, de nenumit sau reprezentat, ci rezultatul unui calcul matematic: „Dumnezeu este cea mai scurtă distanţă între 0 şi infinit, în ambele direcţii. Conform formulei ∞ – 0 – a + a + 0 = ∞, lungimea [a] este nulă, astfel încât [a] nu este o dreaptă, ci un punct. Prin urmare, categoric: Dumnezeu este punctul tangenţial între zero şi infinit”. (Jarry, Aventurile şi opiniile Doctorului Faustroll, patafizician).
Redus la un roi de particule, substratul universului face inoperante concepte precum cele a căror dispariţie o deplânge Urmuz în „Puţină metafizică şi astronomie”: identitatea („Cine? Ce?”), originea, cauza ultimă, rostul şi necesitatea. În romanul Al treilea poliţist, de Flann O’Brien, este furată o cutie ce conţine omnium – un substrat anonim şi indiferent, din care sunt create toate existentele, acestea dobândind, aşadar, statut egal. Urmuz îi spune „lucru în sine” şi‑i atribuie arbitrare şi himerice stări realizate: „O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a «lucrului în sine», un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi 20 de bani bacşiş”. Acest fragment din Pâlnia şi Stamate nu este vorbăria fără noimă a dadaistului bébé allemand (Manifestul Dada, de Tristan Tzara), ci o metodică violare a graniţelor dintre uman, abstract şi artefact. Cineva care imaginează o regresiune spre infinitul mic e familiarizat cu analiza matematică, iar reversibilitatea cauzelor şi efectelor şi principiul incertitudinii erau, fără îndoială, ecourile lecturilor sale despre fizica cuantică. Masa „fără picioare bazată pe calcule şi probabilităţi” „la mijloc” poate fi planul complex din care e proiectată o sferă Riemann (al cărei pol nord simbolizează infinitul) sau hipersuprafaţa (linia universului), aflată la mijloc, între conul de lumină al viitorului şi conul de lumină al trecutului, din teoria relativităţii lui Einstein. Din planul calculelor şi probabilităţilor, Stamate priveşte spre cosmos, spre infinitul mare, ca apoi să lunece spre infinitul mic al Nirvanei, al celui mai depărtat punct istoric parcurs de lumină până în prezent – originea ciclului vieţii şi morţii în religia hindusă. Ideea trebuie să‑l fi obsedat, deoarece şi compoziţia muzicală publicată în Manuscriptum, intitulată iniţial „Sonată” şi apoi „Variaţiune”, este centrată pe un acord, mi‑si‑mi, o combinaţie de cvartă, cvintă şi octavă – intervale perfecte. Variaţiunea lui Urmuz este, poate, la gama pitagoreică, alcătuită din octave şi cvinte perfecte, din care credeau anticii (Pitagora, Platon) că s‑a născut universul. Între literele ce însoţesc notele – A (alpha, început) şi ah (anticreaţie, haos?) – să vedem, oare, o sugestie a gravitaţiei universale către moarte de care victima unei terori cosmice, cum l‑a descris Arghezi pe Urmuz, s‑ar fi molipsit?
Urmuz intrigă, fascinează, nedumereşte. O dovedesc multele episoade ale epopeii exegezei sale.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
