Surprinsă de absența unui cristal protector peste plușul purpuriu al imensului birou de mahon, o întreb pe îndatoritoarea muzeografă a Casei Memoriale „Lucian Blaga” din Lancrăm unde aș putea să așez cărțile luate spre conspectare de pe rafturile bibliotecii. Îmi răspunde că pot petrece cele câteva ore de lucru chiar la acel birou în culoarea și din lemnul regilor, deoarece dacă a rezistat peste un secol… Aflu că la acel birou oval a lucrat Lionel Blaga, fratele poetului, primul primar al Sebeșului din România întregită în zilele Unirii.
Venisem din curiozitatea criticului istoric de a descoperi posibile surse ale operei blagiene din anii săi de formație. Am plecat copleșită de imensa erudiție și intuiția fără greș a ideilor majore ale timpului dovedite de un preot ardelean de la începutul secolului trecut. Nu aveam timp pentru a citi cărțile – unele le citisem deja –, ci doar pentru a nota titlurile, urmând să le caut ulterior în internet. Într‑adevăr, toți acei autori au devenit înre timp clasici, alcătuind un tablou sinoptic al istoriei intelectuale din secolul trecut, care sunt reeditați în secolul nostru ca eșantioane reprezentative ale arheologiei cunoașterii. Nu există niciun autor de rang secund. Valoarea bibliotecii pentru reconstituirea climatului intelectual al vremii și dovada afilierii românilor la marile centre de cultură este inestimabilă.
Ca domeniu disciplinar, ideile dominante aparțin filosofiei, pedagogiei, psihologiei, economiei politice și istoriei religiilor, nouă fiind combinarea lor în discursuri interdisciplinare; vorbim de abordarea sociologică a religiei, de aliajul filosofie‑pedagogie, de reorientarea psihologiei și a economiei politice către studiul empiric și metodologie. În acest concentrat discursiv, iese în evidență asemănarea dintre modernism și Renaștere, conștientizată, de altfel, de Nietzsche și definită de el ca răsturnare a tuturor valorilor. Totul a fost supus unui exercițiu de îndoială metodică și revizuire.
Deși sunt prezenți Platon și Aristotel, există un interes superior față de istoriile de filosofie contemporană, unde criza conceptului de materie (hyle) declanșată de Planck în 1900 se reflectă în sumarele din care lipsește ontologia, accentul căzând pe filosofia cunoașterii și a valorilor.
Selecția titlurilor indică interesul proprietarului bibliotecii pentru tendințele reformiste, pentru noua economie politică promovată de gruparea Carl Menger, Eugen Philippovich von Philippsberg sau Gustav Schmoller, pentru membri ai partidelor democratice – fabieni, Partidul Democrat German, Republica de la Weimar, universitari socialiști (Kathedersozialisten), Verein für Socialpolitik – opțiuni politice care le‑au atras susținătorilor izolarea, închisoarea sau moartea în momentul instaurării dictaturilor totalitariste din anii ′30. În pedagogie, sunt evidente opțiunile pentru autoformare în dauna autoritarismului, orientarea sociologică și vocațională.
Cea mai importantă alegere privește însă conflictul dintre materialism și idealism, care a constituit un criteriu și pentru recent‑înființatul Premiu Nobel. Acesta era destinat la modul testamentar celor care susțineau o „direcție idealistă”, precum Rudolf Eucken, în defavoarea celor absorbiți de concretețea vieții sociale. Să fi fost acesta motivul pentru care Tolstoi a fost omis în favoarea unui Rudolf Christoph Eucken, pentru care Sensul și valoarea vieții (cartea sa din 1908, anul decernării premiului) consta în opțiunea idealistă?
Efect al unui impuls formativ (Blaga: nisus formativus), ordinea valorilor spirituale îngăduie evadarea dintr‑o realitate pe care Eucken o vedea, ca și T.S. Eliot, o țară pustie, un vălmășag de incertitudini și vid valoric.
Această Spiritualitate Independentă, care se relevă în om, este, la Blaga, Marele Anonim, „viața conținută în sine însăși care se autosusține” – acel sistem caracterizat prin autoorganizare lansat de biologi și care avea să‑și afle peste câteva decenii corespondent în autoorganizarea sistemelor cuantice. Conținutul spiritual, așadar, nu‑și are originea nici în individ, nici în lume, ci în interacțiunea lor.
Nu Eucken, ci discipolul său, Blaga, a inspirat, probabil, poetica recentului volum al Soniei Elvireanu, Privirea… un răsărit, apărut și într‑o ediție franco‑italiană[1], care a primit Premiul François‑Victor Hugo decernat de Societatea Poeților Francezi din Paris. Poemele abundă în tropi ai revelației: răsăritul – „cu o întreagă lume”, recreată prin privire –, albastrul, amintind de floarea albastră a romanticilor (azuriul zorilor sau culoarea liturgică a Fecioarei), mitul euharistiei sau tropi alchimici (coada de păun, ilustrând progresia culorilor în alchimie, lapislazuli ca anticipare a apariției pietrei filosofale etc.)
Poetul este un mediu bun conducător de grație în această revelație a misterului universal, adoptând cel mai adesea masca de pictor – cel care îmbracă ideile în veșmânt senzorial. Lipsește orgoliul romantic al eului‑demiurg. Aflăm pretutindeni exact acel efort de depersonalizare de care vorbește Eucken, poeta așteptând cu umilință, ca un credincios în strană, momentul în care este aleasă de acest univers spiritual pentru a‑i servi drept loc al epifaniei. Nu pozează în Apollo, nici măcar în Orfeu – rătăcitor între oameni și zei –, ci se pierde între slujitoarele acestuia din urmă, sirenele. Scena actului de inscripție nu este nici ea încărcată de figuri textuale, ca la majoritatea postmoderniștilor, ci realizată ca o reciprocă revelație între poet și cititor, participanți la o ordine intersubiectivă a limbajului. Poeta însăși nu este sursă, ci receptor al cuvintelor. Nevoia de a da formă a unui Manole eliberat de egoismul eului și de ambițiile raționalității invită transcendentul care coboară în matricile stilistice ale inconștientului creator.
Existența cotidiană este, ca și la Eucken, cețoasă, antagonistă, o „găoace tulbure”, dar holismul existențial permite, grație impulsului formativ, repetarea genezei: „Tot ce există în afară se află și în mine./ Refacerea formelor dintru început”.
Zidul, vitrina, fereastra marchează experiențe liminare. Irealizabil la nivelul comunicării directe, substratul unei „Spiritualități Independente” îngăduie descoperirea celuilalt în propriile adâncimi sufletești dând vamă, cum spune Cezar Baltag, cuvântul. Dincolo de zid nu există altă lume, ci tot o privire. Sonia Elvireanu găsește astfel un teren speculativ comun între Valéry și Lacan, între eul constituit de un abis al privirii autoreflexive (Tânăra Parcă) și cel constituit de celălalt – origine a sensului care este ordinea intersubiectivă a oricărei comunități de discurs. Pentru această filosofie a limbajului, anticipată de Eucken (ca și de Gabriel de Tarde), poeta creează analogii figurative. Un pas de deux este adesea invocat ca tablou intuitiv al fuziunii eu/ lume în cosmoidul poemului. Un astfel de trop este ninsoarea, fulgul de nea fiind un fractal (structura repetitivă) și simbolizând materializarea unui univers abstract. Căderea fulgului este dublată de mișcarea descendentă a penelului, ambele fiind regizate, de o spiritualitate matriceală.
Admirabil este poemul Grădina – o grădină edenică de dinaintea căderii în lume, populată de umbre sau arhetipuri platoniene – o eliadescă nuntă în cer.
Poetica Soniei Elvireanu nu sfârșește odată cu scrierea cărții, ci este chiar modul său de a trăi în lume. O excursie la termele romane de la Geoagiu în compania Soniei Elvireau este o lecție de privire. Nu ca act fiziologic, ci ca Gestalt. Camera telefonului este permanent interpusă între sine și lume, neinteresantă ca atare, poeta creând una cu sensuri adăugate prin poziționarea camerei. Obiectul artistic se naște la intersecția unei intenționalități formative și disponibilitățile mediului, cum spune Eucken. Privirea poetei nu rămâne prizoniera spectaculosului șuvoi de apă ce se prăvălește cu zgomot peste roci modelate în timp ca o fântână artizanală. Alege să coboare în grota săpată de romani până când au dat de apa ce oglindește cerul. Stelele în apă sunt un terț cu altă logică decât a cerului și pământului în cosmica lor izolare. În apropiere de Lancrăm, poeții învață să privească de la Lucian Blaga.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Notă:
[1] Sonia Elvireanu, Le regard… un lever de soleil/ Lo sguardo… un’alba. Traduzione di Giuliano Ladolfi, Giuliano Ladolfi editore, 2023.
Maria‑Ana Tupan
