Pe drumul şerpuit prin pădure netulburată de prezenţă umană ce duce de la Alba la Mănăstirea Buna‑Vestire, situată la vreo patruzeci de kilometri spre sud (localitatea Pătrângeni), nu bănuieşti nicio clipă că vei pătrunde într‑un fel de aleph borgesian al istoriei. Divină şi mundană. Urci treptele, sugerând un pelerinaj iniţiatic spre mănăstirea care ascunde în zidurile ei rămăşiţele unui lăcaş de eremiţi pierdut în abisul timpului. Şi al naturii, fiind un lăcaş de cult adăpostit într‑un bulz de calcar ce a sugerat localnicilor imaginea „degetului lui Dumnezeu”. Într‑adevăr, întregul ansamblu, mănăstire de mai bine de un secol, în forma actuală şi muzeu cu exponate adunate în doar optsprezece ani, pare să fi fost ordonat de degetul unui Pantocrator al universului mic. Nimic nu este îngăduit să existe la sine, ci doar prin ramificări laterale ale unei rizome deleuziene, prin deteritorializări în lumi complementare.
Tripticul bolţii împarte universul dintre alpha şi omega între cele două familii ale lui Iisus: celestă, a Sfintei Treimi, şi aceea a concepţiei sale imaculate între oameni ca unul dintre ei. Candelabrul şi icoana Maicii Domnului pot fi comparate cu lăcaşurile opulente ale catedralelor occidentale. Construită în Moldova pentru călugării de la Muntele Athos, înconjurată de legenda unui miracol, icoana uneşte ţinuturi româneşti şi centrul sihăstriei ortodoxe. În stânga icoanei, tabloul unui ţăran în port local întrerupe istoria teocratică prin intruziunea istoriei acelor ţinuturi, cu lupte pentru apărarea ortodoxiei, ca element definitoriu al identităţii naţionale.
Muzeul adăpostit de noua clădire monahală pare o arcă a civilizaţiei, un amalgam care nu ne îngăduie să‑i desluşim o apartenenţă muzeografică: muzeu al istoriei, al civilizaţiei, etnografic, geologic, de artă… Este toate acestea la un loc. Călători în timp, suntem siliţi să uităm de clasificări şi tipologii. Pornim printre relicve ale Culturii Coţofeni, artefacte ale lumii romane din Ampelum, cum se numea atunci ţinutul, rudimentare repezentări ale Fecioarei cu pruncul scrijelite pe pietre, la care se închinau sihastrii din peşteri, roci aduse la suprafaţă de mineri alături de uneltele lor. O carte veche protejată în ramă de sticlă ne transportă brusc la un moment de apogeu al culturii europene din Renaşterea târzie: Martin Opitz. Cărturarul german, invitat de Principele Gabriel Bethlen, să predea la Colegiul academic din Alba Iulia, a închinat un poem românilor: Zlatna sau despre cumpăna dorului.
Din umbra saloanelor princiare, descindem printre uneltele gospodăriei ţărăneşti folosite în toate meşteşugurile, uimitor de numeroase, şi stând mărturie a unei civilizaţii rurale bine fixată în rosturi. „Camera de dinainte” – cea mai bună din casă, este ocupată de zestrea fetelor: macate, port popular, lăzi ornamentate şi viu colorate. Sunt corectată de maica stareţă atunci când remarc faptul că una era cam mică şi, deduc, sărăcăcioasă: „Nu şi dacă era plină cu galbeni …” Uitasem de parabola lăzilor de zestre din Neguţătorul din Veneţia…
Doar oamenii care se foloseau de ele lipsesc de lângă obiectele care alcătuiesc mobilierul bucătăriei sau camera copilului, cu un leagăn atât de meşteşugit lucrat, încât ghiceşti cu câtă iubire l‑au aşteptat părinţii, substituind utilităţii arta. Realizez că muzeul are un dar neobişnuit, acela de a anima exponatele, încât să te simţi cu adevărat transporat în acel loc din vremea când era decor de viaţă reală, acaparat când de un nivel social, când de altul. Uimesc tipăriturile – unele dintre primele din ţinuturile româneşti, în general cu conţinut religios – dar, ca şi cum ar fi dorit să ne testeze vigilenţa, cineva a strecurat printre cărţile autentice simulacre – picturi ale unor studenţi de la arte din Cluj, veniţi aici în tabără de creaţie, reprezentând manuscrise vechi, artificial decolorate, cu coperţi rupte etc. E ca şi cum trecutul ar fi absorbit într‑un maelstrom al prezentului. Se recunoaşte că nu avem acces la ceea ce a fost, ci la un duplicat al nostru, o copie fără original. Un prezent mai apropiat sau al istoriei recente, pentru cei interesaţi de un tablou evolutiv. O sală de clasă cu tablă de scris aparţine începutului secolului trecut, în vreme ce alta, cu copii cu cravate, datează din „epoca de aur”. Civilizaţia anilor cincizeci trezeşte, probabil, nostalgie celor care au cunoscut aparatele de radio uriaşe, cu ecran textil, landourile pentru copii umflate ca nişte buburuze, păpuşile imitând cu scrupulozitate copilul real, exercitând asupra copiilor de atunci o atracţie imposibil de înţeles de generaţia păpuşilor Barbie sau a „dispozitivelor” de transformers.
Biblioteca este elegantă, imitând încăperea consacrată lecturii în case nobiliare, prin mobilier şi construcţie.
Efectul de realitate e covârşitor şi, cum reconstituirea merge până în copilăria unor generaţii în viaţă, recunoaşterea obiectelor familiare cândva, dar separate acum de ecranul timpului, provoacă un puternic şoc emoţional. Ceea ce impresionează este şi lipsa cenzurii: istoria este arhivată cu binele şi cu răul ei, cu excepţionalul şi cu derizoriul, nimic nu este supus unei selecţii conjuncturale, ca şi cum communitatea şi‑ar asuma întreaga istorie fără nicio discriminare. Cu toate acestea, istoria reală a trecut în reprezentare, veacurile s‑au contopit, coexistenţa obiectelor unor epoci diferite anulându‑şi reciproc autenticitatea.
Orice muzeu dislocă o lume din existenţa ei reală în timp şi spaţiu. Există într‑un tărâm paraxial, între prezent şi trecut, fantomatic şi generator de nostalgii. Cum spune Opitz, mereu „la porţile dorului”. O momire care ne lasă cu mâna întinsă. Cu alte cuvinte, nu e istorie, este istorism.
Noul Istorism – teorie şi practică dominantă la graniţa dintre milenii în Occident – şi‑a făcut o intrare timidă în România. A fost confundat cu materialismul cultural şi, mai grav, cu marxismul. În ciuda frecvenţei cu care apar termenii de marxism şi freudism în comentariile critice, acestea nu caracterizează teoriile critice postbelice când devine dominantă filosofia limbajului. În psihanaliza lui Lacan, inconştientul e dominat de ordinea valorilor şi a tabuurilor unei comunităţi, adică tocmai de super‑egoul freudian care dislocă id‑ul. Dacă pentru marxişti dominantă e baza materială (proprietatea şi relaţiile de producţie), toate teoriile postbelice declară dominaţia limbajului (element de suprastructură) care este considerat creator de realitate materială (efect de realitate). Nu se ştie dacă Europa era bântuită de o fantomă, cum credea Marx, dar intelectualii români sunt adesea bântuiţi de fantoma marxismului. Noul istorism, aşadar, are ca axiome textualizarea istoriei (accesul la trecut are loc prin intermediul limbajului – documente, artefacte etc.) şi istoricitatea textelor (ele trebuie înţelese în întregul context semiotic al timpului, prin negocieri cu celelalte discursuri). Probabil anxietatea provocată de marxism se explică prin represiunea mai puternică a regimului totalitar în România decât în alte părţi, vina fiind atribuită ideologiei regimului, ceea ce nu e obligatoriu. Totalitarismul s‑a instalat în diverse locuri în numele unor ideologii diametral opuse. Oricum, Noul Istorism este contrariul filosofiei marxiste, vocabularul sociologic fiind diferit conceptual. Defectul acestor asocieri arbitrare se explică prin lipsa hărţilor conceptuale. Emiţătorii unor asemenea opinii seamănă cu motanul meu, care, ieşit din decorul urban şi văzând pe geamul maşinii iarbă, copaci şi moviliţe, crede că a ajuns la casa de la ţară şi miorlăie să iasă în decor, dar noi suntem pe autostrada Bucureşti‑Ploieşti… Practici textuale în spiritul Noului Istorism sunt numeroase în literatura română contemporană, dar nu şi vocabularul critic derivat din cunoaşterea poeticii acestuia, care nu înseamnă, cum scria cineva nu demult, indicaţii pentru scriitori cum să scrie, ca pe vremea când Horaţiu îi instruia pe fraţiii Pisoni, ci o sumă de trăsături discursive: dubla codificare (formal/ popular), hermeneutica suspiciunii (explorarea subconştientului textual), principiul detoxifiant (refuzul ideilor comun acceptate), intertextul, autoreflexivitatea, superpoziţia prezent/ trecut, real/ imaginar, istoric/ textual, defamiliarizarea, rescrierea, generarea de istorii alternative, sau partida transistorică (personaje din epoci diferite în aceeaşi intrigă).
Un exemplu canonic de roman istorist este Lumea care n‑a fost de Ovidiu Pecican, despre care s‑au scris cronici laudative, dar puţine, ceea ce indică cercul restrâns al receptării, probabil, datorită noutăţii stilului. Experimentul este însă foarte ingenios şi scris după toate canoanele genului. Începutul acestui roman epistolar este un postular istorist: Trecutul nu este ceva încheiat, ci o dinamică a versiunii sale textualizate: „Nimic nu e definitiv în istorie. Descoperirea manuscrisului cantemirian al istoriei turceşti cu adnotaţiile autorului într‑o bibliotecă universitară americană, de istoricul Virgil Cândea, a demonstrat că documentele, manuscrisele, cărţile bibliofile străbat cărările lumii în caravele invizibile, pe ape greu de dibuit”. Mai mult, cele două mottouri, din Monica Lovinescu despre romanul Război şi pace, şi din Dosoftei despre războaie reale echivalează istoriografia şi naraţiunea cu subiect istoric, iar superpoziţia calendarului păgân şi creştin aminteşte de similara suprapunere calendar universal/ calendar musulman din romanul Ruşinea de Salman Rushdie.
Lumea care n‑a fost. O odisee în scrisori şi documente moldoveneşti din prima parte a sec. al XVII‑lea (Polirom, 2018) se anunţă din titlu un simulacru, fără original, o scriere fictivă (odisee, cu o protagonistă, oscilând între Penelopa şi Vitoria Lipan), ancorată însă în documente reale. Într‑adevăr, elementul filiaţiunii comentat de Iuliana Wainberg în studiul Informaţii prezente în prefeţele şi epilogurile tipăriturilor româneşti din secolele al xvi‑lea şi al xvii‑lea. Tipologizare (2008) – de exemplu, „fiul marelui Io Vlad Voevod” este şi cel folosit constant în romanul lui Pecican, chiar şi pentru ranguri boiereşti („io, Costandachi vel pitar”), formulele pastişate din documentele vremii fiind încorporate într‑o reţea lexicală omogenă, în spiritul timpului invocat, fără stridenţe. Genul epistolar şi intriga amoroasă, precum şi imaginarul baroc sau stilul eroi‑comic sunt echivalente retorice ale literaturii acelui timp din Occident, Pecican oferind astfel o istorie alternativă celei eroice din letopiseţe. Figura unui Vodă mazilit, numit Ştefan (probabil Ştefan Tomşa, mazilit după a doua domnie şi rezistând în fruntea unor boieri rămaşi fideli unei armate eterogene etnic), contrastează cu Ştefan cel Bun al lui Neculce, episodul descris de el cu Daniil Sihastru, menit să introducă figura domnitorului într‑un destin supraistoric, teocratic, fiind parodiat de Pecican în episodul consultării unui sihastru nebun de o logofeteasă abandonată, căreia profeţiilor apocaliptice ale acestuia îi produc frustrare. Cronica domnitorului lasă loc tribulaţiilor unor boieri afemeiaţi, soţii necredincioase, slujitori cu nevoi şi tentaţii primare, operaţiuni militare degenerate în confruntări între sexe etc. Perspectiva istoristă îi îngăduie lui Ovidiu Pecican nu doar să‑şi demonstreze inventivitatea şi erudiţia istorică, ci şi să experimenteze cu noi moduri de raportare la trecut într‑un exerciţiu actual de filosofie asupra istoriei.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
