„Mi se spune poet ludic”
Până vom degusta noul volum conversaţional pus la cale de Robert Şerban (în dialog cu Şerban Foarţă), s‑ar cuveni să răsfoim Naraţiunea de a fi (Humanitas, 2013), adunând opt dialoguri, purtate tot de Robert Şerban (între 1997‑2011, pe baza unor înregistrări video şi audio), reîntâlnindu‑ne cu exuberanţa erudită a autorului Holorimelor, în vervă lingvistică şi neostoită inventivitate asociativă, mereu galanton, salonard, estetizant. Un spectacol, altfel spus, fie şi cu inevitabile repetiţii, de secreţie livrescă şi spontaneitate supravegheată. Un lirism experimental, eclatant, ingenios, subjugat de melos, la intersecţia artelor. Fiindcă poetul, eseist şi traducător, e, deopotrivă, pictor şi muzician.
Dar, jucându‑se cu lexicul, vânând efecte eufonice, tautofonii, holorime etc., el a creat un limbaj propriu, recognoscibil, inconfundabil, inimitabil; şi o limbă doar a sa, căutând şi cuplând sunete, născând poezie „din orice”, trăind‑o ca stare (de graţie, fireşte). A scris şi „prozuri”, este un pictor „diletant” şi un pianist „ratat”, recunoaştea spăşit; practică literatura „cu un oarecare profesionalism”, zice; dar neputând fi „rău”, s‑a lăsat de critică. În schimb, pus pe pozne, încearcă să‑şi păstreze copilăria, căzând în ispita gratuităţii, a jocurilor fonetice, a ingineriei prozodice. Ca modernist vampirizând tradiţia (filologică, cu osebire), nu respinge patina arhaică şi filonul folcloric, de extracţie magică. Apoi, ca profesor de jurnalism, lansa prolegomene şi „jimbologiza” cu părintele M. Avramescu (Ionathan X Uranus). Ne poate oferi amintiri din Phoenicia, dar, mărturisea, nu iubeşte munca „în echipă”, frecventându‑se „sporadic”, pe vremuri, cu băieţii lui Covaci. S‑a indignat când un partid minuscul, sperând (piric!) în „harul de‑a renaşte”, i‑a şterpelit o strofă din Invocaţie, în chip de cvasi‑imn; crede că e credincios (fără fanatisme) şi, vădind „afinităţi cu asfinţitul”, încearcă o „retocmire” a unor texte biblice, într‑o retragere „rezonantă”, îndemnându‑ne să urmăm povaţa Ecclesiastului, mereu contemporan: „La Ecclesiast, să luăm aminte, / ce nu a obosit a spune / cui, să‑l asculte, vrea şi poate…”
Rafinatul Şerban Foarţă vine din Drobeta Turnu‑Severin (n. 8 iulie 1942) şi exersează pianul înainte de a învăţa literele; apropiindu‑se de literatura „povestită”. Dar gloria lui începe în anii tineri,
într‑o Timişoară avangardistă, în care Sorin Titel, trupa Phoenix, grupul Sigma, teatrul lui Manea etc. ventilau peisajul. Aventura poeziei sale excentrice, opulente (fără a fi şi subterană), impregnată culturaliceşte, îmbătată de performanţe lingvistice se deschide, bănuim, cu îngrijirea aparatului critic la Povestea vorbii (1967), căutând cuvinte vechi, cu parfum arhaizant; după care, incantaţiile din Texte pentru Phoenix (1976, 2015), în colaborare cu Andrei Ujică, vestesc germenii unui postmodernism „inconştient”, de plasticitate imagistică şi fantezie livrescă. În fond, poetul, remarcabil şi ca traducător, se pregătea pentru un fastuos, luxuriant spectacol liric. Sub obsesia formei, anulând gravitatea, ignorând comenzile epocii, ironia şi erudiţia îşi dau mâna torsionând savant limbajul. Intră în joc retorica amoroasă, „graiul oc” (Areal, 1983), cantafabulele şi sonetele levantine, cu poze în mişcare, de cromatism bogat, de la Opera somnia (2000) la Amor amoris (2010), punând în încurcătură exegeţii. Caragialeta (bisată), şirul nimfelor (Linda, Anna, Rosalinda ş.c.l.), ca ipostaze ale unicei pupe („prejurul căreia‑mi înfăşur norii”, zice amorezat) jonglează intertextual şi întreţin visătoria combinatorie. Iar eseul „cabrat”, consacrat lui Ion Barbu (1980), dezvăluia, s‑a remarcat, „un exeget de un tip aparte”, atipic, aşadar; şi care îşi mărturiseşte, sub impuls iconoclast, stigmatul barbian, recunoscând franc: „n‑ai cum să nu fii marcat pe viaţă”, prelungind „un soi de anghelomahie”.
Om de show, aşadar, Şerban Foarţă este, de fapt, un singuratic, ludismul erudit având, se ştie, un efect inhibant. Gustând efectul „perplexant” şi dedându‑se desfrâului verbal, coborând în timpul jocului (în acel „răstimp roz”), el reuşeşte a fi – după propria‑i mărturisire – „eliptic până la gâtuire”. Textele, indiferent de gen, devin spectacol critic şi criptic, inimitabil, ameninţat uneori, e drept, de o subtilitate abuzivă, excesivă. Nu e vorba, însă, de stil aluziv şi limbaj esopic. Şi nici de versuri „luptătoare”, incendiare. Şerban Foarţă, încrezător doar în titlul de poet, nu este stegarul unor cauze, nu iese pe scena politică, nu apără vreo baricadă. În afară, fireşte, de cea literară, apropriată cvasierotic. Ştie că rangul pătează şi că harul trebuie protejat; ştie, mai presus de orice, că poetul e un ales. Dând cu tifla, el pare interesat nu de lectura subversivă, ci de insurgenţa estetică. Motiv pentru care se va refugia în ludic, într‑o atmosferă neinfestată de politic, fiind şi rămânând un om liber; îngăduindu‑şi câte o distracţie parcă fără scop, iscată de plăcerea textului care se deşiră, intrând într‑o lume care ştie – iluzionându‑se – că e „teatru”. El are conştiinţa limitei şi o va forţa, fără a folosi trotilul liric. Cantonate în ocazional, folosind măştile, textele lui Foarţă (predispus, fără odihnă, la bufonerie şi „comicării”) sunt mângâiate de un „estetism şăgalnic”; cresc dintr‑un humus cultural, propunând un „parnasianism în răspăr” (Gh. Grigurcu). Iubesc rafinamentul filologic, calamburul, devierea (asociaţionismul neprogramat, digresiv şi regresiv). Chiar „nuanţa balcanică”, câtă vreme Foarţă, indiferent de genul spre care se apleacă, recunoaşte efemeritatea şi caută excentricitatea, în numele unei „demiurgii demise”. Pagina sa mimează improvizaţia; purtând „reminiscenţe scripturale”, poetului îi prieşte speculoza. Doct, poliglot, încărcând subsolurile, plantând paranteze într‑un text stufos şi generos, gata oricând să elibereze echivocuri, Foarţă – un ingenios mereu în priză – propune o demonstraţie erudită, dar nu stafidită. Sub aparenţa improvizaţiei, spuneam, poetul‑critic are „fixaţii”; fie că e vorba de ocheanul mistificator, de păianjeni sau fluturi, simboluri invocate cu neascunsă cochetărie, Foarţă spulberă „pacea prenatală”. Căzut din inocenţă, exegetul culege împătimit vocabule rare, afişează o ironie smerită, îşi îngăduie „eschibiţii”, dezvăluind un fantezism graţios pe claviatura variaţiunilor. Vicios, coboară într‑un tipografen şi stoarce cu hărnicie comentarii fine; este un „logograf dibaciu” (cum însuşi scria despre Silviu Angelescu), un degustător îmbătat de miresme arhaice, ambalat de euforii lingvistice. Un demodat, am putea zice, întârziind lenevos în misterul matein, turnând în text otrăvuri levantine. Este pasionat de exotic, propune filiaţii inventate şi, pe urmele lor, se aventurează într‑un detectivism sclipitor. Locuieşte în „belepocă”, conjugând complicitatea cu virtuozitatea. Se amuză savurând parfumul trecutului, încearcă varii registre şi combinaţii (lirice). Se mulează pe alte spirite (metabolizate, intimizate), rămânând el însuşi. Duce cu sine ecoul lecturilor, multe şi adânci. În laboratorul său alchimic, cu ştiuta‑i dexteritate, a cutezat a vizita şi alte zone tematice, în afara preocupărilor de artizanat manierist. Ca dovadă, Cartea psalmilor (2007), fără pretenţii canonice, dar păstrând „fidelitatea de sens”, cum observase Ion Pop.
Om de bibliotecă, Şerban Foarţă refuză gravitatea, scorţoşenia intelectuală. Gustul calamburului îl mână spre jongleriile verbale, eclipsând cumva fosforescenţa ideii. Ca „rubricant” în diverse publicaţii, terorizat de acel spaţiu fatidic, textele sale respiră o formidabilă memorie culturală şi „afecţiune (s)exegetică”. Sunt „tablete”, înghesuite în calupul genului („mai‑mult‑ca‑scurt”) care ne lasă să ghicim setea unui spirit şi o invidiabilă competenţă lecturală, înecată de vegetaţie bibliografică. E vorba chiar de o arheolectură, Foarţă citind cuvinte – cum s‑a observat – izolând o verigă în lanţul lingvistic, pentru a propune apoi, infatigabil, cutreierat de „cehoviene panici”, conexiuni inedite, suculente.
Curios ni se pare că acest „corset” (spaţiul oferit) nu‑l stânjeneşte, deşi trăieşte cu spaima formei fixe. Spirit vagant, hrănind discursul deşirat şi capcanele oralităţii, Foarţă îşi disciplinează pana. El porneşte de la text pentru a ajunge – laconic – la orice, „elububrând”, înghesuind atâtea gânduri interferente. Dăm fuga la dicţionar, consultăm enciclopediile, ne împotmolim în criptism; un „abuz beningn”, ar spune – imperturbabil – poetul, ştiutor şi zâmbitor. Este „textierul” Foarţă la îndemâna cititorilor? Categoric, nu. Compozitele sale producte aparţin unui prestigitator. O regie savantă prezidează (din umbră) aceste „exerciţii” jucăuşe, o „încropeală” abilă, o improvizaţie subtilă! Foarţă îşi culege din Bibliotecă pretextele; este un ludic ajuns la virtuozitate, textele sale, repartizate în acel „derizoriu spaţiu”, oferind, scria Cornel Regman, o „vegetaţie de cogitaţii hiperinteligente”. Concurând „industria poetică” (producând lirismul „la kilogram”; avem, vai, atâtea exemple la îndemână!), Şerban Foarţă aparţine unei alte familii de spirite; afinităţile sale (recunoscute) au cristalizat un stil, fixând „arealul” poetului. Justiţiar pe alocuri (când e vorba de „genitorii” lui Mitrea Cocor, de cutare catren amnezic al lui N. Davidescu etc.), Foarţă e mai mereu sclipitor.
Spirit nonconformist dintotdeauna, existând şi scriind în deplină libertate, repudiind poezia „utilitară”, dar iubind afinităţile elective / selective, şocantele aglutinări insolite, de luxurianţă barocă, cu efecte eufonice, Şerban Foarţă ne transportă într‑o lume paradiziacă, paralelă (candoare, prospeţime, gratuitate, metamorfoză), în acea visată „temporalitate ideală” (cf. Ion Pop). Experimentalismul său graţios, prelucrând motive şi inventând omofonii, abuzând chiar de farmecul asociaţiilor, copleşeşte prin erudiţia „demonstraţiilor”. Dar acest „unic mare manierist” (cum l‑a văzut N. Manolescu) pare atras, mai apăsat în ultima vreme, de poezia de limbaj; fo(a)rţând limitele limbajului, sesiza Octavian Soviany, el cultivă frenetic dicteul textual, suficient sieşi (geno‑textul), rupt din sine, desfăşurându‑se implacabil. Iar autoreferenţialitatea tulbură acel „lujer plăpând de sens”, admirat de N. Manolescu la debut (1976, la peste 33 de ani, în „regie proprie”) până la a anihila, azi, orice „umbră de înţeles”. Deci, ne putem întreba, alături de Tudorel Urian: Vă place Foarţă? Neuitând că Marian Popa, lăudându‑i frenezia glosatorie, îl taxa drept „un filolog fantezist dedat textualizării”, prolix, acumulard, delectant, orgiastic etc. Trăitor în Paradisul bibliotecii, îl vedem, aşadar, „papilionând” de la un tom la altul, interesat de polenul lecturilor. Zborurile bolnave de estetism ale lui Şerban Foarţă ascund efortul; transpiraţia intră şi ea, negreşit, în contemplaţie, nota un contemporan. Criticul‑glosator, un „erudit al infinitului mic” (observaţia e a lui Adrian Marino) se dovedeşte un împătimit, paginile sale probând o seducătoare „filatelie filologică”.
Şerban Foarţă, copil fiind, s‑a visat jongleur sau acrobat. Poezia sa (dar şi eseistica) poartă amprenta unui spirit dedat acrobaţiilor lingvistice. În tot ce face, rafinatul Şerban Foarţă propune un spectacol inimitabil. Degustător de artefacte textuale, „incomodat” de aritmie (cum mărturisea), „tălmaciul” Şerban Foarţă îşi recunoştea „amok‑ul mallarméan”, slujind „la doi stăpâni” (autorul şi limba), prin trudnică şi empatică devoţiune. Greu de crezut, implauzibil aproape, că Şerban Foarţă ar fi pornit la drum mânat de „orgoliul de a fi intraductibil”, cum bănuia Mircea Scarlat. Sau chiar „perfect intraductibil”, după spusele lui Mircea Cărtărescu, anexându‑l „dimovienilor”. Ultimele sale isprăvi (editoriale), întâmpinând momentul octogenarial, ar fi placheta Schlimmericks (ediţie bilingvă) şi culegerea Aquarelă sau aquariu, adunând poeme grupate tematic, vădind acelaşi sclipitor enciclopedism poliglot.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
