„Libertatea înseamnă să fii vasalul unui stăpân abstract!”
N. Breban
Sunt în aer; oho, mă recunosc!
repet şi încerc să mă smulg
din văzduhul ce mă conţine,
ca stafiile toamnei din amfora zilei, vie.
Nu sunt decât relieful aerului, eliberat
din plămânii şi inima nu se ştie cui.
Mor, înviu cât ai clipi, ca panterele Aurorei,
care în salt violent despică zorii de zi
în două jumătăţi asimetrice,
cu aripa lor de metal nevăzut,
apoi câmpul de levănţică, înflorit la orizont,
şi marea ici mov, colo verde şi albăstrie.
Vine valvârtej zeul şi, ah, totul
se transformă în mai mult decât o poveste.
Da, totul devine mai mult decât este.
Ceea ce se vede e regatul a tot
ceea ce n‑a fost văzut de cai,
buburuze, fluturi, iarbă şi oameni.
Depinde de lumina în care visezi.
Depinde în care dintre tigri adormi
şi‑n ochii cărei acvile te trezeşti.
Restul nu e decât murmur, abur
sau nu mai mult decât un vers
scris de cineva pe ape.
Restul nu e decât o tăcere, mutată în zei,
lucruri, viespi, castori, fregate.
Restul nu e decât o uriaşă privire
verzuie, care pe toţi ne încape
şi este egală – secundă de secundă –
cu ea însăși. Eu nu sunt egal cu mine însumi.
Cerul nu este egal cu sine însuși.
şi. Eu nu sunt egal cu mine însumi.
Cerul nu este egal cu sine însuşi.
Pământul nu‑i egal cu ceea ce este.
Oamenii sunt mai mult decât semne
ale celei mai frumoase dintre lumile visate.
Îngerul meu păzitor este egal cu o mirare –
trunchi al unui imperiu dus pe aripi
de stoluri de‑albine şi pescăruşi.
Iarba e ceva mai mult decât pare.
Iar păsările, ah, păsările sunt un fel
de crini ai aerului, visaţi de animalele
mării – templu al aştrilor tragici, apuşi.
În fiecare lucru tresare un înger.
În fiecare înger e‑un cântec adormit.
Vine zeul, îşi înalţă un templu în tine,
apoi îşi face un altar din acvile, cuvinte
şi din osemintele unor eroi necunoscuţi,
luminând cu ele văzduhul semiobscur.
Apoi unei alte lumi fulgerător te promite
şi – fără să‑ţi dea de veste –
pleacă, însoţit de cai, femei,
călugări, lăstuni de apă,
fluturaşi de stâncă
şi preoţi în lectici.
Pe umărul drept ţine
munţii de măslini,
pe umărul stâng –
stelele mici.
Tu rămâi singur cu altarul
acela ciudat între coaste;
abia mai respiri, învins de‑amintirea
unei lumi ce nu‑ţi aparţine:
o lume iscată din tâmpla
zeului eliberator,
modelat de gândul nu se ştie cui –
ţărm scânteind între ape,
aproape, aproape, aproape,
sub cer – cupolă a unei biserici,
vegheate de pescăruşi isterici.
Theodor Codreanu
Fragmentarium brebanian[1]
Vara anului 1971. Apar primele victime ale programului politico‑ideologic aruncat în cultură de Nicolae Ceauşescu, după lansarea în public a „Tezelor din iulie”. Nicolae Breban nu mai este redactor‑şef la România literară. Romanul Animale bolnave pus la index. Încep să mă cutremur. Cât de dur am fost cu anii „deschiderii” 1965‑1971, acum mi se vor părea o libertate paradiziacă. Am exprimat, un moment, neîncredere în romanul lui Breban, dar acum el e condamnat din pricini aberante, bunăoară că ar preamări subconştientul.
Faptele încep să se limpezească. Se pare că Breban a plecat în străinătate şi refuză să se mai întoarcă. De ce s‑ar întoarce în noroaiele noastre ideologice?
29 iulie 1977. Internat la Spitalul „I.C. Parhon”, cu vechea mea problemă a rinichilor. Spitalul rămâne o fabrică de mizerie, de apropiere de moarte. Iar eu citesc Bunavestire de Nicolae Breban.
1 august 1977. Am încheiat lectura la romanul lui Breban. Bunavestire a avut, se pare, un destin spectaculos. Scris în 1974, apare după trei ani de tatonări pe la diverse edituri, până când, ironie, Junimea din Iaşi, cunoscută prin mediocritatea apariţiilor, îl tipăreşte în 30 000 de exemplare. Imediat, N. Manolescu, cel căruia i s‑a rezervat rolul de lansator de „valori” de câţiva ani, a scris o cronică apologetică. L‑a secundat cronica lui Al. Dobrescu din Convorbiri literare. Breban, aşadar, recuperează locul de primă voce pe care şi‑o dobândise cu Animale bolnave. Momentul coincidea cu cel al „abolirii” cenzurii. Dar într‑o recentă plenară s‑a ridicat Titus Popovici, în numele criticii marxiste, dezvăluind că apariţia romanului este o „gravă greşeală politică”. Efectul n‑a întârziat. Diverse reviste au publicat din belşug cronici „de atitudine”, spre a demonstra mediocritatea estetică ce se asociază cu confuzia ideologică a prozatorului. Simptomă jalnică, în consonanţă cu atmosfera „grobeiană” a romanului. Critica noastră se află în postura celui care aruncă o piatră în baltă şi o mie de nebuni se reped s‑o scoată. O schilodire grotescă a spiritului public. Straniu, însă, forţe nevăzute se întorc împotriva totalitarismului oficial, căci efectul a fost vânzarea rapidă a tirajului. Contestatarii au simulat obiectivitatea, în numele esteticii, identificând în Bunavestire două romane unite silit, primul – al lui Grobei, micul burghez, şi al Leliei, roman acceptabil, realist, dar cu devieri naturaliste. Al doilea pare unora sufocat de ideologie: romanul lui Grobei‑Ioan Mântuitorul. În realitate, nu există o sciziune decât în capul celor ce doresc să‑l afle cu orice chip. „Eroarea” lui Breban vine dintr‑o aparentă inabilitate stilistică, de a nu fi evitat un sarcasm ostentativ, care ameninţă să‑l deservească. Există, calculat, o impresie de neglijenţă în a disciplina năvala de cuvinte (ceea ce în Animale bolnave nu se întâmplă). În realitate, Bunavestire este cartea cea mai vie de până acum a lui Nicolae Breban, în pofida galopului de doctrină estetică menită să contureze o nouă formulă de roman politic, nu numai pe urmele lui Dostoievski (Crimă şi pedeapsă). Misionarismul asumat de Grobei are şi ceva din atmosfera Castelului lui Kafka, pe o cale la care duce nicăieriul existenţialist. Un misticism fanatic, fără Dumnezeu, fundat pe obsesia Provinciei, teritoriul conceptual „vulnerabil” al „filosofiei” lui Breban. Pentru prozator, Provincia este încercarea, în contra instinctului de creaţie/ dominaţie, de împăcare tolstoiană cu secolul său, secol de conformism bizar, numit grobeianism. „Bunavestirea” anunţată este, de fapt, o încercare de intrare în graţiile timpului, deşi cartea se susţine împotriva tezei. Grobei e un fel de concurent al „omului fără calităţi” al lui Musil, dar biruitor printr‑o raţionalitate puternic subiacentă. Timpul va decide dacă autorul nostru a reuşit sau nu să dea o capodoperă, încât Bunavestire, dincolo de controversele sterile, să intre în patrimoniul nostru romanesc[2].
Daniel Cristea‑Enache
Atemporalitatea capodoperei
În Bunavestire, ca şi în alte romane ale lui Nicolae Breban, personajele (vorbind, unele, atât de mult) nu se diferenţiază prin câte o amprentă verbală distinctivă. Particularizarea eroilor nu e câtuşi de puţin realistă. Naratorul, apoi, nu este impersonal. Autorul îl „locuieşte”, cu tot cu teoriile sale, şi îi suspendă pe mari porţiuni funcţia de investigare şi livrare a noutăţilor romanului. Dacă într‑o ficţiune de cod realist unele întâmplări se află mai greu dintr‑un calcul auctorial de necesitate epică, într‑o strategie a dezvăluirii bine pusă la punct, în Bunavestire autor, narator şi personaje figurează frecvent ca elemente coplanare. Toţi procesează, din acelaşi unghi, o aceeaşi lume, o subrealitate descoperită sub coaja întâmplărilor şi gesturilor de toată ziua. Semnificativ, şi Grobei, şi Lelia, şi celelalte personaje ale romanului participă la propriile acţiuni cu gândurile aiurea ori chiar într‑o stare de somnolenţă. Pe de altă parte, ritmul în care se petrec, totuşi, faptele va fi încetinit prin dialogurile iniţiate din nimic şi dezvoltate pe zeci de pagini.
Abulicul, haoticul şi ilogicul din planul realist se convertesc tot mai mult într‑o coerenţă de adâncime. Altfel spus, romanul devine cu atât mai coagulat şi mai puternic cu cât ia distanţă de „atmosfera”, „socialul”, „realismul” de pornire. Nicolae Breban are curajul artistic de a ignora nu doar cerinţele oficiale de reprezentare ficţională a realităţii (Bunavestire e încheiat la câţiva ani după Tezele din iulie 1971), ci şi aşteptările tradiţionale ale cititorului interesat de conflict, culoare tipologică şi rotunjire a întâmplărilor într‑o semnificaţie. Frecvent, autorul îşi „agresează” şi violentează lectorul, obligându‑l să ia act de ceea ce nu se întâmplă în cotidianul existenţei, ci în conştiinţa personajelor instalate în el. Şi personajele însele descoperă cu surprindere acest fapt: că, dincolo de momentele şi secvenţele pe care le traversează, există nivele mai adânci la care pot ajunge, fără a face un pas şi fără să mişte un deget.
Conştiinţă nu înseamnă, ca în romanele lui Marin Preda ori Augustin Buzura, o reflecţie etică, torturantă, asupra realităţii sociale deformate ideologic. Proza lui Nicolae Breban perforează inclusiv acest plan, trecând dincolo de problematica morală şi de cea a angajării unui protagonist de partea bună a unei lumi infestate. Cinic vorbind, o realitate existenţială închisă, o societate constrânsă, o lume cu graniţele cusute („acţiunea” din Bunavestire se petrece la un deceniu de la instalarea comunismului în România) servesc mai mult formulei de abisalitate a romancierului decât un sistem deschis şi plural. Este nevoie de o totală standardizare a vieţii şi de o mediocritate curentă a „programului” tuturor, pentru ca autorul, naratorul şi personajele să se desprindă, pe verticală, de această orizontală aplatizantă şi mortificantă.
Prozatorul va căuta şi va găsi, prin urmare, cât mai multe situaţii narative de frânare şi suspendare a acţiunii. Intriga propriu‑zisă a romanului se dizolvă într‑un dialogism uşor de atins şi greu de părăsit. O dată conturat, din numai câteva linii, portretul unui personaj (ce va fi reluat apoi prin particularizarea dată de un aspect distinctiv: „meşa” Leliei, „descărnatul” Grobei…), eroul va fi rapid proiectat într‑o întâlnire dialogică, tête‑à‑tête sau epistolară, cu un altul. Sunt selectate şi desfăşurate scene de interior, în care vorbesc toţi cu toţi şi fiecare cu fiecare. Iar exteriorul, strada, trotuarul îşi împing parcă rarii trecători spre scene similare de întâlnire facilă şi comunicare profundă. Când nu pot vorbi direct şi abundent, personajele brebaniene suferă. Lui Grobei, autoexilat la Vatra Dornei pentru a citi hârtiile din arhiva Farca, i se trimit scrisori de către bărbaţi deveniţi dependenţi de dialogul cu el.
Protagonistul însuşi nu mai poate respira în afara cercului deschis şi reprezentat de scrisorile dispărutului Farca. După ce câteva dintre acestea au fost citite, pentru prima oară, în familia Leliei, la Alba Iulia, interesul lui Grobei se mută progresiv, dar ireversibil de pe logodna şi căsnicia cu frumoasa care „aruncă meşa”, pe conţinutul epistolelor scrise cu ani în urmă de unchiul ei. Încă o dată, Nicolae Breban îşi des‑centrează romanul şi contrariază aşteptările lectorului căruia i se promitea o căsnicie îndelung aşteptată. Centrul de greutate este mutat: dar nu pe vectorul evenimenţial, al realismului cu unele întorsături subtil anticipate, ci din sfera intrigii în cea a subrealităţii despre care vorbeam. Ea reprezintă, desigur, miza din Bunavestire; şi totodată lumea romanului brebanian, văzut de la adâncimea lui.
Prozatorul „şaizecist”, aparent greoi şi „brut”, este de fapt de o mare subtilitate în modul în care reuşeşte să pună între paranteze socialul, caracterologicul şi psihologicul din arsenalul consacrat al romanului. El amână cât mai mult precizarea efectului fie şi minor al unui episod, în economia naraţiunii. Efortul este, invers, de a obţine cât mai numeroase puncte pe circumferinţa unei scene banale şi a perfora, prin ele, prozaica realitate cotidiană. În fond, Grobei este un oarecare merceolog la fel de penibil ca şi mostrele lui; iar Lelia — o frumuseţe dintr‑o provincie amărâtă a unei ţări din lagărul socialist…
Considerând romanul dintr‑o perspectivă aşa-zicând documentară, de la „înălţimea” realităţii în care el evoluează, am face însă o eroare de încadrare. Nicolae Breban se joacă, practic, cu această coajă realistă şi o desprinde tot mai frecvent de pe structura de adâncime a romanului său. Aproape orice schimb de replici ajunge astfel să înceţoşeze şi să destrame realitatea cotidiană, determinând „alunecări de teren” şi comutări într‑o abisalitate a fiinţei.
Bunavestire este unul dintre marile romane ale literaturii române; şi unul care, în timp, n‑a căpătat niciun rid. Se poate vorbi aici, fără riscul de a exagera, de „lateralitatea” şi atemporalitatea capodoperei.
Valeriu Matei
Nicolae Breban sau voinţa de a rezista
Nicolae Breban este, neîndoelnic, marele romancier al celei mai creative generaţii din istoria literaturii române, cea afirmată în anii şaizeci ai secolului trecut. Cele treisprezece romane ale sale, dintre care Amfitrion e o trilogie (Demonii mărunţi, Procuratorii şi Alberta, 1994), iar Ziua şi noaptea e o tetralogie (Ziua şi noaptea, 1998; Voinţa de putere, 2001; Puterea nevăzută, 2004, ed. A II‑a 2006; Jiquidi, 2007) sunt o dovadă a faptului că scriitorul este un veritabil constructor al genului, cum rareori s‑a întâmplat în literatura noastră, de la Liviu Rebreanu încoace cum, de fapt, n‑a existat un altul asemenea. Voinţa de putere creatoare, remarcată de mai mulţi dintre criticii săi, e definitorie pentru destinul acestul scriitor înzestrat cu vocaţia marilor construcţii epice, care şi‑a înfruntat cu verticalitate veacul cu toate meandrele, traumele şi dramele sale. Biografia autorului, în cazul său, se suprapune cu istoria operei sale; romancierul s‑a construit şi reconstruit cu o îndârjire ieşită din comun, voinţa de a rezista fiind şi ea determinantă de la vârsta tinereţei adolescentine şi până astăzi.
La doar 17 ani este exmatriculat din penultima clasă a Liceului Coriolan Brediceanu din Lugoj din cauza originii sale sociae: tatăl, Vasile Breban, era preot român unit (greco‑catolic) în comuna Recea din Maramureş, iar mama sa, Olga Constanţa Esthera Breban, născută Böhmler, provenea dintr‑o familie de comercianţi germani, emigraţi din Alsacia. Nici biografia bunicul său, protopop unit în comuna Cicârlău, de lângă Baia Mare, unde a zidit o impozantă biserică şi a fondat şcoala confesională română unită, şi, cu atât mai mult, cea a unchiului şi naşului său, canonicul Alexandru Breban, fost senator, în perioada interbelică, al Partidului Naţional Ţăărnesc, nu‑l recomandau pe tânărul Nicolae Breban pentru o carieră de succes în regimul comunist instaurat în România pe baionetele sovietice.
Viitorul scriitor e nevoit să plece la Oradea, să muncească, dar nu se lasă înfrânt şi absolvă, un an mai târziu, liceul la cursuri fără frecvenţă. Vrea să se înscrie la Politehnica bucureşteană, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din capitală, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându‑se apoi în meseria de strungar fier. Doar măsluind actele reuşeşte să se înscrie, în 1953, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, fiind, însă, dat afară după şase luni după acuzaţiile privind originea socială nesănătoasă, adăugându‑se şi suspiciunile logicianului comunist Athanasie Joja, viitor membru al CC al PCR, privind lecturile tânărului Breban din Friedrich Nietzsche şi Arthur Schopenhauer.
Fiindu‑i îngrădit accesul la studii, omagiatul de azi devine un mare autodidact. Îl salvează dragostea pentru literatură, citeşte mult nu doar din literatura clasică şi interbelică românească, ci şi din literatura germană, franceză sau rusă. Lecturând „tomuri prăfuite ce mesele‑i încarcă, …trece”, în spirit eminescian, „cu gândul prin veacuri ca‑ntr‑o barcă”, are ca modele pe Dimitrie Cantemir, Ion Eliade Rădulescu, B. P. Hasdeu, Fiodor Dostoievski, Fr. Nietzsche, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, T. Mann, G. Călinescu, leagă prietenii cu alţi colegi de generaţie Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Matei Călinescu, alături de care îşi formează individualitatea creatoare.
Scrie mult, debutează în mai 1957 cu schiţa Doamna din vis în revista Viaţa studenţească, publică în anii ce urmează schiţe şi nuvele în Gazeta literară, Luceafărul, Scrisul bănăţean, Orizont şi Viaţa românească, fiind remarcat şi apreciat în mediile literare din ţară. Rezistă tentaţiei de a debuta editorial mai rapid, cu un volum de proză scurtă, în colecţia „Luceafărul”. Îşi va pregăti cu migală debutul în volum, în 1965, cu romanul Francisca, distins cu premiul „Ion Creangă” al Academiei Române şi elogiat de critica literară, revista Viaţa românească organizând, pe marginea romanului, o masă rotundă cu participarea criticilor literari Şerban Cioculescu, Matei Călinescu, Valeriu Cristea, Paul Georgescu, Horia Bratu şi Nicolae Manolescu, inserând în nr. 2 al revistei din februarie 1966 materialele acestei dezbateri. În aceşlaşi an apare al doilea roman, În absenţa stăpânilor, iar în 1967, ediţia a doua, revăzută, a romanului Francisca, prozatorul fiind considerat, deja, de reputatul critic Ion Negoiţescu drept „unul din cei mai importanţi dintre romancierii noştri de după al Doilea Război Mondial”. Despre cel de‑al treilea roman al său – Animale bolnave – distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, s‑a scris mult şi elogios, operele sale sunt traduse în următorii ani în maghiară, bulgară, rusă, lituaniană, letonă, scriitorul face scenariul filmului artistic Răutăciosul adolescent, în regia lui Gheorghe Vitanidis, realizează, ca regizor şi scenarist, filmul artistic Printre colinele verzi – o ecranizare a romanului Animale bolnave (inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes), devine, după ce îşi exprimă, în august 1968, alături de alţi intelectuali români, adeziunea faţă de politica lui N. Ceauşescu de a respinge invazia sovietică a Cehoslovaciei, redactor‑şef adjunct, apoi redactor‑şef al revistei România literară, în jurul căreia îi adună pe cei mai importanţi scriitori ai vremii, este ales membru supleant al Comitetului Central al P.C.R., dar are curajul, în iulie 1971, să dezavueze „tezele” prin care N. Ceauşescu declanşa revoluţia culturală de tip maoist, anunţându‑şi, în semn de protest, demisia din funcţia de redactor‑şef al României literare, eveniment comentat în presa franceză, engleză şi germană.
Este exclus din biroul Uniunii Scriitorilor, din rândurile membrilor supleanţi ai C.C. al PCR şi din rândurile membrilor PCR, devine indezirabil pentru autorităţile comuniste, este marginalizat, supravegheat şi împiedicat să mai călătorească în străinătate, deşi obţinuse deja şi cetăţenia germană.
Rezistând presiunilor şi înfruntând condiţiile ostile ce i‑au fost impuse, scriitorul se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa „singurul meu răspuns posibil, firesc, deşi paradoxal pentru unii”. Doi ani mai târziu, în 1973 publică la Editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor romanul Îngerul de gips, întâmpinat cu „o tăcere totală şi o indiferenţă aparentă”, cum va declara mai târziu autorul, dar supus, în presa literară, unor critici tendenţioase manipulate de propaganda de partid, deşi, mai târziu, va fi socotit „cel mai puternic şi complex roman al scriitorului”.
Finalizat în 1974, romanul Bunavestire, apare abia în 1977 la Editura Junimea din Iaşi, după trei ani de amânări şi tracasări din partea cenzurii comuniste şi după ce fusese refuzat, pe rând, de editurile bucureştene Cartea Românească şi Eminescu. După câteva cronici favorabile, Uniunea Scriitorilor are, totuşi, curajul să‑i acorde, în acelaşi an, premiul pentru proză, deşi C.C. al P.C.R. incriminase cu vehemenţă romanul la plenara sa din 28 29 iunie 1977.
Locuind mai mult la Paris, într‑un exil provizoriu, în deceniul opt al secolului trecut, Nicolae Breban îşi scrie, în anii 1981‑1982 – ani de cumpănă – piesele de teatru Culoarul cu şoareci şi Bătrâna doamnă şi fluturele, care vor fi prezentate publicului român după 1989. Se bucură, totodată, de apariţia, în 1983 şi 1985, la prestigioasa editură pariziană Flammarion a traducerilor romanelor sale În absenţa stăpânilor (En l’absence des maitres) şi Bunavestire (L’Annonciation), dar, urmând un mai vechi crez al său de a nu amesteca politicul în estetic, rezistă îndemnurilor de a face declaraţii politice pentru a asigura un succes cât mai mare romanelor sale, trezind astfel nemulţumirea grupărilor care, desconsiderând esteticul şi valoarea estetică a celor care au creat în regimurile comuniste din estul Europei, mizau doar pe factorul politic.
Revenit în ţară în martie 1990 scriitorul îşi propune, în calitate de director al noii serii a revistei Contemporanul. Ideea europeană, promovarea „criteriilor valorii după o jumătate de secol de ură contra valorii”, crede în posibilitatea afirmării, în condiţiile democraţiei, a întregului potenţial creativ românesc, în unitatea şi coeziunea intelectualilor, în supremaţia vocaţiei care, aşa cum afirma într‑un discurs susţinut la Academia Română, vocaţia „este forma cea mai înaltă a unui destin, capacitatea unui individ de a se dedica total, plenar şi uneori într‑un dispreţ desăvârşit faţă de toate atracţiile şi necesităţile fireşti umane, pentru a îndeplini un scop care serveşte colectivităţii, neamului”.
Dezbinarea intelectualităţii, suspiciunile şi calomniile proliferate de anumite grupări, promovarea spiritului de gaşcă, cu liste de scriitori care trebuie susţinuţi şi nume de personalităţi care trebuie marginalizate, blamate; constituirea, pe aceste principii, a unor pseudo‑elite culturale şi literare, cultivarea unor false disidenţe, scrierea pe apă, vorba lui Eminescu şi impunerea unor istorii literare şi culturale hazardate, falsificarea istoriei românilor şi calomnierea marilor personalităţi ale trecutului nostru de către indivizi semidocţi ale căror portrete mai sunt încă proiectate pe faţadele universităţilor, au cauzat criza gravă prin care trece de mai bine de trei decenii cultura şi literatură română din întreg spaţiul românesc (maladia în cauză, răspândită de aceleaşi grupări, a trecut demult şi Prutul!), fenomen care nu putea să‑l lase indiferent pe marele scriitor Nicolae Breban. Reacţiile sale au fost tălmăcite şi răstălmăcite de trâmbiţaşii propagandei, scriitorul a fost catalogat în fel şi chip, acuzat, în aprilie 2011, că a colaborat cu securitatea şi a trebuit să‑şi demonstreze în justiţie nevinovăţia; abia în iunie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a dat verdictul că Nicolae Breban nu a fost colaborator al securităţii…, dar atacurile n‑au încetat nici astăzi. Maşina de propagandă a acestor grupări obscure, antinaţionale, au făcut totul ca opera sa literară, ca şi operele altor scriitori importanţi ai literaturii române, să fie marginalizată, desconsiderată, pentru a scoate‑n faţă şi a promova pe arena europeană şi internaţională, pe banii românilor, creaţii bicisnice ale unor scribi, care au debutat ca plagiatori din poezia americană, devenind, mai recent, autori de texte pentru manele. Majoritatea scriitorilor exponenţiali ai generaţii 60 au murit calomniaţi şi blamaţi – Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Grigore Vieru ş.a. – sau izolaţi printr‑un pact al grupărilor care au luat în stăpânire mijloacele de propagandă – Ion Gheorghe, Fănuş Neagu, D.R. Popescu ş.a.
Amintesc aceste fapte în speranţa că în acest, al treizeci şi cincilea an de la ieşirea din comunism, societatea românească va găsi soluţii pentru a depăşi criza perpetuă ce durează de mai bine de trei decenii, iar intelectualitatea va pune capăt stării de beligeranţă, contribuind, aşa cum este firesc, la consolidarea societăţii româneşti, prin respectul pentru valorile istoriei şi ale culturii naţionale.
Scriitorul şi academicianul Nicolae Breban este una dintre valorile incontestabile ale literaturii şi culturii române, un exemplu de rezistenţă în faţa tuturor vicisitudinilor vremii şi ale sorţii. La împlinirea vârstei de 90 de ani îi dorim sănătate, fericire şi o Românie paşnică şi prosperă, la care a visat dintotdeauna!
Note:
[1] Fragmente extrase din jurnalul cu titlul Numere în labirint, care cuprinde note dintre anii 1964‑2023.
[2] Demonstraţia cred că am făcut‑o în recenta mea carte Ontoestetica lui Nicolae Breban, Bucureşti, Editura Ideea europeană, 2022, capitolul Romanul lui Grobei?
