Despre morală, filosofie şi religie personajul predilect bavardează laborios dincolo de noimă despre „prejudecata prieteniei”, dar fără clipire deopotrivă despre trădarea prieteniei, folosirea sentimentelor şi ideilor fostului prieten, faptul că doar elitele cunosc prietenia, restul doar o simulează; prietenia e ca un templu, iar pe lângă ea istoria e numai o vorbă bună de şters mizerii. Dar nimic nu e mai rău decât singurătatea, din nou fără nicio relaţie de context: „Absolut orice e preferabil singurătăţii”.
Religia este prezentă mai mult ca o alcătuire de vorbe de alţii născocite, de tratat cu discreţie ofensivă. Le citim în Subiect banal şi Un act gratuit (Nicolae Breban, Act gratuit, nuvele, Editura Polirom, 2020). Naratorul din prima se dispensează făţiş de religie şi Dumnezeu în final, când îl părăseşte pe Nelu‑Moritz Silberman: „Să nu ne amestecăm, ca bunul Dumnezeu, în afacerile private ale semenilor noştri”. Vorbele sunt purtate în cea de‑a doua parte, întâi de comerciantul deja bine ştiut, moldoveanul Mănuţă (nume ascunzând probabil un evreu), care, de bună seamă, înscrie şi religia în comerţ, întrucât, spune el în public, comerţul e sacru. În specialitate fiind, monseniorul Deliman, care începuse ca preot vreme de doi ani la Orăştie şi nu se refugiase din pricina ungurilor, „naiv”, nepriceput la „aproape orice”, se prezintă drept ucenic al canonicului Ştefan Bălan. Canonicul i‑a inoculat ideea că umilinţa nu e supunere, dar superbie, şi trebuie să primeşti probe, „sarcini”, dovedind bărbăţie. Cerută de monsenior era „tăria de a sta între iubirea şi dispreţul de sine”. Aşa că el alege să ia drept pildă calea şerpuitoare sugerată şi să nu se umilească în superbie, dar să primească meritul aşa-zis al subaprecierii.
Toate actele (faptele) sunt gratuite (şi gratuitatea are sensuri!) în aceste nuvele, de vreme ce Un act gratuit este numai una dintre nuvele, iar titlul volumului este Act gratuit. Neglijenţa, aparentă,
este intenţionată. Un act gratuit este o nuvelă scrisă sau poate relatată la persoana întâi de un arhitect caraghios şi inadaptat, slab, chel incipient, depresiv, cu „fire placidă”, „un lup singuratic”, numit iniţial Robert. La Breban şi numele e mişcător. Deloc nerealizat profesional, arhitectul are teamă că e totuşi ratat; „nu e destul să ai un nume”, să fii notoriu adică, altfel nici el nu are un singur nume, în definitiv toate personajele lui Breban, şi nu de acum, au de la două în sus, aici uneori până la patru‑cinci.
Omul plănuieşte „o efracţie”, într‑o vilă burgheză din Filantropia, Piaţa Domenii. (E locul să menţionez că dominante în nuvele sunt personajele provinciale, nu cele din capitală.) El ştie de A. Gide şi actul gratuit, antiburghez, liber, periculos. Îl întreprinde târziu, după ce asistă la discursuri publice dezamăgitoare, care „nu mai interesează azi pe nimeni” (e punctul de vedere radical), ale unor exponenţi ai societăţii româneşti postcomuniste. Efracţia este actul lui gratuit, în replică – extinde bibliografia – la Kierkegaard, Gide, Papini, Eliade. Act gratuit pur, însă nu restrâns amoral, dar fără sens social, politic, ne‑ sau mai degrabă antireligios, contra poruncilor date prin Moise, un act conceput ca să desfidă tot, „radical, reprobabil din toate punctele de vedere”. Repetă pentru siguranţă: act gratuit fără scuze, „morală sau existenţială”, doar condamnabil.
Gratuit nu înseamnă însă exercitat în vid, dar, în relaţie cu statul, anarhic. „Omul singur contra aparatului complex statal, iată încă o faţetă a «actului gratuit».” Dar insul nu dă o lovitură de stat, ci una doar de casă, vilă burgheză, într‑un sfârşit de vară, la 30 august, el, numit acum N. N. (dublu negativ, pentru pozitivare?), începând acolo prin a explora biblioteca! Acasă este femeia numită Pupi, cunoscută lui, o trădătoare a sa din tinereţe, care‑l strigă pe numele Nicu. Pupi, numită şi Serafina, nu reuşise să‑i provoace eficient pe unii în tinereţe ca să o ucidă şi s‑a detracat, nu într‑un fel cunoscut, dar în forme pretins dumnezeieşti. Femeia, vrednică de milă şi laudă, mai presus de orice vorbăreaţă, e crezută de el o vedenie, dar acţionează asupra ei ca fiind vie. Începe prin a se metamorfoza. „Brusc m‑am desprins de eul meu singuratic şi subiectiv.” Şi la fel de decis comite un act de răzbunare, prin sugrumare; nu e el primul sugrumător din proza lui Breban, dar pare a fi cel mai rapid. „Am lichidat‑o scurt şi iute, nu a fost cine ştie ce (…) eu, un ins atât de reţinut…”. Femeia i‑a stricat totuşi planul, care, nu‑i aşa, nu potriveşte socoteala de‑acasă cu cea din târg: „în ultima clipă, ea, Pupi sau cum vreţi să‑i spuneţi, a dat un sens actului pe care eu îl voiam gratuit.” Act ratat, dar fără sens cunoscut. Iar dacă actul gratuit e ratat, nici omul nu poate fi altfel decât ratat. Ce nu ratează realizatul arhitect e sinuciderea. Un act, acum de constatare judiciară, consemnează sinuciderea (de „clasă”) a unui „intelectual”, cu vârstă greu de aproximat, 40‑60 de ani. Document enigmatic, care menţionează categoria, nu profesia, nu cunoaşte numele şi întinde pelteaua vârstei.
Subiect banal reia după aproape un veac, altfel, desigur, titlul şi trama romanului lui Ury Benador. Un avocat bănăţean (a copilărit la Greoni şi Vărădie, pe lângă Oraviţa), acum aproape anonim,
numit G., începe prin a relata o ceartă din Piaţa Amzei (nici aici nu depăşim Capitala înspre provincie). Un om e bătut de nişte interlopi întrucât nu‑i lăsase să ceară taxă de protecţie de la o târgoveaţă. Există, se ştie din viaţă, „mafii peste tot”, iar oamenii s‑au obişnuit aşa, ei mai pot să dorească sânge şi circ, iar asta s‑ar numi, aici, într‑un fel absurd (fără sens, nemotivat), dar estetic, tot un „act gratuit”! Totul e zadarnic, dar G. e atras de insul care stricase obişnuinţa şi o încasase, evreul Moritz, zis şi Nelu, ajutându‑l prin chemarea infirmierei „persane” (iată că poate fi cineva, chiar o femeie, persană, la Bucureşti), numită, dar repede făcută nevăzută, Sulamita.
Din afară începe nuvela În apărarea dictaturii (Ultima dorinţă a unui condamnat) cu, mai întâi, Domiţian Feliciu Diamantopol, „bătrân” de 39 de ani, în discuţie cu tânăra pe care o găzduieşte, „Pipi sau Carla sau Didi (cea furioasă)”. Dialogul pleacă de la ipoteza lui dacă ar fi condamnat la un cancer pornit ca o bronşită, întrucât, „cum spunea Gâgă, cu toţii suntem condamnaţi la moarte!” Condamnarea la moarte ar fi destinul, şi el, Feliciu, aflat sub îngrijorarea morţii, se vede, într‑o galerie umană, „ratat”.
În Beachboy relatează sau istoriseşte un inginer constructor făcut „pe bandă” în comunism, „ratat”, gigolo (chel) „de meserie”, în penumbra lui Casanova, veneţianul „cinic cu măsură şi filfizon până în vârful unghiilor”. Fiu al unui matriţer, părăsit de mamă pentru un evreu, dar „fire pozitivă”, ostentativ amoral (zice despre sine: „eu, canalia”).
Smaranda, zisă Pisy, care îi ia locul mamei, este activistă comunistă şi ea lucrează pentru clasa muncitoare întrucât nu‑i place „munca la şaibă”. Dar e şi prostituată, ei îi procură „muşterii” chiar fiul vitreg. Inginerul‑gigolo trăieşte cu şi între două femei: pe Miţi (i se pare că) o iubeşte, de Siegrid, la fel, se lasă iubit. Una este consilieră a unui secretar de stat, alta este amanta unui ştab portretizat baladesc‑doinaşian ca „viezure cu clonţ de argint”. Nici vorbă de iubire, mai curând reversul: „amândouă mă dispreţuiau puţin”. Toţi sunt oameni ai timpului lor şi al nostru. „A fi îndrăgostit în zilele noastre nu e, se pare, o faptă de seamă.” O temă veche, de viaţă şi de artă, iată, e bine zobită.
Laborantul‑brancardier al spitalului din Lugoj, în Romanţă neagră într‑o ţară roşie, R. V. T. (Radu Vlad Teofil) Negreanu, pleacă de acasă, din strada Caransebeşului nr. 179, fiind părăsit de nevastă (Felicia, provenită din ţărani de la Dunăre), cu două fete de trei şi cinci ani. Salariatul medical e diagnosticat cu mania persecuţiei, dar suferă de mania grandorii.
Mitic şi cotidian capătă sinonimie existenţială. Nişte Mitici contemporani apar faţă cu miticul carnavalesc, gigolo, rataţi în toate felurile şi sensurile, flecăresc şi se magnetizează, cel mai ades erotic, mai rar alcoolic. În cursa activată de vânătoare, pradă, posesie, din Simetrii, (de)cad o femeie şi trei bărbaţi (un fiu şi un tată adăugaţi soţului). Fiul, sculptorul numit aici B. sau Bartolomeu, se cunoaşte astfel: „eu eram pajul, gigoloul posibil, la începutul unei mari cariere sau al unei decise ratări”. Scriitorul (cel din textul nuvelei) îi conferă alt rol şi alt sens: el este un Antinous al pervertirilor, aflat faţă‑n faţă cu o femeie care nu l‑a „pervertit”, rămânând o „devoratoare isteaţă şi fascinantă”. Comicul qui pro quo, întemeiat pe defazarea în cunoaştere, se naşte aici când fiul încă adolescent află mai târziu că şi tatăl o pândea pe Camelia Stroescu, ea acceptând să i se dea cu preţul plecării sale din oraş. Subiect mitologic, homeric, cu detalii din romanul Jocul şi fuga, o expunere între palinodie şi parodie, cu schimbarea unghiului de vedere.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
