Una dintre racilele vieţii noastre literare de azi derivă din discrepanţa axiologică arbitrară dintre notorietate şi profesionalism. Pe când cea dintâi se construieşte, cutumiar, prin intermediul unor grupe şi grupuleţe de presiune, profesioniştilor autentici, izolaţi şi singuratici nu le rămâne decât speranţa unor „reconsiderări” viitoare, eventual postume, nici ele garantate până la capăt, fiindcă în mediul intelectual frugal în care trăim azi, profesionistul autentic nu face decât să irite şi să enerveze. În consecinţă, lumea academică s‑a descotorosit rapid de el prin decredibilizarea intelectualului de tip humboldtian, al cărui ideal de savant specializat, răbduriu pe o temă dată a fost înlocuit cu oportunismul versatil al dantelăriilor pe subiecte mici, evaluate „pe puncte”, cea mai importantă consecinţă negativă a acestei distorsiuni reprezentând‑o radierea din peisaj a instanţelor de autoritate.
M‑am tot întrebat, citind teze de doctorat şi cărţi apărute în ultimii cinci ani, cum de se mai poate scrie la noi despre realismul magic fără citarea sintezei fundamentale pe care Rodica Grigore a publicat‑o în 2015 la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă. Într‑un climat intelectual normal, Realismul magic al profesoarei de la Sibiu ar trebui să constituie unul dintre punctele de plecare ale tuturor abordărilor ulterioare ‑ şi un prilej de reelaborare a perspectivelor critice anterioare. N‑a fost să fie, şi nu doar din cauza faptului că volumul s‑a „bucurat” de o circulaţie publică deficitară, ci fiindcă el e impecabil „blindat” exegetic şi tinde spre exhaustivitate. Nu avem în el un intelectual sprinţar, speculativ sau asociativ, adică uşor abordabil, ci unul profund, de tip sintetizator, care citeşte sute de volume esenţiale înainte de a se apuca să redacteze un capitol şi cântăreşte obiectiv fiecare apreciere înainte de a o aşterne pe hârtie. Etica profesionalismului impecabil se vede, de altfel, şi în lucrările pe care Rodica Grigore le‑a publicat în străinătate, în special în Statele Unite şi în America Latină, nu numai pe teme româneşti, ci şi pe unele aparţinând amfitrionilor. Nu e
puţin lucru să ţi se încredinţeze, în acest context riguros, redactarea unor secţiuni de teme colective, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că mimetismul diletantistic oportunist nu o caracterizează deloc pe autoare.
Cutuma editorială academică din Occident porneşte, de regulă, de la prezumţia că manuscrisul prezentat lectorului exprimă sinteza critică la zi a domeniului pe care îl abordează cartea. Realismul magic în proza latino‑americană a secolului XX tocmai asta face, prin analiza amănunţită a tuturor filiaţiilor asumate de către protagoniştii domeniului. Cea mai cunoscută este aceea a aderenţei la barocul epistemic, atemporalizat, înţeles ca modalitate de surmontare a diferenţei dintre real şi „mască”, dintre obiectiv şi teatralizare, asumat asertoric de Carlos Fuentes („întreaga configuraţie a noii culturii universale este barocă”) şi cauţionat de critici de referinţă, cum este L.P. Zamora. Numai că, în straturile freatice ale acestei asumări apar celelalte filoane: cel al post‑expresionismului magic avansat de către Franz Roh (cu o promptă traducere în Revista de Occidente condusă de Ortega y Gasset) şi cel al „realului miraculos” (lo real maravilloso), sintagmă propusă în 1949 de A. Carpentier, menită să desemneze atât ethosul definitoriu al unui spaţiu cultural multinaţional, cât şi faptul că miraculosul (cultura anglo‑saxonă preferă „magicul”) poate deveni o formă de existenţă a realităţii.
Arheologia epistemei e impecabil făcută în carte, ea aflându‑se în centrul evolutiv al întregului fenomen, interesant şi ca analogie pentru noi, marginalii orgolioşi ai Europei, fiindcă exprimă, aşa cum a arătat L.P. Zamora, dinamica unui marketing cultural colectiv tradus în voinţa de internaţionalizare. Pornind de la caracteristicile existenţiale ale continentului (primitivism şi sărăcie, etnografism orgolios, insecuritate politică, dictaturi şi revoluţii, altfel spus o „civilizaţie a violenţei”, în economia căreia viaţa e cea dintâi dintre „miracolele” tolerate, deşi i se recunoaşte efemeritatea, adică vecinătatea cu moartea), opţiunea pentru miraculos şi halucinatoriu, cărora li se adaugă un gust special pentru obscen şi monstruos ar fi împins întreaga mişcare a „realismului magic” într‑o direcţie preponderent regională, etnografică, acreditată de altfel de către Erik Camard‑Freixas, dacă n‑ar fi intervenit ingredientul baroc, asumat de majoritatea participanţilor ca pe o prezumţie de ieşire din impasul regional şi ca pe o platformă de internaţionalizare. Cartea Rodicăi Grigore inventariază, în acest sens, şi un alt paradox subtil, legat de dilemele „specificului”: aflaţi în faţa necesităţii de a „traduce la nivel literar” lumea în care trăiesc (expresia îi aparţine lui A. Carpentier), scriitorii sud‑americani, cu Borges în frunte, apelează cu precădere la o arhetipologie de tip internaţionalist, în detrimentul celei „specifice”, regionale.
Sunt infinit de multe alte aspecte pe care nu ne propunem să le detaliem aici, din simpla dorinţă de a ajunge la al doilea volum al autoarei, Tigrul şi steaua. Violenţă şi exil în proza latino‑americană a secolului XX, publicat în 2021 tot la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj‑Napoca, în care Rodica Grigore investighează, cu aceeaşi putere de seducţie şi cu o egală competenţă de înaltă clasă, scriitori şi romane care se situează fie marginal, fie depăşeşc în timp vârful de sarcină al faimosului boom al realismului magic. Pe rând, este vorba de: Clarice Lispector (Brazilia: Aproape de inima vijelioasă a lumii, 1943; Patimile după G.H., 1964; Apa vie, 1973; Ora stelei, postum, 1977), Guillermo Cabrera Infante (Cuba: Trei tigri trişti, 1965), José Donoso (Chile: Obscena pasăre a nopţii, 1966), Roberto Bolaño (Chile: Detectivii sălbatici, 1998; 2666, postum, în 2004) şi arhicunoscutul peruan Mario Vargas Llosa, cu Războiul sfârşitul lumii, 1981.
Prima constatare, obligatorie, este că Tigrul şi steaua reprezintă o firească întregire/continuare a volumului anterior dedicat Realismului magic, cele două cărţi trebuind să fie citite împreună. Apoi, ambele se construiesc pe o simetrie ideatică, urmărită stăruitor de către autoare: în vreme ce primul volum reproduce drumul de la miraculosul înţeles ca reflex al realului la realul înţeles ca expresie/formă a magicului, cel de‑al doilea ne poartă de la violenţa realului ca atare („ce altceva e întreaga istorie latino‑americană – se întreba retoric Ricardo Piglia – dacă nu o ameţitoare spirală a violenţei?”) la violenţa textuală. E ca şi cum magicul n‑ar mai fi în stare să ţină textura scriiturii în loc: Trei tigri trişti reprezintă, a spus‑o autorul însuşi, o „carte de fragmente care‑şi caută unitatea”, Patimile după G.H. („text uluitor”, exclamă Rodica Grigore) e redarea unei extaze a abjectului, atinsă prin entomofagie, în care timpul şi spaţiul par să se fi suspendat într‑o extază a viului, o „bucurie fără margini”, pe când cele două volume ale lui Bolaño reproduc, pe urmele lui Borges, două cazuri de text aflat în căutarea autorului, 2666 fiind, chiar mai mult decât atât, adică o „carte‑mamut” după definiţia autorului său, un roman de o violenţă interioară extremă, care nu numai că s‑a „monstrificat” peste măsură, dar a izbutit în cele din urmă să‑şi „înghită” şi autorul, care a murit cu un an înainte ca textul să vadă lumina tiparului.
Cea ce o interesează pe autoare aici este, din nou, marele joc al planurilor de profunzime, convertite în forţe estetice. Cele două axe de coagulare, violenţa şi experienţa exilului beneficiază de
medalioane teoretice atent lucrate, surpriza reprezentând‑o, pentru mine, absenţa din serializarea tipologiilor specifice ale violenţei (unde se merge pe violenţa conflictualităţii politice, pe o linie care duce de la Clausewitz la Hannah Arendt) a violenţei primare, organice, telurice, gregare, inclusiv paroxistic sexuale, perverse sau „tribale”, adică a acelui tip de violenţă care va apărea ulterior în majoritatea romanelor analizate, înţelese ca „expresii” ale ethosului regional. Ecuaţia evolutivă a autoarei este, pe de altă parte, deosebit de incitantă: modernismul europocentric al secolului al XIX‑lea a nivelat diversităţile locale şi naţionale, generând un ethos continental‑lingvistic uniformizant, a cărui dinamică a fost reluată de către realismul magic, substratul violent „recuperând” ulterior terenul ca forţă de plăsmuire estetică. În consecinţă, scriitorul se întoarce împotriva textului său, schingiuindu‑l, maltratându‑l, monstrificându‑l. E ca şi cum vulcanul de profunzime al destructivităţii ar deveni de neoprit, făcând să crape totul, inclusiv lumea sau textul care o descrie.
Un alt aspect major, excelent lucrat de către autoare, vizează estetica monstrificării, realizată aproape sistematic prin supralicitarea abjectului (în Patimile după G.H., de Clarice Lispector, care redă e eliberare prin entomofagie) sau a monstruosului infantil, în Obscena pasăre a nopţii a lui José Donoso, carte pentru care e necesar să strângi puteri înainte de a o deschide. Modul în care vestigiile realismului magic triumfător se convertesc în experimentalism romanesc irealizant („peşti de diferite culori şi mărimi – scrie despre textul său Cabrera Infante – care înoată prin apele unui univers al oglinzilor”) întregeşte sistematic, de‑a lungul mai multor capitole, o carte cu o miză intelectuală majoră, excelent gândită şi scrisă, aparţinând unuia dintre marii comparatişti de care dispune România de azi.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
