Cutuma la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia este ca laureatul unei ediții să facă laudatio pentru premiantul ediției următoare, iar fiecărui poet premiat să i se publice o antologie reprezentativă, într‑o colecție, coordonată de Gellu Dorian, devenită deja o marcă editorială. Așa s‑a întâmplat și cu Ovidiu Genaru, a cărui antologie intitulată Patimile după Bacovia (prefață de Ion Pop, Editura Rocart, 312 pag.) a apărut — în contextul dat — după o serie de volume remarcabile publicate de poet în ultimii ani.
Iată deja un mic paradox. În timp ce la destui autori din generații ulterioare celei a lui Genaru, faza antologării se suprapune nu numai consacrării, ci și unei anumite epuizări ori reiterări de formulă, la poetul băcăuan, dimpotrivă, antologiile cum este și cea de față se „strecoară” printre volume de versuri noi. Poetul „șaizecist” trăiește deci nu numai din amintiri, dintr‑o vârstă de aur a creativității lirice rămasă în urmă. El are și un prezent artistic, prin capacitatea autorului de a se continua și, într‑o anumită măsură, a se reconfigura. Întrucât am dedicat cronici ultimelor volume cuprinse prin selecție în sumarul acestei antologii, nu voi reveni asupra poemelor din La opt, gaura cheii și alte patimi (2019) și Cartea lui Mircea. Canal (2020), axându‑mă pe cele mai vechi, de la Nuduri (1967) la Graffiti. Afișe. Insomnii (2014).
Tinerețea editorială a poetului este mai degrabă neconvingătoare. În comparație cu colegii de Generație 60 care au debutat ceva mai devreme, fisurând și apoi substituind canonul realismului socialist, Genaru nu iese prea bine la relectură. Textele lui de început sunt manieriste, „făcute”, fără prospețime imagistică și autenticitate discursivă. Autorul încearcă să exploateze momentul de liberalizare a regimului de la jumătatea deceniului și publică, în condițiile neașteptat de permisive de atunci, un volum cu titlul Nuduri. Peste numai câțiva ani, după Tezele din Iulie 1971, scriitorii vor fi iarăși nevoiți să reziste unor politici cultural‑ideologice a căror orientare, național‑comunistă, e dată „de sus”. După internaționalismul stalinist și dejist și momentul de respiro în societate și în cultură, ceaușismul va deveni politica oficială și exclusivă, până în decembrie 1989.
Genaru, ca și colegii lui de generație, va învăța să reziste directivelor, conturându‑și, de la al treilea volum din antologie încoace, Patimile după Bacovia, un stil propriu, o tăietură recognoscibilă a versului și un imaginar poetic cenzurat de ironie și autoironie. Poetul renunță la discursul prea retoric și încărcat, prețios, și începe a se autoconstrui ca personaj. Se simte și se răsfață ca un „provincial” marginal, în aceeași direcție cu Petre Stoica, dar nu pe axa metropolitan‑rural. Genaru stă, și în poezie, la oraș, nu la sat ca Stoica, dar se simte ieșit din timp și din spațiu, pierdut în „măhălăli” băcăuane, descoperindu‑le și gustându‑le farmecul.
De reținut că trei poeți „șaizeciști” foarte originali (puși adesea într‑o aceeași categorie, deși diferențele dintre ei sunt sesizabile), Genaru, Stoica și Brumaru, sunt cu toții asemenea „provinciali” de lux, spirite estete și aproape decadente ce savurează umilitatea mediului ambiant și o convertesc în mulțime variabilă de elemente poetice. Patimile după Bacovia intră mai curând într‑un mod al poetizării senine decât într‑unul strict bacovian, apăsat de existență și apăsător, deprimat și funebru.
Genaru, la antipodul lui Bacovia, dezvoltă o feerie a concupiscenței „provinciale”, o melancolie așa zicând „cărnoasă” și sangvină, un vitalism al parcurgerii propriei lumi poetice, în calitate de personaj privilegiat al ei. Încă de acum, el se simte foarte bine în mediul său, și ca protagonist, și ca autor. Departe de a fi un inadaptat și a‑și deplora condiția, poetul își explorează atent teritoriul și își înscrie pe el bucuriile și plăcerile; uneori și tristețile pasagere, ca un contrapunct necesar la atâta euforie.
Un volum se intitulează Goana după fericire și e destul de clar că poetul fuge mai repede decât idealul său, ajungându‑l și luându‑l în posesie. Un altul are titlul Poeme rapide și autorul ne‑a demonstrat deja că formula concentrată a textului relativ scurt îi este familiară. În întreaga antologie, un singur poem reținut în sumar merge pe formula de text mai extins și amplu. În rest, toate poeziile din carte, de la diferitele vârste lirice, sunt de mică întindere, într‑adevăr „rapide”, dar nu circumstanțiale, ocazionale, crochiuri, ci elaborate și atent lucrate pe tiparul lor.
Întinsa creație lirică a lui Genaru, în peste jumătate de secol de poezie publicată ritmic, este alcătuită din asemenea texte destul de scurte și intense, ca niște sprinturi făcute iar și iar. Abilitatea poetului de a se reinventa permanent sau barem a se modula în interiorul unui anumit pattern se observă și într‑unul dintre cele mai bune volume din care s‑a selectat în antologia de față. Mă refer la Flori de câmp (1984), care, apărut în faza de crepuscul a regimului Ceaușescu, pare „de pe altă lume”. Poeziile de aici sunt erotice în toată puterea cuvântului, ca și cum n‑ar exista nici totalitarism, nici socialism real, nici Cenzură, nici „indicații prețioase”.
Ca un botanist aerian în savanteria lui, Genaru colecționează și înscenează liric istorii provinciale de amor și adulter, primește și dă sfaturi de gen, experimentează sau retrăiește cu delicii plăceri vechi de când lumea. O uimitoare libertate a acuplării prezidează acest volum care nu înțeleg cum a trecut de Cenzura din epocă. Probabil că nu numai lui Homer i se întâmpla să adoarmă, ci și cenzorului de la Cenzura oficial desființată în România anilor ‘80.
Însă Genaru este, ca poet, nu doar un colecționar de mici istorii provinciale, picante, ci și unul de stări ale eului. Lirica lui e o peliculă sensibilă atât pentru personajele și obiectele din afară, din exterior, cât și pentru dispozițiile, impulsurile afective, sentimentele, „trăirile” celui care folosește persoana I singular într‑un chip firesc.
Poetul se ia sub observație și se obiectivează prin chiar transformarea lui din subiect în obiect al cunoașterii. Dacă la poeții cu apetit metafizic ai Generației 60, la Nichita Stănescu în primul rând, eul pare întotdeauna prea strâmt pentru spiritul cu foame de abstract și absolut, la Genaru, ca și la Brumaru (nu întâmplător, apare în antologie un poem dedicat unui personaj al lui Brumaru), eul propriu este arhisuficient pentru cele mai realiste și totodată cele mai insolite reprezentări.
E destul ca poetul „intimist” să‑și acorde puțin timp și o anume atenție, pentru ca personajul sau personajele ilustrate de el, în diferite ipostaze, să capete o existență autonomă în versurile descriptive și analitice. Genaru își „lucrează” protagonistul liric (el însuși) ca un romancier ce‑și constituie personajele centrale oferindu‑le o identitate, trăsături fizice, caracteristici morale și date psihologice. O astfel de perspectivă auctorială observăm în poemele din antologie, indiferent de epoca în care au fost scrise sau de perioada istorică distinctă. Rămânând lirică, mizând consecvent pe lirism, poezia lui Genaru, în pofida scurtimii textelor, are un tip de obiectivare epică și romanescă.
O ultimă observație: după 1986, când Genaru a publicat un volum nou și o antologie, poetul a „tăcut” editorial până în 1999, când i‑a apărut Orient, pardon. Treisprezece ani, pentru un autor publicând ritmic, e destul de mult. E posibil ca poetul să fi resimțit, odată cu Revoluția din Decembrie 1989, nu numai schimbarea de paradigmă istorică, de regim politic și de societate, ci și consecințele ei în planul codificării și expresiei poetice. Iar după 1999, poetul care dădea senzația că poezia îi este mereu la îndemână și‑a „reglat” destul de greu respirația, abia volumele din urmă arătând un Genaru în plină formă și cu trăsături lirice noi. Reiese de aici că și pentru poeții consacrați, nu doar pentru debutanți, versurile puse pe hârtie necesită efort creativ și inventivitate. La nicio vârstă și oricâtă experiență ai avea ca autor liric, poezia nu se scrie ușor; și nimeni și nimic nu îți garantează reușita.
Dincolo de volumele ce compun o asemenea traiectorie poetică, însuși acest traseu al lui Genaru, din 1966, când a debutat editorial la 32 de ani, și până în prezent, este al unui poet neo‑modernist care a devenit (treptat și pe merit) un clasic în viață.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
