Din micul paradis critic. Scormonirea întunericului

A face critică literară însemna pe vremuri accesul rapid în ierarhia actualității. Dar și implacabila cădere în uitare. Erau legi distinctive știute de toată lumea. După 1990, criticii literari și‑au hibridizat textele. Publicistica și eseistica actualității generau o nouă utopie: revendicarea clipei prin amânarea neuitării. De două decenii, obligați adeseori instituțional și social, criticii literari și‑au împins profesia în umbra literaturii contemporane. Nu știu câți candidați la examenele filologice ar fi în stare să enumere critici și istorici literari, alții decât cei promovați de manuale. Cu atât este mai urgentă recuperarea volumelor de profil apărute de multe ori la edituri marginale sau în tiraje confidențiale. Îmi pare rău că nici reeditările lui Petru Poantă (1947‑2013) n‑au restabilit un vector critic. Nici măcar printre clujeni. Secvențele stabilite de Irina Petraș din textele lui Petru Poantă sunt reunite în prelungirea radiografiilor publicate de scriitor între 1978 și 1983. Prezentul volum acoperă scriitorii ardeleni despre care Petru Poantă a scris enorm, dedicându‑le, printre altele, monografii specializate (amintim doar pe cele despre echinoxiști, despre Coșbuc și Cercul literar de la Sibiu).

Dacă lectura se face adecvat, cărțile sunt vindecătoare – nota criticul clujean, poate fără să intuiască câtă dreptate avea, prin exemplul propriului destin. Terapia subtilă în care el credea, asemenea unei alchimii, se vede că dispărea timpuriu dintre preferințele cititorilor. Medalioanele despre scriitori din Radiografii atestă subtilitățile lui Petru Poantă (Radiografii. Scriitori contemporani, Editura Școala Ardeleană), trădând dimensiunea unei suprasensibilități puse în slujba actului critic. Neinteresat de ariditatea academică, cât de preeminența artisticului și contingența bruiajului semnificației în texte, Petru Poantă întâmpină premeditat o anume stilistică precipitată conceptual, desfășurându‑și astfel o arhitectură tectonică la rețeaua de simboluri. Niciun comentariu nu ignoră poeticitatea limbajelor. Criticul exaltă pulsatilul ce împacă divergențele și inadecvările. Comentariile avantajează fermentul autonom din textele literare. De aceea, criticul nu scrie despre oricine. Nici oricum. Împotriva patetizării, Petru Poantă dialoghează micromonografic (cum se întâmplă cu Horia Bădescu, Dinu Flămând, V. Fanache, I. Negoițescu, Marian Papahagi, Mircea Zaciu). Critic versatil, scrie concis și destule verdicte pot sta și astăzi pe coperta a patra a oricărui scriitor cartografiat. Un apolinic cu darul voluptății sociale, hipersensibil ascuns în reflexivitate, un combativ noțional, credincios limbajului taumaturgic, niciodată extenuat de derapaje, nici de constelațiile deplinelor din jur, inteligența lui Petru Poantă n‑are nimic convențional chiar analizând volume neimpresionante. Fie și doar amintind ideile lui despre critica feminină: după ce, multă vreme, femeia critic a fost „izolată în castel”, în epoca postbelică, ea a ieșit în lume fără anxietăți sentimentale, ci „radiind de erudiție”, ea nu „coboară din iatac, nici din bucătărie, ci din bibliotecă”. Și are dreptate, pentru că, pe de‑o parte, cronica literară aparținea patriarhatului critic, era o formă de putere subînțeleasă. Când iese în lume, femeia critic luptă cu „mentalitatea masculină de cuceritor”. Astfel se explică triumful scriitoarelor precum Ioana Em. Petrescu, Doina Curticăpeanu, Rodica Marian, Marta Petreu, Irina Petraș, Ioana Bot, Doina Modola și altele, dintre clujence. Bun cunoscător a tot ce mișcă și se scrie în revistele literare, în discursul său, Petru Poantă îmbină cronica literară cu medalionul istorico‑literar reiterând interesul generos pentru miniaturalul clujean al momentului. Discursul intelectualizant se construiește natural, criticul respiră în dependența contextualizărilor și a ideilor tolerante. Sondările lui Petru Poantă exprimă o superioară inteligență disociativă. Adaptat la noile identificări, contaminat de mentalitatea culturală ce poate desăvârși contextul, sedus de comunicația din sacralitate și empatizând cu reușitele confraților, ar fi fost ideal să conducă destinele tinerilor scriitori și să fixeze valoric identitatea generațională. N‑a avut norocul unei vieți îndelungate.

Legitimitatea lui critică ar trebui recunoscută mai des de comunitatea tot mai măruntă de profesioniști ai istoriei literare. Petru Poantă a trăit în literatură ca în micul său paradis până la intrarea în cel mare.

Scormonirea întunericului

Neconcesiv și respingând convenționalul ideologizat, situat astfel între Scila și Caribda, Horia Bădescu scrie despre oameni care nu s‑au abandonat sălbăticiei narcisice din actualitate. Incomod în lumea tot mai anesteziată în care trăim, scriitorul își fortifică mecanismele de apărare prin ofensive culturale. Subevaluat ca prozator și poet, eseistul este un polemist erudit, angajat și incisiv, totodată acoperit de o candoare melancolizată. Colecția de articole din Între Scila și Caribda dramatizează insanitățile lumii contemporane, singurătățile și înstrăinările. Dar omagiază libertățile pentru care se dau bătălii impopulare. Orizontul atitudinilor sale se înfrățește cu publicistica lui Țoiu, D.R. Popescu, Bălăiță și Breban, cu nuanțările livrești ce au savoarea textelor lui Ivasiuc și Paul Georgescu. În orice caz, publicistica lui are mai multe în comun cu marii neomoderniști decât cu opiniile generaționiste. Caragialian și ionescian deopotrivă, sigur că alunecă în pântecul neantului, Horia Bădescu (Horia Bădescu, Între Scila și Caribda, încotro?, Editura Școala Ardeleană) n‑are cum dezamorsa tensiunile prezentului, negăsind repere în civilizația clipei, nici argumente care să întrețină fragmentele de sacru din care să se nască și „visul cuvintelor”, care e poezia. Definiția predeterminată a lui Horia Bădescu e simplă și dură, romantică și ea luptă pentru a conserva restul de speranță: „Noi suntem poezia pe care o visăm cu cuvintele noastre”, declară el, ca și cum această unică și ultimă lege a umanității justifică prezența în lume. De aceea, el îl poate citi pe Blaga ca pe un poet actual, capabil să distingă în globalizare ceva din lumina evlaviei. Momentul pandemic îl revoltă, cum îl irită imaginile din toate straturile sociale ca parte dintr‑o decădere continuă. Textele lui Horia Bădescu sunt continente ale revoltei reflexive, în care nu lasă nimic deoparte. Cu riscul de‑a fi marginalizat, el acționează fără să‑i pese de reacții față de narcisismul exacerbat din jur, refuzând dezmățul imagistic și pe cel al ierarhiilor, din care e sigur că viața și‑a pierdut de mult valoarea. Notele memorialistice și cele diaristice nu sunt cu nimic mai prejos. Autorul notează dintr‑un preaplin angoasant, indiferent la consecințele de politică literară, mizând totul pe cartea adevărului mărturisit în conflictul cu impunerea adevărului unic din epoca recentă. E o publicistică acidă, incisivă, de care aproape uitasem că se poate scrie, și la care poeții apelau de multă vreme, siguri fiind că gestul lor nu rămâne fără ecou. Horia Bădescu lasă deoparte bonomia melancoliei din poezie și atacă direct, fără învăluiri și reverențe. Totodată, volumul e și un strigăt, un manifest, și are adesea tonalități testamentare. Scriitorul e un nostalgic după „curata normalitate” a Principelui lui Machiavelli, după periferiile energiei universale delimitată de rațiune, după Blake și mulți alții. De oriunde micul lui imperiu interior se revoltă în contra dezordinii oficializate, Horia Bădescu caută de fapt întâmplarea. Numai ea sacralizează și cu ea ne putem suporta în hazard, nicidecum prin gestionările înțelegerii manipulate. Uimirea lui are sens citind rândurile lui Einstein despre cum uimitor este să descoperi că lumea croită astfel are totuși sens. Împătimit după analogii, Horia Bădescu găsește pretutindeni justificări pentru ceea ce el numește „cuantică intuitivă”, pentru că, în descifrarea tainelor, intuiția le întrece pe toate, crede scriitorul. Pe urmele lui Basarab Nicolescu, afirmă și el că poezia e suprema aproximație cuantică, „Mecanica cuantică descrie mecanica universului în timp ce poezia revelează dinamica lui secretă”. Se poate vorbi despre utopiile lui Horia Bădescu din care nu lipsesc ideile că adevărurile nu sunt niciodată descoperite, doar reamintite, că omul trebuie să redevină capabil să integreze revelațiile în arhitectura lumilor divine cu înțelepciunea celui ce‑și seamănă doar alegând încetineala de‑a trece prin lume. Lupta scriitorului împotriva noilor media care ticăloșesc ființa umană prin folosirea informației de dragul informației însăși, nicidecum pentru optimizarea intimității lărgite a umanității. Martorul îndobitocirilor actuale nu mai stă pe margine. Paradigma Orwell se împrospătează în scenarii reale imposibil de ignorat. Alergic la orice formă de obediență socială și culturală, Horia Bădescu avertizează cu ideile în alertă.

Între Scila și Caribda este o carte împotriva comercializării refugiilor ideale de altădată, scrisă parcă în recluziune continuă. Avid după dialogul intim cu ideile și cărțile din alte veacuri neepuizate în reinterpretare și uitate în actualitate, Horia Bădescu se alătură legiunilor tot mai consistente de autori care se simt refugiați în noua realitate. Nemulțumit de situarea care‑l limitează, el își construiește ferestre culturale mici, însă robuste spre propria intimitate deschisă. Adept constant al scormonirii argheziene în lumină, Horia Bădescu răscolește întunericul actualității.

■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor

Marius Miheț