Caputo, sub influența lui Derrida, schimbă accentul de la „perfecțiunea” de tip mistic spre eveniment, de la profund la ceea ce pare „nou”. Este partea lui de postmodernism evanescent.
*
Pentru Caputo, moartea lui Dumnezeu înseamnă „stingerea ontoteologiei și a teologiei clasice metafizice”, precum și a „noțiunii de unitate mistică ce survine, concepută ca împlinirea ori încoronarea teologiei metafizice”. Misticismul este admis ca noncunoaștere. Apoi moartea centrului absolut. Derrida asta a „deconstruit” în critica teologiei negative.
*
A scrie cu ambele mâini, ceea ce l‑a impresionat și pe Nicolae Manolescu. Caputo: „Scriem cu ambele mâini. Critica radicală și delimitarea reprezintă mâna stângă, dar mâna dreaptă este afirmarea a ceva ce dorim cu o dorință dincolo de dorință, care este suma și substanța argumentului meu din Prayersandiears, care concepe rugăciunea și plânsul în mod profund afirmativ”.
*
Marile sisteme și marile religii sunt deconstruibile, zice Caputo, dar evenimentul promis din ele nu există, ci doar religiosul postmodern: „Lucrurile încep cu evenimentul unei promisiuni. Ceea ce iubim și ceea ce dorim este promisiunea, ceea ce este promis”. Promisiunea nu e împlinită complet niciodată. O întreținem spre a nu fi înfrânți. Ca și democrația, e realizabilă în viitor, considerată ca superioară tuturor sistemelor politice. În 1966, Heidegger credea că stalinismul, fascismul și democrația sunt aceleași „la nivel esențial”. Comitea un nou risc, deși nu greșea.
*
Diferența dintre „deconstructiviștii” noștri și Derrida e că ultimul întemeiază deconstrucția pe iubire, pe când postmoderniștii autohtoni se iubesc doar pe ei înșiși.
*
Derrida nu a îmbrățișat fanatic conceptul de postmodernism. Nu s‑a grăbit să anunțe sfârșitul modernității, considerându‑se un filosof modern, dar înfășurat într‑un soi de nou Iluminism.
*
Moartea lui Dumnezeu naște nevoia de postsecularism, tocmai prin ofensiva secularismului, crede Caputo. Moartea monismelor religioase și filosofice.
*
Manolescu al nostru vede deconstrucția canonului național ca estetism antireligios, antimitic. La o întâlnire cu Derrida, Caputo îl contrazice: „Atunci am văzut în mod evident ce abordare nereușită era să vezi deconstrucția ca un estetism, ca fiind antireligioasă ori iresponsabilă la nivel etic”.
*
Cu deconstructivismul, Derrida s‑a orientat spre o „reinventare a iudaismului”. Caputo o și numește „știință ebraică”. El însuși merge către o reinventare a creștinismului, ca și Vattimo, la el ca mai aproape de iudaism. Despre erudiții Noului Testament el zice: „Ei îl văd pe Iisus ca o continuare a profeților și a tradiției evreiești a iubirii aproapelui, pe care voia s‑o reafirme și să o facă mai profundă”. Derrida îi vedea pe profeți drept precursorii deconstructivismului. Iar Caputo crede că, în felul său, „creștinismul este și el o știință ori o practică evreiască”.
*
„Sensul postmodernismului este acela de a slăbi diferența clasică dintre teologie și filosofie. După mine, distincția dintre credință și rațiune, de exemplu, nu rămâne în picioare în cele din urmă”. Consideră că se pulverizează și distincția natural/supranatural. Supranaturalul și magia ar trebui excluse din religie.
*
Dacă Vattimo vorbește despre moartea lui Dumnezeu referindu‑se la cea a lui Iisus, Caputo pretinde că o spune „în sensul unei critici a ontoteologiei, a Dumnezeului metafizicii, suveranității, puterii și omnipotenței”. Caputo e rezervat privitor la interpretarea lui Vattimo, deoarece ar privilegia „pe nedrept creștinismul, plasând o capcană în fața iudaismului”. O astfel de teologie a morții lui Dumnezeu ar duce tot la creștinism, văzând istoria ca „Marea Poveste a desfășurării Creștinismului în timp. Pentru o gândire slabă, aceasta este o chestiune foarte puternică”. Dumnezeul lui Caputo nu mai e nici Tatăl, nici Fiul, ci „numele a ceva ce ne dorim cu o dorință din spatele dorinței, numele unui viitor cu final deschis în totalitate, al unui «eveniment» care fierbe mocnit cu un anume «poate»”. Mai mult, aduce tărie și hermeneuticii, către acea deschidere.
*
Ca împlinire a reformismului teologic secular, Caputo crede că „privilegierea creștinismului” ar însemna legitimarea violenței, deși creștinismul înseamnă apusul violenței malefice: „Violența e o consecință a tot felul de lucruri, dar religia însăși este listată ca fiind în serviciul ei, cerându‑i‑se să o facă plauzibilă”. Și noua utopie a deconstructivismului teologic: „Dacă s‑ar adopta abordarea deconstructivistă asupra religiei al cărei adept sunt, nu ar exista oameni care să piloteze avioane spre laturile unor zgârie‑nori, nici nu ar exista acest război îngust din Irak; am trăi în frică și în cutremurare în legătură cu lucrurile pe care le credem și am ține pumnii pentru a nu face rău nimănui cu credințele noastre. Rezonanța în ființă a numelui lui Dumnezeu implică și violența lui Dumnezeu – faptul că atât de multă violență poate fi săvârșită în numele lui Dumnezeu”. Și asta fiindcă fundamentalismul e „perfect nebun”, mai nebun decât hybris‑ul din mitologia antică. Fanatismul nu mai e trăire creștină, ci trădare a iubirii lui Iisus[1].
*
Catolicismul și protestantismul aduc violența în Irlanda de Nord. Acolo, nu religiile pot aduce pacea, ci capitalismul, spune Caputo, făcându‑i pe oameni să înțeleagă că ar câștiga mai mult fără actele de violență comise.
*
Caputo înțelege evenimentul din spatele (interiorul) nostru ca fiind construcția[2]. Vede viitorul creștinismului și cu preoți‑femei, cu homosexuali căsătoriți etc. Sancționează ostilitatea Bisericii, în atare privință, ca fiind reacționară: „Acestea sunt viziuni radicalmente reacționare care putem visa că se vor risipi”.
Cert e că deconstructorii etichetelor sfârșesc prin a eticheta! Utopia împărăției lui Dumnezeu pe pământ – iată visul. A mai fost, fără participarea Bisericii. Cinismul istoriei se ciocnește de definiția eminesciană a istoriei: povestea ciocanului ce cade pe ilău. De altfel, o recunoaște și Caputo: „Împărăția este marcată de‑a lungul său, de aceste răsturnări radicale și de privilegierea celor neprivilegiați”. Visul oricărei revoluții. Caputo ia, în mod ciudat, ca martoră legenda Marelui Inchizitor care anunță comunismul!
*
Gabriel Vahanian, semnatarul postfeței la cartea lui Gianni Vattimo și John D. Caputo: „Deconstrucția nu poate fi critica la adresa Egiptului sau a Canaanului fără să fie critică la adresa Israelului”. Nu și în cazul Derrida sau Caputo!
*
Nietzsche, observă Vahanian, pune problema adevărului ca nimeni altul până la el, dincolo de „corectitudinea filosofică” sau de cea „teologică”. Moartea lui Dumnezeu: noi l‑am ucis, lucrurile au rămas cum erau, încât din secolele de creștinism n‑a rămas decât Biblia.
*
*‑i pe cei doi, Vahanian conchide că ei au deschis calea de la o religie instituționalizată în Biserică la o chestiune strict privată. Viitorul va goli bisericile, acestea transformându‑se în muzee: „Religia devine din ce în ce mai mult o problemă privată”[3]. Și: Dumnezeu a trebuit să fie ucis, „pentru că am separat religiosul de secular”.
*
Iudaismul și creștinismul n‑ar fi religii ale Cărții, ci ale Cuvântului. Dumnezeu e Cuvânt, deci deconstrucția ține totdeauna de limbaj.
*
După hermeneutul hermeneuticii, postfațatorul, Sfânta Treime ar fi un universalism totalitar, ontoteism. Beția de cuvinte a raționalismului nu cunoaște margini.
*
Ereticul Marcion este luat de Vattimo ca exemplu de curaj prin afirmația că secularul este bunul comun al ambelor Testamente. O ambiguitate sprijinită pe flagranta necunoaștere a teologiei patristice. O victorie întreținută de minciuna cu aparențe de adevăr.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Vezi tratatul de teologie ortodoxă a lui George Remete, Iisus Hristos, iubirea trădată, I‑III, București, Editura Paideia, 2020.
[2] John D. Caputo, Gianni Vattimo, op. cit., p. 210.
[3] Ibidem, p. 228.
Theodor Codreanu
