Natură de artist, bănuit doar, târziu revelat, el înţelegea cronica literară ca o asceză a obiectivităţii. A preluat-o „din mers”, la Radio, ca însărcinare politică (venită de la Al. Graur); şi „buhul de critic”, cu povara „erorilor dogmatice”, l-a însoţit în efortul de „dezmorţire ideologică”.
Recent, încredinţând Observator-ului cultural un serial dedicat lui Paul Georgescu (probabil, o viitoare carte), întrebându-se „cine a fost Kir Pavelică”, Bogdan-Alexandru Stănescu pornea într-o ispititoare „aventură arheologică”, propunând portretul unui scriitor român aproape uitat, „ascuns” prin prăfuite depozite literare. Primadonă ideologică în „gloriosul deceniu”, sprijinind, apoi, explozia şaizecistă, „o 
eminenţă cenuşie a lumii literare”, cum zicea Eugen Negrici, oricum, un „agent de modernizare” (cf. Luminiţa Marcu), ignorat azi, repudiat şi chiar uitat, Paul Georgescu se recalificase spectaculos, revenind la proză (prima sa dragoste, tăinuită), cultivându-şi, în exces, vocaţia ludică şi parodică, placată pe o colocvialitate incontinentă. Sclipitor, receptiv, înnoindu-şi discursul, iubind răsfăţul lingvistic, marxist „balcanic”, de o intratabilă consecvenţă, Paul Georgescu a fost, neîndoielnic, un ins cultivat, prea convins, şi el, la începuturi, de reacţionarismul „obiectivismului burghez”, jurând pe tezele leniniste, supărat pe Maiorescu, recunoscându-şi descendenţa gheristă şi înţelegând, în limitele sociologismului vulgar, în epoca realismului socialist, caracterul ferm ideologic al criticii literare. În acest om complicat, generos, iubitor de taifas, vervos, cu iniţiative de cenzor, coabitau dogmatismul şi liberalismul, adăpostind şi o „componentă cinică”, nota G. Dimisianu. Sedentar de nevoie, devenind un „ludic feroce” (cf. Dan C. Mihăilescu), criticul de altădată, îmbibat de „spirit leninist”, „clasat” în insectarul dogmaticilor, s-a metamorfozat într-un prozator hiperproductiv; izolarea, conchide G. Dimisianu, i-a priit literar. Doar că, repliat pe frontul prozastic, Paul Georgescu, neîndoielnic o personalitate puternică, vibratilă, atrasă de fosforescenţa ideii, a produs în avalanşă romane obositoare, fără „iepic”, întâmpinate, paradoxal, cu mare entuziasm. Încât a şi fost aşezat lângă Marin Preda, considerat chiar reprezentativ „în egală măsură, dar cu mijloace diferite”, scria Ion Buduca, marşând pe „a doua viaţă a lui Mitică” (fireşte, un Mitică recondiţionat). Silinţele unor critici amnezici au rodit, pare-se, deşi însuşi Paul Georgescu nu şi-a abandonat convingerile de stânga şi nici nu şi-a renegat opera critică. Două tipuri de atitudine l-au marcat, recunoştea şi Florin Mugur, în acei ani tulburi, „de formare şi deformare”. Voce a unui deceniu controversat, om de gust, cu fler în descoperirea talentelor, rău de gură (cum i s-a dus faima), cu închistări dogmatice, denunţând, de pildă, în calitate de coraportor, la Congresul din 1956, gravisima „întoarcere către autonomia esteticului” (cel vizat era Lucian Raicu) şi capabil de hedonism, sărind – printr-o modernizare în viteză – de la rigidităţile reţetarului marxist, prescriind literatura nouă, la polisemantism, Paul Georgescu şi-a definit un stil personal. Fie şi „alambicat”, în ochii lui A.E. Baconsky, oricum pledând – pe măsură ce gradul de permisivitate sporea – pentru declişeizare, polemism, deschidere. În epocă, se ştie, foiletonistica a fost „instituţia principală a schimbării de mentalitate”, constata Alex Goldiş. Or, sub „prezumţia efemerităţii”, punând la lucru o strategie metonimică, astfel de impulsuri reformatoare şi-au tăiat vad; încât defazarea, vizibilă, între libertăţile cronistice şi crisparea articolelor de direcţie, cu rol de instruire critică, e de înţeles, chiar dacă se regăseau, într-o vecinătate tensionată, sub aceeaşi semnătură.
Bineînţeles, participant la o Revoluţie, găsind că vara lui ’44 a fost „o minunăţie”, Paul Georgescu, deşi nu intră pe lista „clasicilor intratabili ai dogmatismului”, alături de criticii puri ai epocii (precum N. Moraru, Traian Şelmaru, M. Novicov), a sprijinit, prin texte militante, literatura nouă. Îndrumarea partinică era sufocantă/ sterilizantă şi viitorul prozator, după o febrilă gazetărie şi „descălecatul” la Viaţa Românească, deşi cu numeroase proiecte (un dosar cu Game, câteva romane „sparte”, o carte despre Panait Istrati etc.) şi-a amânat, benefic, intrarea în scenă, bănuind că „excesele au suflu scurt”, cum va mărturisi. Critic „dezgheţat”, a crezut în mitul Revoluţiei („marele obiectiv”), a urmat modelul Malraux (ca intelectual angajat), traversând o perioadă exaltată, tumultoasă, mitingistă şi a împărtăşit tinereţea dramatică a propriei generaţii, consumată în război. Educaţia militantă a rodit; speranţa, în secolul XX, „se numeşte comunism”, afirma criticul într-o lungă confesiune (v. Vârstele raţiunii, Cartea Românească, 1982), provocată de Florin Mugur, implicat fiind în activitatea unor celule comuniste în Ialomiţa. Şi crezând sincer în „pariul” pentru Revoluţie. Paul Cornea îşi aminteşte că în paginile Tinereţii, revistă pe care o conducea, Paul Georgescu scria, într-un articol din 6 februarie 1946, că „spiritul critic este termometrul cu care putem constata dacă democraţia dintr-o ţară este reală sau numai verbală”. Fraza, desigur, nu putea fi pe placul spiritelor dogmatice. Iar Paul Georgescu, deopotrivă liberalist şi dogmatic, suportând ambele etichete, nu se putea despărţi de crezul tinereţii şi naivităţile idealismului juvenil. Peste ani, reîntorcându-se, recapitulativ, în perioada gloriosului deceniu, „obsedant” pentru alţii, aducând la lumină erorile şi ororile lui, criticul va nota că acea epidemie romanescă, iscată de ideea justiţiarismului, promova un maniheism facil, cu semn schimbat, eşuând în mrejele literaturii simpliste, de consum.
Autorul Încercărilor critice (1957), un volum „util”, cum însuşi aprecia, îşi recunoştea o „oarecare calificare”. Natură de artist, bănuit doar, târziu revelat, el înţelegea cronica literară ca o asceză a obiectivităţii. A preluat-o „din mers”, la Radio, ca însărcinare politică (venită de la Al. Graur); şi „buhul de critic”, cu povara „erorilor dogmatice”, l-a însoţit în efortul de „dezmorţire ideologică”. Dumitru Micu descoperea „un palpit personal” şi un stil colocvial chiar în primele volume, în pofida rigidităţii acelor ani, recomandând, pe un ton ferm, o pedagogie schematică (indicaţii, anateme, risipa unor cuvinte mustrătoare etc.). Constatăm că Paul Georgescu s-a manifestat contradictoriu. Elogia fără economie tezele leniniste, putea fi „supărat” pe Maiorescu, deplângând reconsiderarea sa, dar va prefaţa întâia ediţie postbelică a Criticelor (1966); vedea în „miraculosul” Călinescu un clasicist care amputase tragicul şi în Istoria sa un fabulos roman, revendicând zgomotos paternitatea acestor idei care au făcut carieră. La un Congres al scriitorilor (18-23 iunie 1956) unde era şi coraportor, îşi va oferi o „misiune paradoxală”, constata Marian Popa, redistribuind vinovăţiile: va creiona un bilanţ (pozitiv) al literaturii realismului socialist, criticând, însă, dogmatismul perioadei. Întrerupt brutal la o întrunire a obştii scriitoriceşti, vervosul Paul Georgescu, lehamisit, a preferat tăcerea, punându-şi armele „în rastel” şi alegând, definitiv, calea prozei, extrem de productivă. Fostul căuzaş, fără a se dezice de opţiunile de odinioară, s-a recalificat spectaculos. Metamorfoza, nescutindu-l de lestul păcatelor dogmatice, a făcut din fostul diriguitor, odată cu „lăsarea la vatră” (adică autoimpusa tăcere), un clasic al literaturii postmoderniste (cf. Cornel Ungureanu). Prozatorul s-a dovedit de mare randament şi vivacitate, un raţionalist patetic şi energic, sprijinind generos, cu inevitabilul „procent de eroare”, mulţi necunoscuţi, îndeosebi şaizecişti, gravitând în jurul Gazetei literare. Noua identitate, vestită prin Vârstele tinereţii (1967), însemna şi un alt tip de critică, s-a observat. În Trei nuvele (1973), prozatorul „conspecta amintiri” şi cerceta, în tuşe sarcastice, crude, informul, „timpul limfatic” al copilăriei, ca şi „băltirea”, tihna somnoroasă a târgurilor. Înainte de tăcere (1975) exploata propria-i legendă (în aşteptarea execuţiei), abolind timpul exterior. În fond, sedentar de nevoie, închis în casă, Paul Georgescu revine la proză, redescoperind chichirezul scrisului şi tăinuitele „exerciţii” de tinereţe. Dar şi kief-ul de viaţă literară, ca „dirijor din fotoliu”, mare amator de bârfe şi răutăţi. G. Dimisianu sublinia că romanele ar fi „marea revelaţie a anilor recluşi”, livrate ritmic, cu vervă facilă, probând plăcerea taclalei, ca „artă a parantezelor”. Fostul cafegiu, client fidel la Capşa, sociabil şi maliţios, cultivând cancaneria, îşi regăseşte fervoarea, placată acum pe altă vârstă, îmbibată de scepticism. Iubind, desigur, la moara vorbelor, ca om informat, libertatea interioară, „zburdălnicia culturală” dezinhibantă, fără intenţia disculpării. Vârstele raţiunii, cartea de convorbiri realizată de Florin Mugur, ca „spovedanie tipărită”, tocmai prin asta păcătuia. În ipostaza comunistului ferm, liderul de altădată reconstituie tragismul unei perioade într-un decor declorofilat. „Huiduit”, bucurându-se de o „recepţie înfierbântată” (cf. Al. George), volumul aduna dezvăluiri, mărturii incomplete şi se ferea de autocritică, propunând figura unui Mitică hârşit, înţelept, eliberat de pasionalitate, înţelegând şi îmblânzind – prin „arta de eckermanie”, cum zicea I. Buduca – necesitatea istorică, cu tributul ei de convulsii şi drame, sub cupola imperativului politic. De regulă, vechii călifari cosmetizează cu sârg, ne oferă memorii retuşate, pigmentate cu eschive, omisiuni sau minciuni; confuzia dintre comicărie şi istoriografie, sesiza Al. Dobrescu, naşte „un spectacol trist”. Om inteligent, de „o inteligenţă drăcească” (cf. Ovid S. Crohmălniceanu), Paul Georgescu testa simbioza dintre militantism şi ironie, angajamentul cedând locul, aparent, indiferentismului. Scos din joc după şefia la Gazeta literară (1956-1958) şi Viaţa Românească (adjunct, între 1961-1971), criticul avea „miros bun la tineri”; fostul protector a grăbit explozia şaizecistă care va zdruncina nomenclatura literară, impunând nume noi (Nichita Stănescu, N. Velea, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Ilie Constantin), scriind cu entuziasm. Şi în corespondenţa cu Ion Simuţ, atunci un tânăr absolvent, „exilat” în satul natal după „euforia echinoxistă”, Paul Georgescu caută „sămânţă de vorbă”, îşi asumă „funcţia”, desluşind – cu îngrijorare afectuoasă – pozitivitatea unor situaţii negative, cultivând pedagogia speranţei. Ştiind că „scrisul ne apără interior”.
■ Fragment dintr-un amplu studiu
