În ce țară trăim? Ce regim politic avem în România? Prin ce magie a ajuns această republică o țară a superlativelor negative, o țară bogată cu oameni săraci (Petrișor Peiu), iar acum a devenit, îndrăznesc să afirm, o democrație avansată fără drepturi cetățenești? Mai este România un „stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, un „stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”, un stat în care „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, în care „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”, și în care „nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”[1]? Ce se întâmplă cu lumea, cu America, cu Uniunea Europeană? În condițiile unui val global uriaș al schimbărilor și al unor crize fuzionate, nu suprapuse, cu efecte dintre cele mai imprevizibile, în condițiile unei adevărate revoluții a votului, exprimând revolta unui popor, se va putea logodi cu eternitatea regimul Iohannis? Să fi venit vremea schimbării și pe ulița noastră, după 35 de ani de democrație originală? Iată doar câteva întrebări, apărute în urma evenimentelor din tumultuosul an 2024. Vom încerca să deslușim mersul istoriei în această perioadă revoluționară, să trecem de vălul iluziilor și al prejudecăților, de scamatoriile și perdelele de fum ale propagandei unui regim aflat în pragul imploziei.
Risipirea iluziilor și intrarea în coșmarul realității
Anularea alegerilor din 6 decembrie 2024 a avut efectul unui cutremur, ducând la destrămarea multor fantasme, la o eliberare a multor români din vraja ideologiei progresiste, la adăpostul căreia au înflorit un regim autocratic și o prostocrație devastatoare pentru destinul națiunii noastre. Așa ne‑am trezit cu un stat eșuat condus din umbră, opresiv, arbitrar, vinovat de distrugerea economiei, înstrăinarea resurselor, favorizarea jafului corporatist‑bancar, a cheltuielilor iresponsabile și a supraîndatorării. Suferind, la fel ca Ceaușescu, de sindromul Versailles, al fugii de realitate prin izolarea într‑o bulă ideologică, minunata noastră clasă politică s‑a dat peste cap pentru a secretiza dezastrul și a nu răspunde de politicile promovate. Realitatea furioasă s‑a revărsat însă din prețuri, inflație, facturi, de peste tot, românii neavând nevoie de TikTok pentru a simți adevărul pe propria piele, cum ar fi spus Thomas Müntzer. Da, se pare că am trăit, fără să știm, noi decenii de comunism măreț și de regres sublim. Să fi avut parte din 1989 încoace de o politică a simulacrului economiei de piață și al democrației? Dan Pavel opina că „democrația românească nu este în pericol pentru că n‑am avut‑o niciodată”. O astfel de concluzie nu pare a fi cu totul hazardată, dacă urmărim reacția regimului la pericolul unei schimbări autentice, ea dezvăluind natura reală a acestuia, una autoritar‑represivă, clasa politică și instituțiile de forță fiind de neatins și de nereformat, fie și prin vot. Cum să fie puse în discuție faptele și privilegiile politrucilor, generalilor Moș Teacă, milițienilor și securiștilor de viață nouă, corporatist‑neocomunistă? De unde atâta stat de drept și de păzire a sfintei Constituții? Cine să reclame o arhitectură bugetară feudală, piramidală, cu nobili și șerbi, cu speciali și marginali, cu privilegii și servituți, cu domenii suprafinanțate și subfinanțate? Ei bine, românii s‑au trezit fără țară, fără resurse, fără drepturi, fără istorie în școală, dar cu datorii enorme, cu obligația supunerii față de Bruxelles, cu o justiție samavolnică, cu o armată de mercenari ai intereselor străine. Iar toate aceste revelații nu puteau să rămână fără consecințe.
Colapsul măreț al regimului – model Iohannis
În ultimii ani, România a fost îngropată în datorii, în cheltuieli nesăbuite, în măsuri falimentare, de felul implementării revoluției verzi prin PNRR, de au ajuns sistemul energetic și agricultura la mila Domnului. Partidele aflate la guvernare par să fi fost prinse cu totul în dansul macabru al falimentului de țară. Deși propaganda puterii susține nonstop că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, că am ajuns la zenitul istoriei, ca pe vremea epocii aurifere a lui Ceașcă, oamenii au fost loviți de disonanța cognitivă în stomac, văzând că purceaua este moartă‑n coteț. Era firesc, în aceste condiții, ca dezvrăjirea să nu ocolească economia, cu sectorul energetic în frunte. La un secol de la Revoluția Brătianu, de la primul program de modernizare a României pe baza industrializării și valorificării resurselor de excepție ale țării, clasa politică a reușit, prin PNRR, desuveranizarea energetică a țării și falimentarea economiei. Dacă a existat vreun tabu în politica noastră, acela a fost tocmai PNRR‑ului verde Iohannis‑Ghinea, adoptat orbește și aplicat cu sălbăticie de o serie de miniștri, precum Popescu și Burduja, indiferent de rezultate. Deși România a atins și mama neutralității climatice, după dezindustrializarea forțată ne‑am trezit cu toată republica însămânțată cu ferme de eoliene și fotovoltaice, cu cele mai mari prețuri la energie, cu amenințarea întreruperilor de curent și gaze, cu perspectiva interzicerii centralelor de apartament, a folosirii lemnelor de foc și a benzinei. Dacă preotul Burducea, ministru al cultelor în Guvernul Petru Groza, umbla când cu steaua, când cu crucea, șefa Comisiei Europene, doamna Ursula, umblă când cu poluarea (prin supraînarmare), când cu decarbonarea (prin Green Deal). Vom vedea în curând cum vor rezolva antifasciștii mioritici gravele probleme ale economiei, după ce ne‑au căpiat cu falsele probleme ale istoriei. Toți experții în mișcarea legionară și propagandă rusească vor trebui să ne arate cum vor domoli inflația și evita colapsul unei economii axate pe corporații evazioniste, pe importuri, pe supraîndatorare și supraînarmare, pe lipsa investițiilor și salvarea planetei prin renunțarea la petrol, gaze, cărbuni, hidrocentrale și energie atomică. Tot ei vor trebui să lupte nu cu rușii și legionarii, ci cu tornada crizelor fuzionate, în urma căreia nu știm cum vor arăta plaiurile noaste. În curând, guvernanții vor sfârși prin a ne spune, precum Zorba Grecul: Hei, români, ați văzut vreodată o prăbuşire mai măreaţă?
Democrația totalitară zombi, ultima fază a progresismului woke
Cât mai poate trăi un cadavru politic? Întrebarea pusă de Victor Frunză în 1989, cu gândul la regimul Ceaușescu, a fost adusă în actualitate de supraviețuirea regimului Iohannis morții electorale din 2024. În fața trezirii la realitate a națiunii, regimul a făcut eforturi disperate pentru supraviețuirea cu orice preț, încercând manipularea românilor prin toate metodele și cu toate mijloacele, sperând în răsturnări imagologice, agitând sperietori de tot felul, călărind pe deșelate Legea lui Thomas (conform căreia, dacă oamenii definesc situațiile ca fiind reale, atunci acestea au consecințe reale) pentru schimbarea percepțiilor, apelând la imensul tezaur represiv oferit de experiența nazist‑comunistă, eforturi necesare în condițiile în care ulciorul propagandei nu merge de multe ori la apă, iar lumina crudă a adevărului ajunge până la urmă să risipească ceața și mistificările propagandei. Iată de ce, răspunsul regimului la fenomenul trezirii unei națiuni din somnul ideologic indus a fost extrem de rapid și violent, având un caracter revoluționar prin schimbările impuse, de natură să pună bazele modelului democrației totalitare zombi, model deja aplaudat și în curs de preluare în spațiul euroatlantic de regimurile progresiste aflate în criză. Astfel, democrația neomarxistă de operetă a fost rapid înlocuită cu un totalitarism în travesti, îmbrăcând hainele de gală ale democrației zombi, o democrație fără dezbateri și negocieri, cu partide gen „Un singur gând, o singură voință”, cu agende străine adoptate entuziast, cu alegeri – mascaradă și parlament tip stână de oi, cu cenzură și teroare multidimensională cât cuprinde.
Lovitura de stat din decembrie 1989 va reprezenta, neîndoielnic, un moment de răscruce în istoria lumii. Semnificația ei încă nu poate fi pe deplin înțeleasă astăzi, când evenimentele sunt în plină desfășurare. Cu toate acestea, putem aprecia că ceea ce pentru unii a fost o lovitură mortală dată democrației reprezintă, de fapt, împlinirea visului de aur al neomarxiștilor, saltul revoluționar spre democrația totalitară cu față umană. Chiar dacă nu a făcut nimic un deceniu, președintele nostru mesianic și‑a împlinit chemarea la spartul târgului. Înțelegând că trăim într‑o lume fluidă, unde totul este relativ, președintele Iohannis a avut curajul să nu se mai încurce în legi, reguli și prejudecăți mistice, fluidizând Constituția și logica juridică, conducând ferm intervenția tuturor instituțiilor statului, pentru a răspunde sarcinii revoluționare a salvării țării și a democrației de la pericolul respectării voinței greșite a poporului. Nu mai vorbim de faptul că acest pericol a apărut într‑un moment în care, în loc să se eternizeze la putere, cum ar fi fost de dorit, progresiștii mioritici riscau să nu reziste nici măcar o eră geologică la cârma republicii. Modelul Iohannis, pentru că deja putem vorbi de un model, a avut la bază învățăturile lui Herbert Marcuse, un titan al progresismului, de la care am aflat că libertatea cuvântului, toleranța și instituțiile democratice sunt nefaste atunci când se dorește construirea unei noi societăți[2]. Libertățile democratice nu pot fi acordate unei majorități incapabile să‑și formeze o judecată corectă politic, atunci când sursele de informare îi deformează gândirea și simțirea. Doar prin „toleranța represivă” se poate ajunge la „adevărata democrație”[3], fiind de dorit ca societatea să fie guvernată despotic de un grup luminat[4]. Aceste adevăruri au călăuzit o acțiune temerară și salvatoare, cutezanța și sacrificiul președintelui, stârnind admirația întregii lumi civilizate și mândria civică a elitei progresiste.
România a ajuns sclava birocrației de la Bruxelles și proprietatea băncilor creditoare. Calea euromarxistă ne‑a transformat într‑o colonie africană de secol al XIX‑lea, pentru că, astăzi, africanii aplică șuturi serioase coloniștilor francezi; spre exemplu, nu mai vor calea europeană a colonialismului de jaf și cotropire, cu ifose de civilizație superioară. În mod paradoxal, proeuropenii sunt aceia care ne scot din Europa prin faliment, sărăcie, datorii, anularea alegerilor, trimițându‑ne în Africa bananieră a dictaturilor și războaielor civile nesfârșite. Cu ochii larg deschiși și mintea cea de pe urmă, românii au rămas doar cu speranța într‑o minune, în ruperea blestemului de a fi mereu proștii Europei. Altfel, cu regimul zombificat Iohannis avem garanția că marșul forțat spre abis va fi continuat neabătut.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Note:
[1] Constituția României, art.1‑2.
[2] Leszek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului. Prăbușirea, vol. III, Editura Curtea Veche, București, 2010, p. 323.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p.325.
Constantin Toader
