Pandemia de coronavirus va desăvârşi, probabil, ceea ce istoria secolului al XX‑lea începuse deja. Şeicaru argumenta cu diferenţa dintre uriaşa Armată Roşie şi faimoasa invocare stalinistă a diviziilor Vaticanului: „Stalin şi colaboratorii săi sunt mult prea realişti ca să nu‑şi dea seama că poziţia lor dominantă în Europa nu poate fi menţinută decât prin forţa armată”. Azi, arma centrală este de ordin economic: imensele resurse de gaz de care depind Germania şi celelalte puteri europene. Războiul a favorizat, în schimb, dezlănţuirea barbariei: „S‑au intensificat recent, în proporţii îngrozitoare, deportările în Siberia ale unor cetăţeni aparţinând ţărilor cedate URSS‑ului prin acordurile de la Teheran, de la Yalta, de la Potsdam şi de la Moscova (decembrie 1945). Cu toate acestea, în zadar ai căuta vreo manifestare de revoltă în presa Occidentului, în dezbaterile parlamentelor democratice sau la ONU. Această degradare a popoarelor la condiţia de vite nu mai impresionează pe nimeni”. În noiembrie 1917, Lenin îi mărturisea lui Jacques Sadoul (vezi cartea acestuia, Naşterea URSS) că întrevede Republica Universală cu capitala la Moscova, republică în stare să aducă fericirea unui miliard de cetăţeni, condiţia fiind ca Uniunea Sovietică să aibă putinţa de a interveni în viaţa tuturor statelor, trimiţându‑i pe recalcitranţi la reeducare. La rându‑i, Stalin se plângea că URSS este mereu în primejdie, că se comit acte de agresiune împotriva ei, deşi Occidentul n‑a cunoscut decât două războaie de agresiune contra Moscovei: Napoleon şi Hitler (1812, 1941).
Napoleon a fost însă provocat de frecventele ostilităţi ale ţarului Alexandru I. În realitate, observă Pamfil Şeicaru, „Rusia este singura ţară care s‑a format prin cuceriri succesive, printr‑un efort militar neîntrerupt şi care are ca unic precursor poporul roman din antichitate”. Bolşevismul a preluat integral expansionismul ţarilor. Nu zadarnic Rusia s‑a vrut „a treia Romă” şi ultima, ca republică universală. Răsfăţată de diplomaţia occidentală, Uniunea Sovietică „nu a mai considerat Rinul ca o garanţie suficientă”, aspirând la limita Atlanticului, pe care Roosevelt o considera acceptabilă. La rându‑i, Churchill, proiectând, pe urmele planului Coudenhove‑Kalergi, realizarea Statelor Unite ale Europei, cu uşi larg deschise Moscovei, mergea, implicit, pe linia Uniunii Republicilor Sovietice ale Europei, impunând tuturor statelor satelite noi constituţii, cu modificarea drastică a structurii economice şi sociale. În context românesc, proiectul reeducării armatei a intrat în sarcina lui Emil Bodnăraş, sub egida unei „Direcţii a Educaţiei”, comuniştilor şi noii Securităţi revenindu‑le uriaşa sarcină a reeducării întregului popor, la extremă prin experimente de felul celui de la Piteşti. Cum se vede, de la 23 august 1944 până astăzi, politicienii închinaţi Înaltelor Porţi vor o „Românie educată” până la dispariţie! Panul marii reeducări s‑a început, într‑adevăr, cu armata, mai întâi cu diviziile căzute prizoniere după Stalingrad (botezate cinic „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”), apoi cu 130.000 de ostaşi arestaţi şi trimişi în lagărele siberiene, pentru ca în iunie 1948 ocupantul, răstălmăcind, şi mai cinic, armistiţiul dictat la Moscova pe 12 septembrie 1944 să ceară alţi 25.000 de ostateci „ca garanţie a executării de
către România a pactului militar încheiat între cele două ţări”, cerinţă refuzată de Lucreţiu Pătrăşcanu, cu urmările cunoscute. În iulie 1948, au fost expediaţi peste Prut 8.000 de ostaşi, dintre cei deja arestaţi. Ziaristul nu ignoră nici datoriile imense, sporite fraudulos, puse în seama ţării, nemaivorbind de dezmembrarea fabricilor performante duse cu vagoanele în Rusia, de utilajele petroliere, de păduri defrişate, de minereuri uraniere etc.
În asemenea împrejurări, Pamfil Şeicaru considera că drama popoarelor vândute Moscovei trebuia cunoscută Occidentului complice: „Trebuie ca Occidentul să ştie la ce să se aştepte. Europa Occidentală respinge ca absurdă ipoteza revărsării torentului rusesc până la coastele Atlanticului, ea consideră că această criză istorică pe care noi o trăim va putea fi rezolvată prin mijloace diplomatice. Această viziune statică a situaţiei se datorează probabil îmbătrânirii şi slăbirii forţelor Occidentului”. Această îmbătrânire va atârna greu în viitorul Europei, în vreme ce Rusia şi‑a reluat visurile mesianice de dominare, visuri formulate încă de Alexandr Danilowsky (1790‑1848), în secolul al XIX‑lea, în cunoscuta lui carte Rusia şi Europa, devenită „evanghelie şi manual al slavofililor” (p. 47). Acest mesianism va fi redimensionat prin generalul Rostislav Fadeev (1824‑1883), nelipsind nici la Serghei Bulgakov, în toată anvergura cristalizându‑se în Filosofia Istoriei a lui Ivan Kireevski (1806‑1856) ş.a. Iată argumentaţia lui Kireevski: „Europa şi‑a spus ultimul cuvânt în secolul al XIX‑lea şi a închis ciclul dezvoltării sale în secolul al XX‑lea; Rusiei şi popoarelor slave le revine misiunea de a da un nou avânt civilizaţiei, astfel încât să‑i dea un sens şi un conţinut nou, clişeele greco‑romane fiind epuizate şi, prin urmare, incapabile să asigure pe mai departe progresul istoriei. Dimpotrivă, Rusia, chiar în numele devierii sale istorice şi datorită faptului că nu aparţine geografic Europei (deşi s‑a dezvoltat la marginea civilizaţiei europene), reprezintă un geniu creator, de o profundă originalitate, care poate să se lipsească de moştenirea antichităţii şi de toate tradiţiile europene”.
Când un filosof lucid ca Piotr Ceaadaev (1794‑1856) a venit în contra curentului, el a fost declarat nebun şi scos din viaţa publică. Partea spectaculoasă a lucrurilor, sesizată de Pamfil Şeicaru, vine de acolo că moştenirea celor amintiţi a dobândit o nouă dimensiune la gânditorii comunişti direct moştenitori ai lui Danilowsky şi Kireevski, capabili să înfăşoare marxism‑leninismul în straiele mesianismului slavofil. O dublă faţă de Ianus, neverosimilă în stranietatea ei, cu toate ororile bolşevice revendicate aurifer/paradisiac de către un colonel sovietic, Narîşkin, în preajma căruia şi‑a scris jurnalul colonelul român Cosma Rura, jurnal reprodus de către Pamfil Şeicaru în Dotla, pentru o mai bună credibilitate în ochii cititorilor. Pariul jurnalier l‑a preocupat, pentru autenticitate, şi pe Camil Petrescu, între cele două războaie mondiale. La Pamfil Şeicaru, se vrea mai mult decât un simplu procedeu literar modern: „Desigur, cifrele spun ceva; cu toate acestea, o statistică seacă a crimelor comise de hoardele sovietice, cu ocazia invaziei ţării noastre, nu ar putea da o imagine suficient de clară asupra climatului moral al acestei perioade, aşa cum o poate face o simplă povestire, lipsită de orice îndemnare literară” (Notă introductivă la Jurnalul colonelului Cosma Rura, p. 101).
Cosma Rura a luptat în campania împotriva Rusiei Sovietice, până a fost reformat, după bătălia de la Uman. Şi‑a notat impresiile şi trăirile din zilele precedente capitulării fără condiţii a României, de la 23 august 1944, continuând redactarea încă o lună după „armistiţiu”, după care a intrat în rezistenţa „haiducească” din munţi. Dincolo de notele zilnice fugare, „de o precizie impresionantă”, remarcabile i se prezintă teoretizările colonelului Narîşkin, un discurs recurent încapsulând „nihilismul ideologiei bolşevice”, ca „negare totală a Occidentului, negare pătrunsă de ură şi asociată cu voinţa de sufocare a valorilor spirituale proprii acestei civilizaţii, atitudine care nu este, în fond, decât revolta împotriva primatului intelectual al Europei, o explozie devastatoare a complexului de inferioritate de care sunt chinuiţi ruşii. De la Herzen şi Bakunin la Lenin şi Stalin, regăsim, invariabil, aceeaşi atitudine de ostilitate faţă de Occident, fiindcă diferenţa dintre Rusia şi Europa nu este una de grad de civilizaţie, ci de însuşi principiul ordinii spirituale”. Asta se vede şi‑n diferenţa dintre socialismul utopic bolşevic şi cel european. Şeicaru face comparaţie între utopia monstruoasă a lui Stalin, Molotov, Jdanov, Beria şi Vîşinski şi umanismul unuia dintre întemeietorii saint‑simonismului, Barthélémy‑Prosper Enfantin (1796‑1864). Paradoxul e că acest „complex de inferioritate” în faţa civilizaţiei europene se manifestă ca fervent „complex de superioritate”, pe fondul raţionalismului producător de utopii, răsturnare a înţelesului privind raţiunea din celebra gravură a lui Goya, al cărei titlu este tradus rău de către „progresiştii” mai vechi sau mai noi: Somnul raţiunii naşte monştri, când, în realitate, lucrurile stau exact invers: Visul raţiunii naşte monştri. Faptul a fost sesizat întâia oară de către Vintilă Horia, bun cunoscător al nuanţelor limbii spaniole. Este drama însăşi a raţionalismului, creator de utopii, înţeleasă de către Ceaadaev: „Încă n‑am atins civilizaţia. Ceea ce pentru alte popoare este de mult înţeles, pentru noi este încă speculaţie şi teorie seacă”. Sofistică strălucitoare sub aparenţe ştiinţifice, la doctrinarii socialismului marxist‑leninist. Asta face şi colonelul Narîşkin în frecventele sale dialoguri cu autorul jurnalului. Discursul narîşkian, de un raţionalism flamboiant, fondat pe o moştenire aristocratică slavofilă, constituie o retorică de înălţime stilistică mereu în ofensivă, încât dezlănţuirea animalică în faţa fiicei lui Vasilescu, cel care îl găzduia, îl coboară rapid la nivelul violenţei soldaţilor bolşevici de cea mai joasă speţă. Raţiunea îşi arată adevărata ei faţă, ca în întreaga politică a comunismului, cu nimic diferită de a „iluministului” Marchiz de Sade.
Doctrina colonelului Narîşkin ar merita un comentariu aparte, însă am promis că voi zăbovi asupra celor două momente istorice legate de tratativele de la Cairo şi de actul straniu al capitulării necondiţionate de la 23 august 1944.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Theodor Codreanu
