După ani şi ani de umilire naţională programată, iată‑ne dezgustaţi de ţară şi de existenţă à la roumaine; nu ne mai place cuvântul român, ne înjghebăm identităţi false, căutând, printre ascendenţi, un italian, un grec, măcar un albanez, vreo sârboaică sau vreun bulgar. Şi ce reducţie la neant a executat H.‑R. Patapievici! Tot neamul, cu viii şi cu morţii. Românii – în patibule!
Poporul român e declarat ficţiune etnică (nu şi minorităţile!). Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. Nu ne mai place nici cuvântul împreună. Sunt valahă, ar trebui să nu mă atingă atacul continuu la spiritul moldovenesc, dar mă atinge. Mă revoltă harţa dintre moldovlahi şi transilvăneni, dintre bănăţenii mai aşezaţi, mai bogaţi şi moldovenii mai săraci, fără a ne întreba de ce sunt mai săraci. Pentru că ei au suportat plăţile cele mai grele, dintotdeauna. Au dat tain ruşilor de când se ştiu. În Moldova, a fost situaţia cea mai grea. Nu‑mi place nici râca dintre ardeleni şi dâmboviţeni. Vrem să se adeverească spusa lui G. Liiceanu, că naţiunea e un pol al urii ?
Înainte de dec. ’89, felul nostru de a munci în lume era apreciat, românii erau bine văzuţi în Occident. Acum, Elveţia ne spune ciori sau corbi, sora Franţa nu ne mai scoate din ţigani, pentru italieni venim din Tzigania. O revistă englezească anunţă spăimos invazia emigranţilor din România.
Cum vă sună, fără diacritice, romii romani din Romania? Femeia romanca, plural romince, aşa a vrut „liberalul” Petre Roman, pe vremea premieratului fesenist catastrofal. Şi cum să nu‑şi strâmbe gura o teleastă cu dinţi falşi când pronunţă român? Vrea alt neam, altă limbă şi fuge în alt popor. „În ţară au rămas doar putorile”, a ţinut să precizeze alt teleast. Asta‑i buba: noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea.
De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă la celălalt defectul. Francezii spun „o şterge englezeşte”, iar englezii, în replică, „o şterge franţuzeşte”, Albionul şi Hexagonul detestându‑se prin tradiţie. Germanii ‑ cică – n‑au umor, englezii au umor sec, sunt destul de ipocriţi şi nu‑s bucătari buni, nici irlandezii n‑ar fi abstinenţi. Balzac nota: „ivre comme un polonais”. Aţi cunoscut spanioli modeşti şi italieni taciturni? Fiecare îşi scoate, însă, în evidenţă calităţile: politeţea englezească, randamentul şi eficienţa nemţească, luciditatea şi spiritul critic francez; numai noi contabilizăm exclusiv neîmpliniri, eşecuri, tare de caracter.
Daniel Barbu a vrut să ne vindece „complexul europeneităţii”. Cum? Coordonând volumul Firea românilor, care adună în totalitate impresii net negative ale trecătorilor prin ţările române: „neam aplecat la beţie şi la lăcomie; deopotrivă cu vitele” (Michael Bocignoli), „deprinderile lor sunt îndeobşte barbare” (Alessandro Guagnini); „lăsători şi leneşi” (Giorgio Tomasi), „sunt născuţi pentru război şi pentru furt”; „este atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie mai nimic despre Dumnezeu” (Marco Bandini). Câte enormităţi! Pe ţăran, biserica l‑a ajutat să nu se risipească sub vremi. Femeia obişnuia să spună: „iată vine creştinul (românul, omul)” despre bărbatul ei, cum notează Petru Ursache în Etnosofia. Concluzia „defectologilor” se desprinde de la sine: românii nu au viitor, „acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat”.
Da, Cantemir, în Descriptio, a dat la iveală defectele românilor: aroganţă, spirit de ceartă, îndemn la viaţă uşoară, inconstanţă; le‑a spus că sunt refractari la carte, dar n‑a ocolit calităţile: religioşi, ospitalieri… În antologia sus citată, până şi altruismul e nefiresc, iar ospitalitatea – proverbială.
Lipsit de inimă paşoptistă, Andrei Cornea a considerat obsesia identităţii o maladie (v. O obsesie maladivă, „România literară” nr. 12, 25 martie 2011). „Cruciadele s‑ar fi făcut oricum şi fără noi. Renaşterea ne‑a ocolit. Ştefan cel Mare putea să nu fi existat laolaltă cu întreaga Moldova, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre Americi”. Pe turci nu i‑am deranjat cine ştie ce, după Cornea, n‑am creat probleme în secolul al XIX‑lea, s‑a murit mult în cele două războaie, dar degeaba, dacă s‑au încheiat la fel şi fără jertfa românilor.
După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievozi, care ar fi fost şi (basarabii şi muşatinii) slabi şi nevolnici ori cumpliţi, ca „armanul” Ioan Vodă. Ca şi cum Henric al VIII‑lea al Angliei n‑a repudiat două soţii şi a omorât alte două, din totalul de şase.
Latinitatea agasează. Tot felul de publicişti nechemaţi se întrec în a ponegri „insula latină într‑o mare slavă”. Latinitatea e, pentru un fost europarlamentar, „un kitsch”. Aşa că Şcoala Ardeleană, cu ideea ei de latinitate, a fost eliminată din manuale şcolare. După L. Boia, românii „au mai mult sânge slav decât roman”. Şi, tranşant‑parantetic: „de fapt «sânge roman» nu au practic deloc”.
Una dintre cele mai bătute probleme e conştiinţa naţională. Aria inexistenţei ei se execută, postsocialist, pe multe voci, de la ongista academică Alina Mungiu‑Pippidi, care vede istoria noastră „scurtă şi săracă” (după Codul Da Mungiu, „la români n‑a existat niciodată conştiinţă naţională de masă, ca atare naţiunea română nu e naţiune. România Mare s‑a realizat prea devreme pentru că nu era idealul majorităţii românilor”), până la un iaşiot, care s‑a vrut terrible: „Noi, naţiune şi pitică, şi porno, dotată cu patrioţi erecţi, am fost, nu‑i aşa, la «confluenţe», la mâna celorlalţi”.
Ce românism visaţi? „Nici Ştefan cel Mare nu ştia că e român”, exclamă numitul istoric de top Humanitas. „Nici moldovenii nu erau români, erau moldoveni” (după narativa Boia). Am fi avut conştiinţă naţională doar în secolul al XIX‑lea, atunci inventată, materializată (vocabulele ficţionarului) prin Marea Unire. Orice elev cunoscător de cronicari putea trimite la Miron Costin („Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numele cel direptu de moşie iaste rumân”, „adică râmlean de la Roma”) sau la Cuvânt împreună cătră toată semenţia româneaască a lui Varlaam („tot acest nume au ţinut şi ţin până astădzi”). Şi dacă nu ne încredem în „baznele cronicarilor”, să‑l cităm pe Pierre Lescalopier, călător în ţara noastră la 1547, mărturie inserată de Paul Cernovodeanu în Studii şi materiale de istorie medievală, IV, 1960, care scrie că toţi „cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania (cea mai mare parte) se consideră succesori ai romanilor şi vorbesc romanecheste, c’est‑à‑dire roumain”. Mica mea bibliografie îl include pe Alain Ruzé, Ces Latins des Carpats.
Poziţia noastră „în calea răutăţii celor trei Imperii, Otoman, Rus, Habsburgic” ar fi şi ea o baznă? Din Mircea Eliade, Căderea în Istorie: „Ca să supravieţuim în Istorie, ne‑am istovit mai mult decât alte neamuri să cucerească pământul (…). Am făcut parte dintr‑o România de trei ori mai mare decât Dacia, şi «vicisitudinile Istoriei» au sfărâmat‑o definitiv; o mână de macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut români”. Şi încă: „Istoria neamului românesc n‑a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne‑am alcătuit într‑un uragan şi am crescut între vifore. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoştea pe duşman decât dacă‑l vedea la el acasă”.
Despre această „misiune istorică de sacrificiu” se râde. Ba chiar se citează, dubios conformist, teza lui Tom Gallagher că „înapoierea” românilor e numai şi numai „din cauze interne”. Reiau acest exemplu, că nu strică: sovieticii nu ne‑au lăsat să luăm parte la Tratatul de pace de la Paris, în 1946. Italia a fost considerată ţară cobeligerantă cu Aliaţii, nu şi România, deşi a luptat contra Germaniei din 23 august ’44. Motivul: ca datoriile de război să fie mai mari decât cele reale. Au urcat de la 300 milioane de dolari la 3 miliarde.
Insistăm să predăm elevilor tot soiul de anecdote ori, cel mai rău, ca‑n cazul Vlad Ţepeş, un amestec de legendă şi fapt istoric. De ce? Să nu se mai ştie ce‑a fost şi ce n‑a fost. Le rămân străine cifrele lui Cicerone Ioniţoiu: 25 de milioane de ani de detenţie prin însumarea pedepselor; 3 milioane de intrări în închisoare; 300.000 de morţi intra muros; 200 de locuri de detenţie, ca şi numele torţionarilor. E vreo lecţie despre „experimentul Piteşti”, unic în Europa?
În ciuda uzanţelor, am să închei cu un citat, pentru că nu pot spune mai bine ce‑a spus Mircea Eliade în Îndreptar, datat 8 dec. 1952: „atâta timp cât există viaţă naţională, adică Istorie colectivă, toate posibilităţile rămân deschise”. Altfel, nu.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
