Ștefan Borbély, omul de cultură, criticul literar, comparatistul şi eseistul, ajunge anul acesta la o vârstă magică. S‑a născut în Făgăraş în anul 1953. În urma unei întâmplări fericite, am avut privilegiul de a‑l cunoaşte acum mai bine de 30 de ani, într‑un oraş frumos din România, Satu Mare. Îmi amintesc de cărţile sale şi nu în ultimul rând de prietenia care ne leagă de 30 de ani, o prietenie neîntreruptă, spre deosebire de multe altele care s‑au spulberat în negura vremii! A fost unul dintre primii, după 1989, care a scris printre altele şi despre mine: „Umbra cuvintelor – Experienţa lui Christian W. Schenk” sau despre cele două volume ale mele de corespondenţe avute cu mari personalităţi culturale. Nu pot uita întâlnirile frumoase pe care le‑am avut şi nici corespondenţa intensă! Ştefan Borbély, o persoană extraordinară, un prieten şi o personalitate remarcabilă!
De‑a lungul anilor, am avut ocazia să descopăr în persoana lui un om remarcabil, cu o pasiune deosebită pentru literatură şi cultură. Ştefan Borbély a fost şi este un critic literar de renume, un comparatist şi un eseist talentat, ale cărui contribuţii au adus o valoare inestimabilă în domeniul literaturii române şi internaţionale.
Una dintre operele sale cele mai cunoscute este „Xenograme”, o carte plină de eseuri memorabile, în care autorul explorează teme profunde şi oferă o perspectivă unică asupra literaturii şi a vieţii în general. Citind această carte, am fost captivat de profunzimea gândirii şi de abilitatea lui Ştefan Borbély de a transmite emoţii şi idei complexe prin cuvinte.
Pe lângă activitatea sa de scriitor şi critic literar, a fost şi un profesor universitar iubit şi respectat, care şi‑a dedicat viaţa educaţiei şi formării tinerilor. Mulţi au avut privilegiul de a‑l fi cunoscut şi tot mulţi vor putea spune că a fost un mentor inspirat, care i‑a încurajat mereu să‑şi dezvolte abilităţile şi să‑şi exprime liber gândurile.
Dar, dincolo de toate acestea, ceea ce m‑a impresionat cel mai mult în legătura noastră a fost prietenia ce ne‑a legat. De‑a lungul anilor, am avut numeroase întâlniri şi discuţii intense, în care am explorat împreună diverse subiecte, de la literatură şi artă până la filosofie şi viaţă în general. Am avut privilegiul de a‑l avea alături ca prieten, un om cu o inimă mare şi o înţelegere profundă a oamenilor şi a lumii.
Ştefan Borbély este o personalitate deosebită, care a lăsat o amprentă puternică în lumea literară şi academică, chiar dacă în aceste vremuri destul de tulburi a avut şi el ghinionul de a se împiedica de unele „cioturi“ care i‑au ieşit în cale. Contribuţiile sale au fost recunoscute şi apreciate de numeroşi critici şi colegi de breaslă. Cu toate acestea, pentru mine, el rămâne mai presus de toate un prieten de nădejde, un om cu care am împărtăşit bucurii şi tristeţi, şi care mi‑a oferit mereu sprijinul şi înţelegerea necesare.
Astăzi, când Ştefan Borbély împlineşte o vârstă magică, îmi amintesc cu drag de toate momentele frumoase pe care le‑am petrecut împreună şi îi urez din toată inima sănătate, fericire şi împliniri în continuare. Sunt recunoscător că am avut ocazia să‑l cunosc şi să‑l am alături ca prieten şi coleg, iar amintirile noastre vor rămâne mereu în sufletul meu.
Boppard pe Rin
Cora Stănescu
Alchimistul de vocaţie
Într‑o toamnă a anilor ‘90, când priveam, pentru prima dată, austeritatea holurilor înalte şi întunecate ale Facultăţii de Litere clujene, speranţele mele de copil dornic de evadare de oriunde se prăbuşeau, cinematic, la picioarele unei adolescenţe care tocmai se terminase. Cu imaginea proaspătă în minte a ultimului roman citit, îmi închipuiam că toţi cei care mişună prin labirintul clădirii sunt puii de cuc depersonalizaţi, acaparaţi şi sufocaţi de clădirea rece, claustrantă şi, cumva, jilavă ca o peşteră. Curtea din spate, plină de verdeaţă şi de copaci cu vârstă venerabilă nu părea să compenseze cu nimic imaginea pe care o construiam încet.
Primul an a trecut greu. S‑a târât. Provocări pe care nu mi le doream, multe conţinuturi care nu‑mi plăceau, orele îmi păreau cărămizi care construiesc ziduri, altele, mai grele, mai groase şi mai reci decât ale Facultăţii de Litere. Am considerat că e doar o încăzire mai lungă pentru ce va urma, conştientă fiind de dificultăţile de adaptare, de altfel normale în condiţiile date.
Ne(mai)sperat, anul al doilea mi‑a readus încrederea că răbdarea o să mi se răsplătească. Evadarea începuse. Omul vorbea… Era primul dintre cursurile de Literatură comparată şi, dintr‑odată, pereţii groşi dispăruseră şi aripile se întindeau. Începea visarea. Eram plimbaţi cu lejeritate printre zei, eroi, uriaşi, mituri încâlcite, greci solari şi înţelepţi sau nordici întunecaţi şi stranii. Reciteam comori cărora le descopeream străluciri mult mai puternice decât ceea ce bănuisem până atunci. Se dărâmau ziduri şi începeam să bănuim dimensiunea aisbergului. Sălile de curs erau mereu pline. Majoritatea uitam să ne luăm notiţe şi asistam, fascinaţi, la prelegeri izvorâte din dedicare şi încântare pe care ni le transmitea şi nouă. Deliciul era făcut de paranteze. Abia aşteptam să se abată puţin de la rigoarea impusă de programă şi să construiască lumile care locuiesc, încă, în sufletele multor studenţi ai domnului Profesor Ştefan Borbély.
În spatele vorbelor citeam alchimistul de vocaţie care nici măcar nu e conştient de transformările (cel puţin bidirecţionale) pe care le operează. Bineînţeles că nu astea erau gândurile mele de atunci. Erau doar intuiţii de copil prins în fascinaţii pe care nu are răbdare să le decanteze. Am început să gândim în simboluri, să căutăm, cu înfrigurare, semnificaţii noi la Thomas Mann, la Goethe, la Joyce sau la Hesse, încercam să îl înţelegem pe Nietzsche, iar personal, înţelegeam, în mai multe feluri, cuibul de cuci şi pe Harry Haller[1]. Lumea devenea din ce în ce mai mare, centrul ei se multiplica, iar viaţa primea coerenţă.
În acelaşi timp, începeam să trăiesc în cărţi, ghidată de domnul profesor. La cursuri, în mintea mea, era un soi de Indiana Jones care merge cu o torţă în mână prin hăţişul din ce în ce mai ramificat, dar şi mai fascinant al denumirilor, termenilor, toponimelor sau întâmplărilor din tot soiul, toate cu semnificaţii cel puţin inedite pentru că, oricât de mult te‑ai crede „cititor profesionist”, tot te fascinează iremediabil nişte idei cel puţin surprinzătoare despre Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada, iepuraşul de Paşti[2] sau, mai nou, despre opt[3], despre utopii, apolinic vs dionisiac, arhetipuri, eroi sau despre generaţia beat, Don Quijote, Baudolino,Vechiul Testament, balcanism, metafizica lui Nietzsche sau a lui Karel Čapek. Pentru că nu mulţi au avut norocul meu să îi asculte prelegerile, puteţi învăţa despre pasiune, fascinaţie, minuţiozitate, răbdare, corectitudine academică, seriozitate, umor, ironie şi autoironie, erudiţie (niciodată deranjantă, de tipul maestru absolut – neofit), plăcerea de a scrie şi de a te juca, despre valori culturale şi intelectuale, omenie şi viziune din cărţile multe pe care le‑a publicat sau din articolele scrise.
Bineînţeles că şi noi încercam, ca atâţia alţii înaintea noastră, să aflăm cum e domnul Profesor la examene. Crisparea a fost aproape unanimă la primul examen de Literatură comparată când am aflat, de la colegii mai mari, că domnul Borbély e sever. Şi că ţine foarte mult să ai bibliografia citită. Şi, necaz mare pentru mulţi, nu îl interesa, întocmai ca pe domnul Muthu, să toceşti sau să reproduci, exact, conţinutul cursurilor. Eram, în sfârşit, unde trebuia. Nota de atunci şi cele ulterioare mi‑au confirmat şi împlinit dorinţele. Îmi fixasem în minte, încă din al doilea an de studenţie, că îl voi convinge să îmi coordoneze lucrarea de licenţă. Simplu nu a fost, pentru că nu erau deloc puţini studenţii care voiau acelaşi lucru, iar mulţi dintre ei erau cei cărora le era teamă de examenele cu domnul Profesor.
Ceea ce mai ştiam e că mă îndrăgostisem iremediabil şi neputincios de literatura comparată şi de mitologie. Zic neputincios pentru că parcursul meu profesional nu va permite decât rar câte o incursiune sub formă de exemplificare prin literatura cultă a lumii. În schimb, mitologia urma să devină o prietenă zilnică ce mă scotea din încurcături atunci când literatura română nu mai putea fi înţeleasă ca o poveste de copiii despre care se crede că nu mai citesc.
Povestea mea, începută sub semnul unei toamne a anilor ‘90, a trecut de studiile de licenţă pentru că plăcerea de a asculta Omul care vorbeşte nu e limitată de durata unor studii, iar încântarea începe de fiecare dată când deschid câte o carte pe care a scris‑o. (Nu demult m‑am surprins încercând să ghicesc la ce mai lucrează, ce urmează să mai publice.)
Pentru că nu am o memorie minunată, aproape de fiecare dată încerc să reconstruiesc imaginea unei persoane integrând‑o în spaţiul căreia îi aparţinea. De exemplu, îmi amintesc de vreun elev de acum 15 ani, în sala lui de clasă, înconjurat de colegi. În cazul domnului Profesor nu e aşa. Niciodată nu‑l văd cu ochii minţii în sălile Facultăţii de Litere, ci doar aievea. Şi nu îl văd, neapărat, ci, mai mult, îl ascult, cel puţin la fel de fascinată ca în toamna cuibului (poate cu pui) de cuci.
Adriana Teodorescu
Unul dintre cele mai importante capitole din viaţa mea
Acum zece ani scriam un eseu extrem de personal şi incredibil de aproape, pe care, dintr‑un soi de pudoare ce se activează prin exces de mărturisire, nu aveam să îl mai citesc niciodată, ştiindu‑l totuşi aproape pe de rost. Era intitulat (este intitulat, el rămâne; mintea, atenţia, viaţa se duc, ceva din noi trebuie să şi rămână) Un capitol din viaţa mea. Avea să apară în Contemporanul, numărul 10, din 2013, şi era dedicat lui Ştefan Borbély.
Ştefan Borbély este omul pe care puteam, neprobat, dar negreşit, să îl ascult ani întregi, să‑mi las mintea să facă muşchi într‑o sală de curs înţesată de creiere tinere ce voiau să crească mari sub soarele împrăştiat din ideile care curgeau, dinspre catedră, prelungind neuroni cu pelerine de Captain Planet şi tuturor ni se părea că suntem şi dincolo de graniţele noastre. Te puteai lesne îndrăgosti de idei, confuz, platonician şi postmodern în acelaşi timp. Oricât de tare căscai ochii, în peşteră sau în plin soare, nu dureau niciodată. Mă întorc uneori în acea realitate când am sentimentul că învăţarea nu se mai direcţionează către mine, ci doar, mecanic, blazat, ca o lege socială a maturizării, de la mine încolo. E revigorant să te simţi mic şi preîntâmpini astfel riscul de atrofiere. Efect al îmbătrânirii mele, nu mai aud tot timpul ce se spune acolo, cuvintele se amestecă precum o supă cremă, dar gustul este pe cât de indistinct pe atât de intensificat.
Ştefan Borbély este profesorul meu de la Facultatea de Litere, raiul beteag, care nu a fost să fie pentru mine, şi de care acum m‑am despărţit până la ultima măduvă pentru că nu am găsit gram de limfă compatibilă, iar organele din corpul meu literar s‑au dovedit de gumă, insuficiente, au cedat. Corp despre care ştiu însă, tot datorită lui Ştefan Borbély, că este puternic, căci vremea coconilor, a uterelor, a păturilor, a îmbinărilor organice a trecut. Reînvierea este posibilă şi ţine de floare să‑şi ia tălpăşiţa şi să‑şi caute pământul potrivit. Am văzut mereu la dumnealui actul magic al reintrării în viaţă, al reclădirii circuitelor de sens şi diseminare. Şi, sub acest aspect, ştiu că nimic din ce a scris şi a gândit nu se va nărui sub abandon şi certificat de deces. Apoi, într‑un sens uşor colateral, egoist, ştiu că şi eu am înviat şi tot ce‑a înmugurit din mine, faptul că am putut să plec fără să mă destram i se datorează într‑un procent însemnat. Când cineva, într‑un punct‑groapă din viaţa ta, punct din care rişti să nu te mai ridici în întregime niciodată, are încredere în tine mai mult decât ai avea tu vreodată, încrederea aceea ţi se strecoară sub piele şi îţi devine coloană vertebrală. Doi oameni, dintre care unul Ştefan Borbély, au făcut, fiecare în felul lui, ca această coloană vertebrală să îmi ofere, dincolo de echilibru, şi direcţie.
Ştefan Borbély este cel care a supravegheat ca doctoratul meu în literatură comparată să se întâmple. Am mai spus‑o, care m‑a ales, când nimeni n‑a făcut‑o, care, cu o eleganţă pe care poate nu am înţeles‑o plenar la timpul potrivit, a ştiut să mă lase să‑mi cultiv grădina de gândire, într‑un mod personal, cu forţa tinereţii reformatoare, dar plasându‑mi, în locuri bine alese, oglinzi unde privirea ce culege întâlneşte privirea ce înţelege. A fost persoana care m‑a ajutat să fac diferenţa dintre unde sunt şi unde pot să ajung, la ambii poli, şi cu plus, şi cu minus. Şi, nu e locul acum să vorbesc despre alţii, dar trebuie să spun totuşi că impresia mea este că toţi care i‑am trecut prin mâinile academice am învăţat să facem operaţii existenţial‑matematice de tipul acesta. Ştefan Borbély a reuşit – după cum a reuşit şi în scrierile sale – să ţină aproape literarul de cercetare prin lesa lungă şi fericită cu care mi‑a strunit teza de doctorat. În sensul ăsta, doctoratul meu în literatură nu a fost doar transformator intelectual, ci şi, cred că e cel mai bun cuvânt, frumos. Dincolo de teorii ale valenţelor cognitive, politice, sociale ale literaturii, o estetică a academicului trăit în carne de novice cum aveam să mai cunosc, dar niciodată aşa de pur, şi niciodată aşa de literar.
Ştefan Borbély este, în viaţa mea pentru care sociologia este a doua, diacronic vorbind, pielea pe care o aleg la contactul gândirii mele cu lumea, proto‑sociologul, omul de cultură prin definiţie, dar o definiţie proaspătă, căci definiţiile trebuie mereu reinterogate. O cultură debordantă, generoasă, de rege Midas destinat să prelungească modul în care preface el lumea către ceilalţi. Sigur, am ales să‑l privesc din interiorul dinamicii mele personale de sens, dar Ştefan Borbély este dincolo de mine, dincolo de noi. A trecut şi încă trece, regal, prin vieţile noastre. Îi sunt recunoscătoare maxim, cu toată forţa şi maturitatea de vârstă a doua, pentru straturile mele literare, sociologice, culturale şi pentru cele umane. E unul dintre cele mai importante capitole din viaţa mea, capitol care încă se scrie.
Constantin Tonu
Exerciţiu de admiraţie
Atunci când vreau să conving pe cineva să‑l citească pe Ştefan Borbély, recurg de obicei la argumentul survenit dintr‑o constatare care m‑a lăsat, la un moment dat, perplex: Ştefan Borbély scrie atât de bine, încât pentru mine e o desfătare să‑i citesc chiar şi cronicile/recenziile despre cărţi care nu mă interesează şi pe care, probabil, nu le voi deschide niciodată. Or, datorită virtuozităţii stilistice cu care îşi scrie textele, se întâmplă adesea să fie mai plăcut să citeşti ce a scris Ştefan Borbély despre o carte decât cartea însăşi. Afirmaţia e în aceeaşi măsură valabilă şi pentru activitatea didactică a profesorului clujean, care ştie să transforme fiecare curs într‑un festin sapienţial, să te captiveze prin demersul interpretativ pe care‑l construieşte pas cu pas şi chiar să te facă uiţi că, poate, cartea care a stârnit asemenea discuţii pasionante e, de fapt, o „cărămidă” mare şi plictisitoare (de exemplu: Emil sau despre educaţie, de Rousseau).
Am avut mereu impresia că profesorul Borbély îşi gândeşte cursurile ca pe nişte ritualuri. Începând cu felul în care intra în sala de curs şi se instala la catedră şi continuând cu anunţarea subiectului ce urma să fie abordat, cu notarea pe tablă a unor concepte esenţiale sau a unor nume de autori mai greu de articulat („atenţie la Nietzsche, cinci consoane la mijloc!”), cu dozarea atentă a timpului, ritmului, inflexiunilor de voce – nimic nu părea a fi lăsat la voia întâmplării. Totul culmina cu o mică „bombă” pe care o arunca la finalul cursului, sub forma unei istorioare deocheate, excentrice, a unei curiozităţi sau anecdote legate de tema discutată, care nu întârzia să ne lase cu gura căscată, stupefiaţi, iar până ne reveneam din acel mic şoc, profesorul reuşea să iasă din sală, ocultându‑se până la următorul curs. Caracterul ritualic al acestor întâlniri era accentuat de multe ori şi de articolele vestimentare în care Ştefan Borbély alegea să vină la facultate, gândite să corespundă simbolic tematicii abordate în ziua respectivă. Îmi aduc aminte, spre exemplu, cum ne vorbea despre elanul vital nietzschean, Marea Amiază şi solaritatea zarathustriană, îmbrăcat fiind într‑un costum de culoare galbenă, sau cum, altă dată, la un seminar despre Maestrul şi Margareta, de Bulgakov, venise într‑un palton negru, cu pălărie neagră şi cu o servietă roşie, fapt pentru care, din acel moment, exact aşa mi‑l imaginez pe Woland.
Fascinaţia pe care o exercita asupra noastră la cursuri se datora, fără‑ndoială, şi lejerităţii cu care jongla abil cu tradiţii de gândire, curente sau mişcări din epoci şi spaţii culturale diferite. Fie că ne vorbea despre mitologia greacă sau nordică, despre budism şi hinduism, despre tradiţia iudeo‑creştină, nietzscheanism, psihanaliză, contracultura anilor ’60, postmodernism sau postumanism, îl ascultam conştienţi de faptul că avem în faţa noastră un „monstru” al erudiţiei. Nu era vorba însă de o erudiţie ce lua forma unei prelegeri scorţoase, riguroase, ci una filtrată prin pasiunea profesorului pentru temele abordate şi printr‑un ludic subtil. Apetenţa histrionică pentru ludic transpare inclusiv din felul în care îşi redacta planurile de curs. Spre exemplu, în cazul disciplinei „Literatură şi creştinism”, destinată studenţilor din anul întâi, bibliografia era structurată în două părţi: începea cu o listă de cărţi „pentru curs” şi se termina cu o altă listă, „pentru Diavol” – fiindcă, în timp ce întâlnirile de curs se axau pe discutarea principalelor teme şi motive creştine în literatură, cu accent pe figura lui Iisus, seminarele erau dedicate în totalitate celeilalte figuri a transcendenţei, cu scopul de a acţiona, fireşte, nediscriminatoriu.
Dincolo de generozitatea intelectuală admirabilă, dacă ar fi să mă opresc asupra unei caracteristici definitorii pentru Ştefan Borbély, aş alege absenţa totală a intenţiei de a ţine pasul cu „ultimele răcnete” ale ştiinţelor umaniste, de a aborda unele subiecte doar pentru că sunt la modă şi pentru că‑ţi oferă vizibilitate în lumea literară sau academică. Potenţele lui de creativitate au o cu totul altă dinamică, fiind actualizate atunci când o anumită temă, oricât de desuetă şi irelevantă ar părea în ochii altora, îi stârneşte curiozitatea şi îl prinde în mrejele seducţiei ei. O spune, de altfel, el însuşi în textul „Folly”, publicat în revista Contemporanul, nr. 8, 2021: „Atras de utopia voluptăţilor livreşti rafinate”, Ştefan Borbély e capabil să stea două săptămâni pentru a înţelege „care e rolul prăjiturilor în opera lui Thomas Mann, şi cel puţin cinci pentru a pricepe de ce îi plăcea atât de mult lui Umberto Eco ceaţa”. Găsim de aceea în cărţile lui eseuri dedicate cenuşii, calendarului asiro‑babilonian, unicornului, numărului 13 sau pantofiorilor de sticlă ai Cenuşăresei – ceea ce reflectă întru totul abandonul lui Ştefan Borbély în faţa plăcerii pe care o procură procesul lecturii, al cercetării şi al redactării unui text.
Grupaj realizat de Constantina Raveca Buleu
Note:
[1] Personaj al romanului „Lupul de stepă”, de Hermann Hesse.
[2] Vezi Ştefan Borbély, „Eseuri biblice” – supliment al revistei „Contemporanul”, EuroPress Group, Bucureşti, 2015.
[3] Vezi Ştefan Borbély, „Simetrii şi discrepanţe”, Limes, Floreşti/Cluj, 2017.
