Traversez o perioadă de blocage d’écriture (după cum a definit Albert Camus această experienţă atroce, nefastă, pentru orice scriitor), cu toate acestea doresc să scriu câteva rânduri în onoarea lui Ştefan Borbély. Prin eleganţa sa intelectuală, prin rafinamentul său spiritual, Ştefan Borbély este un deschizător de drumuri, a transformat critica literară în filosofie a literaturii. Mă gândesc la volume precum Xenograme (Oradea, Cogito, 1997), Existenţa diafană (Bucureşti, Ideea Europeană, 2011) şi Redivivus (Floreşti – Cluj, Limes, 2020), a căror arhitectură filigranată are drept fundal simfoniile conceptuale ale istoriei religiilor şi istoriei culturii. Convieţuirea maieutică de la New Europe College, din anii 1996‑2000, a preschimbat proximitatea noastră dialogală în prietenie de lungă durată, în cadrul căreia reciprocitatea continuă înseamnă afecţiune sinceră şi recunoştinţă fără margini.
Rodica Marian
La mulţi ani, Ştefan Borbély!
Am admirat întotdeauna personalitatea distinsă şi distinctă a scriitorului Ştefan Borbély, edificată până şi de captivantul său stil oral, fermecător, exact, precis şi liber de oprelişti, surprinzător, inspirat şi colorat în digresiuni bine temperate. Preţuiesc îndeosebi substanţa eseurilor, ampla şi deschisa sa cunoaştere, originala forţă intelectuală, intuiţia, curiozitatea foarte vie, preferinţa pentru subiectele care păstrează o doză de mister, pătrunderii esenţelor, fără să le împingă în absolutizări lozincarde, ştiinţa de a armoniza perspective adverse etc. Peste toate acestea se aşază, ca să citez vorba unui critic „prestaţia sa dezinvoltă, lipsa sa de complexe şi inhibiţii în teritoriul pe care îl ia în stăpânire”. Nu în ultimul rând, scriitorul Ştefan Borbély se lasă sedus de viziuni filosofice nebanalizate de uz ori de deosebit de interesante teorii, precum manifestă şi o specială aptitudine de izvoditor de teorie. Exemplară mi se pare, în această ordine de idei, confruntarea a două texte, unul de definire a trăsăturilor cruciale ale speciei literare numite eseu, intitulat Laudă eseului (volumul său Grădina magistrului Thomas, 1995), celălalt este o Postfaţă la volumul postum de poezii al lui Augustin Pop, cu titlul Telejurnalul de la Cluj (ediţie îngrijită de Rodica Marian şi Ştefan Borbély, 2000). Pornesc de la ipoteza că acest al doilea eseu aplicat conţine nu numai încarnarea principiilor teoretice expuse în primul, ci şi ceea ce s‑ar putea numi o Laudă a prieteniei, devoalând resorturile analitice caracterizante ale operei lirice, dar şi pe cele degajate de dimensiunea empatică a prieteniei celor doi, poet şi critic. Ceea ce consună, pregnant, este dimensiunea independenţei şi „individualismul”, ca mărci stilistice gnoseologice esenţiale ale eseului, cu spiritul liber al lui Augustin Pop, „chiar şi pe timpul dictaturii”; el spunea adesea prietenului că „trebuie să ştii să fii liber”. „Protestul lăuntric” al poetului s‑a traspus în scrisul său, care‑i reflectă întreaga personalitate. Eseistul invocă râsul lui Augustin Pop, un râs homeric, emblematic, cu care înfrunta traumele, nedreptăţile, râs binecunoscut şi mie, dar care îmi îngheţa inima când devenea o grimasă, aceeaşi falie prin care Ştefan Borbély întrezărea „abisul, disperarea care se ascunde printre interstiţiile jucăuşe ale poemelor”. Cred că, în privinţa prieteniei celor doi, poate fi justificat invocată cugetarea lui Pythagoras: „Prietenul este un al doilea eu”; în eseu se evocă Charta de înfiinţare a unei societăţi utopice, preşedinte (poetul) şi membru (criticul), cruntă ironie a politicului, în ton cu întregul volum postum; parodiile politice au stilul inconfundabil al poetului, generator de absurd, sub o aparenţă senină, sporindu‑le dramatismul prin inserţiile de detaşare. Eseul, la rându‑i uneşte „toleranţa cu aventura extremă”, un intens sentiment al „cenzurii interioare” cu „foamea de infinit pe care o încearcă cel care îl practică”. Ştefan Borbely comentează încântat predilecţia extremă a poetului pentru „ordinea propriei sale munci” ca soluţie pentru a „exorciza dezordinea” societăţii. Fiindcă eseistul adoptă şi el o riguroasă disciplină metodologică. Afinităţile detectate, corespondenţele dintre cele două texte sunt menite a pune în lumină organicitatea concepţiei şi creaţiei lui Ştefan Borbély, în chip de încercare nuanţată, fatal subiectivă, a originalului său construct critic, revelându‑i, poate, unele accente semnificative pentru particulara sa seducţie.
Mircea Moţ
Grădina maestrului Ştefan
Ștefan Borbély publica în anul 1995 volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas, pe care îl (re)citesc cu mare plăcere, cu toate că în dedicaţia târzie scrisă pentru mine pe foaia de titlu autorul se referea la o carte „peste care s‑a aşternut praful”. Dacă amintesc acum acest volum al criticului clujean o fac şi gândindu‑mă la ceea ce scria un George Steiner în Gramaticile creaţiei despre semnificaţiile începutului. „Nu sunt mai multe puncte de plecare”, afirma George Steiner, în pagini admirabile dedicate începutului scrierii sau actului de cultură: „Incipit: semeţul termen latin care semnifică startul supravieţuieşte în cuvântul «început». Scribul medieval marchează primul rând nou cu o majusculă iluminată. În spaţiul unei asemenea litere colorate cu carmin sau auriu, iluminatorul desenează animale heraldice, dragoni în lumina răsăritului, cântăreţi şi profeţi. Iniţiala – termen care semnifică începutul sau întâietatea – acţionează ostentativ, ca o fanfară. Ea trâmbiţează maxima lui Platon – ce necesită a fi demonstrată – conform căreia, fie că vorbim de lucruri sau de oameni, originea ocupă primul loc în ordinea importanţei” (Gramaticile creaţiei, Traducere din limba engleză de Adina Avramescu, Bucureşti, Humanitas, 2015, p. 7).
Presupunând o mişcare aproape ritualică şi având valoarea gesturilor paradigmatice, volumul de început (alături de Umbra cuvintelor) al lui Ştefan Borbély nu este lipsit de accente mitico‑simbolice, în ipostaza lui semnificativă de trecere din real în universul scrisului şi, în acelaşi timp, ca limită severă dintre cele două universuri, un volum ce‑şi va proiecta în ultimă instanţă semnificaţiile asupra întregii creaţii a autorului.
Există în Grădina magistrului Thomas un articol ce mi se pare emblematic pentru scrisul lui Ştefan Borbély, Lauda eseului, şi când spun aceasta am în vedere în primul rând convingerea universitarului clujean că eseul „se dovedeşte a fi arta specifică a solitarilor”. Indiscutabil artă, eseul transcrie aventura solitară a celui sedus de fantasma unei construcţii care va să vină. El, artistul, se abate de la drumul cunoscut şi urmat de ceilalţi (a seduce nu însemna tocmai a abate pe cineva din drum?). Modest slujitor al eseului fiind, artistul împrumută strălucirea duminicală a acestuia, dar şi acea senzualitate ce coincide uneori cu „frivolitatea”, amintind autenticul puls al vieţii, cu atât mai mult cu cât, astfel acceptat, eseul este construcţie în primul rând: „eseul străluceşte senzual, unind toleranţa cu aventura extremă. Suportă orice, şi în primul rând povara propriilor sale greşeli, ba mai mult, se întâmplă să construiască chiar pe acestea, asemenea sublimilor constructori pe nisipul evanescent al mării”.
Scrisul lui Ştefan Borbély se defineşte admirabil prin felul în care scriitorul înţelege eseul şi critica literară. Ştefan Borbély este indiscutabil un critic literar care se bazează „pe o construcţie şi dezvoltare riguroase, pe trepte sugestive”, şi cărţile sale (şi cronicile literare) o dovedesc la modul convingător. După cum tot el este magistrul, care a devorat biblioteci întregi de la noi şi de aiurea, care a avut învăţăcei pe malurile Someşului ori pe tărâmuri îndepărtate şi care a scris De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003) ori Mitologie generală (2004). Dar Ştefan Borbély este în egală măsură eseistul care‑i legitimează condiţia de scriitor autentic şi de autor al cărui text „rezidă în aglomerarea luxuriantă a ipotezelor”. În „tratarea infinită a valorilor relative disciplina sa nu este una de tip regresiv, ci progresiv; temele sale nu descresc direct proporţional cu numărul de paragrafe, ci, dimpotrivă, se înmulţesc accelerat”.
Revin la volumul de debut al lui Ştefan Borbély, oprindu‑mă la un alt admirabil eseu, care împrumută şi titlul cărţii, Grădina maestrului Thomas. Comentând romanul Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse, universitarul clujean insistă asupra pasajului în care, intrând în grădina magistrului Thomas, Joseph Knecht scoate briceagul şi, doar prin tăierea unei ramuri, simte cu adevărat mireasma grădinii. Comentariul eseistului este sugestiv: „e de remarcat că tânărul Knecht comunică cu adevărat cu natura doar în momentul în care o violentează, consimţind să taie cu briceagul celebra ramură primăvăratică de soc”. Mai mult, insistă autorul, Knecht „comunică cu adevărat doar cu o natură prelucrată, acesta este şi motivul pentru care, ajuns maestru, preferă grădina în locul naturii imprevizibile”.
Demersul interpretativ al lui Ştefan Borbély este în ultimă instanţă al unui adevărat maestru (aflat însă într‑un sugestiv dialog interior cu magistrul), a cărui privire „nu se opreşte asupra plantei, a frunzei, ci caută întotdeauna ce se află dincolo de ele sau ceea ce, în definitiv, le neagă”.
Mihaela Mudure
O personalitate exemplară
Nu voi folosi spaţiul oferit de prestigioasa revistă Contemporanul sărbătorii comparatistului şi eseistului Ştefan Borbély pentru a comenta numeroasele cărţi sau articole pe care le‑a dat culturii române de‑a lungul anilor. Încep prin a releva un detaliu important. Deşi este un alogen din punct de vedere etnic, intelectualul Ştefan Borbély a ales limba română ca mijloc de exprimare. Cetăţean de seamă al Republicii europene a literelor, profesorul Ştefan Borbély este o personalitate exemplară pentru relaţiile complexe şi complicate care dau specificul înalt al Transilvaniei în cadrul culturii române.
Conformându‑se exigenţelor academice, a susţinut (şi publicat) o teză de doctorat de excepţie despre întrupările eroicului din Antichitate (de la Hercule) până la modernitatea timpurie a lui Till Eulenspiegel. Este autorul mai multor culegeri de eseuri în care nu ezită să atace teme provocatoare sau persoane canonizate mult prea pripit la începutul anilor ’90. Citeşte cu interes scriitorii români contemporani, lecturile sale devenind pagini dintr‑o posibilă istorie a literaturii române contemporane. I‑a comentat în studii consistente de tip monografie pe Matei Călinescu şi pe Mircea Eliade, pe Thomas Mann şi pe Nietzsche. Hermeneut rafinat în câmpul comparatisticii contemporane, este atras de subiecte diverse: de la interpretări biblice la semnificaţiile utopice sau distopice ale sticlei. A coordonat volume colective, a făcut parte din echipele care au elaborat importante dicţionare literare. Toate acestea sunt cunoscute şi foarte cunoscute. Nu mai insist. Prefer să scriu în acest spaţiu despre colegul şi profesorul Ştefan Borbély.
Deşi am fost studenţi cam în aceeaşi perioadă, am început prin a‑l admira pe Ştefan doar de departe, eu nefăcând parte din cercul echinoxist din motive a căror rememorare nu are niciun rost în rândurile de faţă. După o lungă întrerupere cauzată de meandrele repartizărilor de pe vremea socialismului multilateral dezvoltat, paşii ni s‑au intersectat iar după 1990, când am devenit, amândoi, cadre didactice ale Facultăţii de Litere clujene. Am participat împreună, în Polonia, la o conferinţă despre noile identităţi culturale ale Europei Centrale şi Europene, beneficiind de sprijinul, devenit amintire în zilele noastre, al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă. L‑am asistat pe Ştefan la ore, în cadrul inspecţiilor inter‑colegiale impuse de angajatorul nostru comun, Universitatea Babeş‑Bolyai.
Destinul m‑a apropiat de Ştefan inclusiv din perspectivă parentală, devenind eu, după un număr de ani, mama uneia dintre studentele sale. Ori… se ştie… opiniile studenţilor despre un profesor sunt mărturii cu mare greutate.
Cursul de „comparată” era planificat în semestrul întâi, când toamna se întâlnea cu iarna în Sala Eminescu, una dintre cele friguroase încăperi ale Facultăţii de Litere clujene, între orele 8‑10 ale dimineţii. Cu toate acestea, a lipsi de la cursul „domnului Borbély” era ceva la care „se spăria gândul”, vorba cronicarului. Curată blasfemie universitară! Nu veneau la cursurile lui Ştefan doar studenţii de la Litere. Sala era plină ochi cu tineret de la Filosofie, Litere sau de la alte universităţi clujene. A prinde un loc în faţă la cursurile „domnului Borbély” era o adevărată bătălie. Se organizau grupe de comando ai căror membri făceau de serviciu, pe rând, în fiecare săptămână. Responsabilul din săptămâna cu pricina venea dimineaţa, la ora 7, pentru ocupa un rând întreg, în faţă, pentru restul grupului care venea doar cu puţin înainte de ora 8. Erau astfel siguri că nu vor pierde nici una dintre nuanţele discursului profesorului. „Domnul Borbély” nu impresiona doar prin cunoştinţe, prin capacitatea de a lega arii literare şi culturale diverse stimulând, cum puţini ştiau sau puteau să o facă, un adevărat joc al minţilor în care nu era uitat nici sufletul. Ieşea şi el îmbogăţit. Prezenţa impecabilă a „domnului Borbély”, eleganţa, vocea sa caldă şi extrem de plăcută, carisma, toate acestea făceau ca cele două ore de curs să fie un eveniment săptămână de săptămână.
Nu pot decât să regret că la împlinirea termenului stabilit de Parcele universitare, Ştefan s‑a retras discret şi implacabil. Păcat că noile generaţii nu mai beneficiază de cursurile „domnului Borbély”, de exigenţa lui amiabilă (dacă îmi permiteţi acest oximoron). Sunt convinsă că ar fi reuşit să cucerească şi să aducă în sala de clasă şi de bibliotecă inclusiv pe aceşti tineri obişnuiţi să butoneze telefoanele mobile pe sub bancă, noile generaţii mult prea preocupate fie de un loc de muncă alternativ, fie de atracţiile multiple oferite de municipiul Cluj‑Napoca.
La mulţi, mulţi ani, cu sănătate, Ştefan!
Antonio Patraş
Magister ludi
Cărturar de aristocratică speţă şi de o erudiţie ce sperie gândul, distins fără a fi pedant, elegant şi politicos ca un lord, dar fără a‑şi camufla generoasa disponibilitate afectivă în sloiul de gheaţă al protocolului social, Ştefan Borbély e de fapt un „magister ludi” (asemenea eroului său favorit din cunoscutul roman al lui Hesse) pentru care cultura constituie un prilej de jubilaţie existenţială, de euforie perpetuă manifestată scriptural în forma vie şi imprevizibilă a eseului. Fascinat de ipostaza eroică a condiţiei umane (căreia îi consacră pagini consistente în mai toate scrierile domniei sale, şi nu doar în teza de doctorat), reputatul profesor clujean iscodeşte totodată, cu „bucurie şăgalnică” şi cu o ironie menită a transfigura estetic anxietatea, resorturile ascunse ale eroismului şi ale celorlalte virtuţi omeneşti, devoalându‑le astfel (în spiritul lui La Rochefoucauld, bunăoară), nu fără o undă de regret, fondul lor tenebros, iraţional. Aşa se explică replierea tactică a savantului în postura aparent frivolă (fiind epicureică) a eseistului, ambiţia demonică a exhaustivităţii în plan cognitiv fiind neutralizată de un fond salubru de scepticism şi de ironie, în spiritul umanismului clasic.
Preferinţa pentru eseu se face prin urmare ecoul unei irepresibile dorinţe de libertate, dar şi al unei tentative exasperate de a concilia dezideratul ascetic al unei existenţe consacrate exclusiv spiritului cu predispoziţia hedonistă către reverie şi contemplaţie. Ideea obsesivă ce se întrezăreşte peste tot în scrisul lui Ştefan Borbély, de la studiile academice la efemeridele gazetăreşti, este tocmai confruntarea aceasta dramatică între lumină şi întuneric, între suflet şi trup, pe care cărturarul (predispus la melancolie prin fatalitate astrală, de vreme ce s‑a născut în zodia Scorpiei) o ilustrează în forma unui scenariu eroic şi într‑o varietate impresionantă de nuanţe revelatoare – ca într‑un joc cu mărgele de sticlă în care fascinaţia utopiei este temperată de un percutant simţ al realităţilor concrete, autorul denunţând mereu mecanismul vinovat al iluziei, dar nu fără a‑i celebra infinita putere de seducţie.
Făcând abstracţie de diversitatea conţinutului lor, cărţile lui Ştefan Borbély păstrează în filigran filonul unei speculaţii eseistice de mare rafinament, în linia lui Odobescu şi a lui Alexandru Paleologu deopotrivă, putând fi citite atât ca un pasionant jurnal de idei, cât şi ca un itinerarium mentis ce ne eliberează de tirania ideilor primite şi a prejudecăţilor, pentru a configura, finalmente, alchimia unei existenţe exemplare, trăite „la intensitatea ambiguă, responsabilă a ludicului”.
Ion Pop
Un gând festiv pentru Ştefan Borbély
Despre Ştefan Borbély, care împlineşte la sfârşitul acestui octombrie 2023 şapte decenii de viaţă, scriu nu puţin intimidat de emoţii de tot felul. Una e a întoarcerii în timpul propriei mele tinereţi, când l‑am văzut şi ascultat pentru prima oară pe candidatul la examenul de admitere de la Filologia clujeană, în 1972, adică în urmă cu nu mai puţin de cincizeci de ani! Eram atunci încă un tânăr asistent, participant alături de profesorul examinator (mi se pare că Iosif Pervain) la proba de istorie a literaturii române şi îmi aduc aminte că răspunsurile date de viitorul student Ştefan Borbély, un tânăr blond şi cu luminoşi ochi albaştri, sigur pe sine, care trăsese un bilet despre opera lui Alexandru Macedonski, m‑au impresionat prin maturitatea comentariului şi eleganţa limbajului. N‑am avut, din păcate, plăcerea de a‑i fi şi dascăl, fiindcă în ianuarie a anului următor plecam spre Paris, pe un post de asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle, pe care am funcţionat până în toamna lui 1976, acoperind şi timpul în care el devenise redactor al revistei Echinox (între 1974‑1976). Ne‑am întâlnit, desigur, şi în acest răstimp la întoacerile în ţară, dar l‑am putut urmări mai ales în paginile revistei noastre cu eseuri critice foarte bine scrise. Îmi face plăcere să mai spun o dată acum că unul dintre ele, dedicat poeziei lui Lucian Blaga, mi‑a sugerat, în schiţă, o intepretare a relaţiei simbolice dintre tăcere, cuvânt şi cântec, citite subtil şi pentru prima oară la noi, o idee la care am făcut necesara trimitere şi care a fost un impuls pentru propria mea interpretare din studiul monografic dedicat universului liric blagian, publicat în 1981. Mi s‑a părut firesc să citez opinia unui foarte tânăr cititor de poezie, care începuse să mediteze fructuos şi matur asupra acestei lumi poetice. A fost începutul unei comunicări substanţiale şi continue între noi, fiindcă i‑am urmărit cu mare interes şi profit de‑a lungul anilor cam tot ce a scris. O merita din plin.
Şi pentru că veni vorba despre momentul Echinox, am putut înregistra prezenţa mereu substanţială şi elevată a lui Ştefan Borbély în istoria grupării echinoxiste, pe care a şi condus‑o, foarte eficient, alături de colegul său Corin Braga, în perioada 1994‑2000, asigurând publicaţiei o înaltă ţinută academică, într‑un moment când intelectualitatea românească tânără aspira la poziţii echivalente valoric cu cercetarea europeană a literaturii şi a domeniilor înrudite. Sunt anii în care a contribuit şi la realizarea excelentelor Caiete Echinox, în cadrul unui grup de cercetare a imaginarului, din Facultatea de Litere, cu o fructuoasă deschidere internaţională. Ataşamentul său faţă de comunitatea de spirit echinoxist a rămas, de altfel, până astăzi foarte viu, căci ilustra el însuşi în chip eminent tot ceea ce a fost însemnat ca ideal de realizare scriitoricească, spirit critic şi exigentă atitudine etică propuse încă de la apariţia revistei. Un frumos sentiment de prietenie şi solidaritate intelectuală l‑a însufleţit în anii de‑acum mulţi ai acestei secvenţe de istorie literară.
Vreme de câteva decenii, Ştefan Borbély şi‑a scris propria operă, care adună, de la debutul cu eseurile din Grădina magistrului Thomas (1997), glose de literatură universală şi comparată de mare pătrundere şi fineţe, inaugurând un vast domeniu de cercetare ilustrat de vreo douăzeci de volume tipărite de atunci încoace (între altele, Xenograme – 1997, Visul lupului de stepă – 1999, Mitologie generală – 2004, Despre Thomas Mann şi alte eseuri – 2005, Pornind de la Nietzsche – 2010, Eseuri biblice – 2015, Redivivus – 2020…), ampla sinteză De la Herakles la Eulenspiegel – 2001, apoi studii critice dedicate imaginarului în proza lui Mircea Eliade, micromonografia Matei Călinescu. Asemenea titluri semnalează marile suprafeţe ale scrisului românesc şi european supuse privirii critice de cel care a devenit în timp un foarte preţuit şi admirat profesor de Literatură comparată la Facultatea de Litere din Cluj. Un specialist atent la noutăţile în materie de teorie şi istorie literară, cu o curiozitate intelectuală extinsă spre o tematică diversificată, de imediată actualitate, de cronicar literar, ca în, de pildă, O carte pe săpămână din 2007, cu prelungiri în presa culturală românească până astăzi.
Dar emoţia despre care vorbeam la început ţine şi de preţuirea afectuoasă pe care am avut‑o mereu faţă de omul Ştefan Borbély. Îi datorez o fumoasă şi – cum spuneam în vremuri echinoxiste – exigentă prietenie. Mă bucur de luminoasa comunicare dintre noi în toate aceste decenii, m‑au bucurat şi comentariile sale generoase şi mereu la obiect despre cărţile mele de critică ori de poezie. E minunat că putem avea câte un prieten de această calitate, care ne încurajează mereu să trăim frumos, uitând, măcar din când în când, de răutăţile vremurilor.
Gheorghe Săsărman
În pragul unui nou deceniu
Foarte riguros vorbind, nu ne cunoaştem: l‑am întâlnit o singură dată, cu mulţi ani în urmă, participând la aceeaşi conferinţă internaţională, după care l‑am mai văzut doar în poze şi o dată life, pe monitorul computerului, într‑o sesiune zoom; dar e adevărat că schimbăm mesaje prin e‑mail, nu foarte multe, de vreo trei ani. Mai precis, din momentul în care am aflat că, la solicitarea Editurii Şcoala Ardeleană, Profesorul Ştefan Borbély a acceptat să scrie o postfaţă la cartea mea Alfabetul distopiilor. Apoi a şi vorbit la lansarea cărţii – sesiunea zoom la care m‑am referit – tocmai în ziua în care eu împlineam, nu 70, ci 80 de ani. Ce dar mai frumos mi‑aş fi putut dori, la trecerea într‑un nou deceniu?!
Să nu credeţi cumva că îi dedic aceste rânduri determinat de respectarea pur formală a reciprocităţii sau de o secretă exaltare a… simetriei. Şi nici doar de sentimentul, greu de exprimat – să‑i spunem gratitudine –, al unui autor pribegit de atâta vreme printre străini faţă de certificarea scrisului său prin glasul unui prestigios critic şi istoric literar din ţara de obârşie, în limba şi pentru publicul căreia el continuă să scrie. Dacă mă alătur acum vocilor jubiliare, o fac în primul rând deoarece am credinţa că există, între cel sărbătorit şi cel ce semnează mai jos, ceva ce s‑ar putea numi afinităţi elective, în virtutea cărora comunicarea noastră pare a sta sub cele mai bune auspicii. Pe lângă competenţa profesională a criticului, asta ar explica modul uimitor în care, în postfaţă şi în cuvintele rostite la lansare, sărbătoritul de azi a surprins esenţa mesajului cărţii mele, fără să o fi dezbătut cu mine vreodată, ca şi reacţia lui rezonantă la lectura manuscrisului noului meu volum, pentru care a şi scris excelentul text de pe coperta a patra. Text care, în cuvinte puţine, dar cu mult miez, spune ceva pentru care mie mi‑a trebuit o întreagă carte!
Aflând apoi despre o peripeţie care părea să transfere în viaţa mea reală continuarea şirului de păţanii ale protagonistului acestui nou volum, Profesorul mi‑a sugerat, zâmbind mucalit printre rânduri, să fac o carte despre un autor chinuit de teama că tot ce ar scrie i s‑ar întâmpla apoi chiar lui însuşi: „de ce scrii nu scapi!” Un gest cum numai de la cei mai generoşi semeni te poţi aştepta, cei bucuroşi să ofere altora din preaplinul ingeniozităţii lor – şi mi‑am amintit de mentorul meu literar, scriitorul Adrian Rogoz, căruia îi datorez multe asemenea impulsuri fertile. La vârsta mea nu mai am multe proiecte, însă aş fi fericit dacă aş mai fi în stare să pun pe hârtie o poveste cu subiectul dăruit astfel mie, convins fiind că mi se potriveşte şi identificând aici încă o dovadă de înrudire sufletească.
Las evocarea meritelor ieşite din comun ale criticului şi istoricului literar, ale eseistului şi ale dascălului în seama celor ce îi cunosc de mult mai multă vreme şi mult mai îndeaproape îndelungata şi multilaterala activitate. Fie‑mi totuşi îngăduit, în virtutea celor spuse, să‑i urez şi eu sărbătoritului multă sănătate, pentru a‑şi continua cu tot atâta succes îndeletnicirile!
La Mulţi Ani, dragă domnule Profesor!
München, 31 septembrie 2023
Grupaj realizat de Constantina Raveca Buleu
