Invitatul revistei Contemporanul şi al Editurii Academiei Române
Unul dintre marcanţii lideri ai grupului de la Sibiu, care în ultimii ani ai războiului au trimis un manifest criticului Eugen Lovinescu – Ştefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu şi mezinul lor, Nicolae Balotă, care a îndurat, ca şi cei doi prieteni şi colegi, ani grei de puşcărie stalinistă. Unul dintre rarii erudiţi ai literaturii române postbelice, autor al unor numeroase studii şi monografii, vizând mai ales personalităţile culturilor germană şi franceză, Nicolae Balotă este unul dintre foarte puţinii martori ai unei reale grandori a literaturii române interbelice şi contemporane.
Nicolae Breban
Se făcuse întuneric şi linişte în sala Colegiului Academic, dirijorul îşi ridicase apoi coborâse scurt bagheta, orchestra ataca primele măsuri tonitruante ale concertului pentru pian şi orchestră în si bemol minor de Tchaikovsky, şi atunci am surprins din spatele meu un susur uşor ce devenea un şuierat tot mai marcat, urmând şi uneori anticipând linia melodică a acelui patetic allegro non troppo e molto maestoso cu care se deschide concertul. M-am întors să văd de unde venea acel bizar acompaniament vocal, cine putea să fie cântăreţul din întuneric, ce nu-şi putea stăpâni vocea şi îşi 
cânta sieşi, fără sfială ori teamă de a-i irita pe auditorii din jur, atât partitura orchestrală cât şi cea pianistică a concertului. După câteva ezitări, am desluşit la două rânduri înapoia mea, originea indiscretei acompaniatoare. Căci nu era un cântăreţ, ci o cântăreaţă, în care am recunoscut-o de îndată pe doamna Veturia Goga.
În jurul meu unii începeau să se impacienteze, mai ales atunci când şuieratul, probabil sub imperiul unei emoţii nestăvilite, creştea în intensitate. Astfel în timpul unui solo scurt de flaut din partea a doua, andantino semplice, al concertului, melodia de o sublimă delicateţe fiind preluată de pian, vocea bătrânei doamnei se auzi în liniştea ce plutea ca o aură în jurul ei cu o intensitate ce trăda patima. O patimă muzicală, dar şi una a unui suflet pătimaş. Unii ţistuiau de zor jur împrejur, pentru a o face să tacă, dar doamna Goga nu lua seama la aceşti indignaţi din umbră, ci-şi manifesta în continuare, nestingherită, delectarea ei sonoră. Era evident că femeia participa nu numai ca ascultătoare la performanţa artistică, ci ca o cântăreaţă. Ea nu contempla pasiv, ci participa activ la desfăşurarea ritului muzical.
Unii începeau să dea glas exasperării lor, dar murmurele şi mormăiturile excedate erau mai supărătoare decât melodia care le suscitase. Deodată, lângă mine, un bătrân rosti cu o voce de bas sonoră: „Bătrână nebună!”. M-am aplecat spre el şi i-am şoptit: „E doamna Goga, văduva poetului”. Îmi întovărăşeam vorbele cu un gest care cerea îngăduinţă pentru cântăreaţă. Într-adevăr, omul mă privi lung, în tăcere, nu-mi răspunse dar se potoli şi, chiar fără să-mi fi surprins şoapta, cei din preajmă şi-au domolit revolta şi pe încetul murmurele lor au încetat, de parcă nici n-ar mai fi auzit cântăreaţa intempestivă, ce-şi continua imperturbabilă fredonarea. Mărturisesc că şi eu aş fi fost mai puţin îngăduitor dacă cea în cauză n-ar fi fost Veturia Goga. Dar continuând să o aud cântând la spatele meu, mă pomeneam zâmbind amuzat de comportamentul acesta, nonşalant faţă de ceilalţi şi pasionat totodată pentru muzică, al bătrânei doamne. Ceea ce mă îndupleca şi mă făcea chiar să o felicit în gând era spiritul acela de libertate, de frondă, pe care-l manifesta cântarea ei nepăsătoare de ce spun alţii, delectarea ei de una singură. Nu altfel cântă în zori privighetoarea, lansându-şi trilurile fără să-i pese că va tulbura somnul cuiva, îmi spuneam, amintindu-mi că Veturia fusese supranumită în tinereţele ei cântătoare drept „Privighetoarea Ardealului”. Şi-apoi, ne trebuia, în acele timpuri (dar poate ne trebuie în toate timpurile) o oarecare sfidare a convenţiilor, dacă aceasta se face spre cinstirea fie şi naivă a unei valori mai înalte. Eram pe atunci atât de chinuitor gâtuiţi de labele păroase ale celor ce ne sufocau, interzicându-ne orice libertate, încât până şi micul act de incivilitate nonconformistă al unei bătrâne melomane îmi cucerea nu numai îngăduinţa, ci aprobarea surâzătoare.
Vocea „privighetoarei” se pierdea acoperită de cascada tunătoare a octavelor pianului şi în vâlvătaia sonoră a finalului părţii a treia, allegro con fuoco, al concertului. Dar ştiam că ea continua să cânte doar de ea auzită, pe întuneric. Ori de câte ori urma să mai ascult acest concert, cum a fost odată, la Lugano, cu mirabila Martha Argerich, izbind cu foc claviatura, părul ei alb de vrăjitoare despletit, revărsat peste obraji ( căci nu-mi fusese dat să o ascult pe vremea când avea acelaşi păr revărsat dar negru) aveam să-mi amintesc vocea impertinentă de altădată a acelei femei independente. Libertatea artistului trebuie proclamată chiar şi prin asemenea mărunte acte de frondă.
În pauză m-am apropiat de bătrâna doamnă care nu se ridicase din fotoliul ei, şi vorbea cu o tânără de lângă ea. Era nepoata ei, cum aveam să aflu atunci când, înclinându-mă în faţa ei şi prezentându-mă, mi-a făcut cunoştinţă cu însoţitoarea ei. Numele meu i-a amintit de Tata, pe care-l cunoscuse cu ani în urmă. M-a poftit apoi cu un mic gest elegant să iau loc alături de ea şi, ca o amfitrioană desăvârşită, deşi nu era acasă la ea, dar părea că oriunde s-ar afla, casa îi aparţinea, a început să-mi ceară părerea cu privire la concert, la pianistul Halmos care cântase în seara aceea, la stagiunea Operei şi la altele din domeniul artelor şi al literelor, după ce îi spusesem ceva despre preocupările mele. Nu-şi exprima propriile opinii, nu vorbea despre sine, ci părea atentă exclusiv la vorbele interlocutorului ei. În mod evident, prefera să primească, nu să dea, cumpăra dar nu vindea. Nu puteam şti dacă, în privinţa opiniilor mele pe care le exprimam, îmi dădea dreptate ori nu, dar luarea aminte cu care mă fixa cu ochii ei, ce-şi pierduseră strălucirea – dacă peste tot o vor fi avut vreodată – dar nu şi acuitatea, era aceea a unei persoane ce juca perfect rolul femeii care acordă bărbatului din faţa ei o atenţie chiar excesivă, doar pentru a-l cuceri. Eu însumi o scrutam, în timp ce-i vorbeam, cu atenţia entomologului în faţa unei coleoptere rare. Ceea ce-mi sărise din prima clipă în ochi şi continua să mă fascineze erau tenişii cu care era încălţată. Are probabil bătături, ori poate un bont de picior, îmi spuneam, şi preferă o încălţăminte cât mai uşoară, mai comodă. Uzura acelor tenişi ca şi a rochiei cernite, ce-i dădea un aer de călugăriţă de la un schit mizer din creierul munţilor, mă făcea să gândesc că nu doar comoditatea în încălţări şi îmbrăcăminte era căutată de femeia aceasta. Nicio bijuterie, nimic preţios, simplitate absolută. Şi chiar o sărăcie afişată cu ostentaţie, ba chiar cu mândrie. Picioarele întinse, cu tenişii aceia trudiţi la capăt, îmi aminteau, printr-o asociaţie deloc flatantă pentru bătrâna doamnă, labele din faţă, subţiri, în vârf cu o cange, a Călugăriţei, Mantis religiosa, insectă carnivoră de la tropice şi din regiunile mediteraniene. Doamna Veturia nu era costumată în călugăriţă, ci în văduvă a neamului.
Apucasem să-i spun că auzisem despre frumuseţea mausoleului lui Goga la care lucra ea de ani de zile în parcul castelului de la Ciucea, dar că nu avusesem încă prilejul să-l văd, iar dânsa m-a invitat seniorial să fac un „pelerinaj” la Ciucea, când s-a sunat de sfârşitul antractului şi s-a înfiinţat posesorul locului pe care mă aşezasem. M-am ridicat şi mi-am luat rămas bun. Aveam să o mai întâlnesc din când în când în sala Colegiului, la concerte, întotdeauna înconjurată de zumzetele iritate ale indignaţilor din pricina şuieratului ei intempestiv. Dar Călugăriţa n-are de ce să ţină seamă de bâzâitul muştelor. Acestea ar avea mai degrabă motive să se teamă de ea. Femeia în negru inspira probabil unora, dacă nu respect măcar o aprehensiune misterioasă. Mi-am dat seama de aceasta atunci când am văzut-o pentru ultima dată, înainte de arestare. Eram împreună cu Claude. I-am vorbit iubitei mele despre doamna, pe care i-am arătat-o, şi despre soţul ei poetul, al cărui nume nu-i spunea fetei nimic. Dar când, în antract, i-am propus să o prezint văduvei cernite (îmi trecuse prin minte că nu i-ar fi displăcut amantei de altădată a lui Goga, ce scandalizase întreg Ardealul – şi mult dincolo de el – prin legătura ei, femeie măritată, cu un bărbat căsătorit şi el, să o vadă la ochi pe proaspăta mea elveţiancă, înţelegând de la prima ochire legătura dintre noi), Claude s-a speriat şi m-a implorat să nu mergem la această sorcière. „De ce?” – o întrebam eu râzând. „Pentru că mi-e frică de vrăjile ei”.
Nu vrăjile bune ori rele presupuse m-au îndemnat să răspund invitaţiei de a face un mic „pelerinaj” la Castel, pe care bătrâna „vrăjitoare” mi-o lansase cu vreun an în urmă. Tânăra drăgălaşă, cu care nu mă îndoiesc că mă zărise în sala Colegiului Academic, pe care o măsurase cu ochii unei cunoscătoare, dispăruse între timp dincolo de un orizont închis pentru mine, eu însumi trecusem prin lunile de încercare ale temniţei, starea mea de spirit nu mai era nicidecum aceea din serile de concert la care o întâlneam, cu vreun an în urmă, pe doamna ce cânta sotto voce, acompaniind solistul sau
orchestra şi sfidându-i pe cei din jurul ei. La nu multe zile după excursia la Băişoara revedeam Apusenii, de astă dată din tren. Pornisem dis-de-dimineaţă spre Ciucea şi aveam de gând să mă întorc după masă. Cu ochii pe geamul aburit, în trenul ticsit de navetişti, mi-am amintit deodată o primă, depărtată întâlnire cu Veturia Goga. Aveam vreo zece-unsprezece ani când Tatăl meu mă dusese la „castelul” din Ciucea, să mă prezinte lui Goga, de care fusese apropiat în primele timpuri după Primul Război. N-o găsisem decât pe doamna Veturia, care ne-a primit cu o amabilitate seniorială ce se voia de o nobilă simplitate. O nobleţe – îmi pare acum – prea cu acurateţe regizată pentru a o face să apară cu adevărat simplă. În jurul unei măsuţe pe care ni se servise ceaiul şi mi se oferiseră cu gentileţe, mie copilului, primele Mozartkugeln pe care le gustam în viaţă (doamna casei le chema Mozartbonbons, după numele lor original din Salzburg), aflam că poetul fusese chemat de urgenţă în Capitală şi înţelegeam, dintr-o aluzie discretă, că această chemare emana de la Palat. Imaginaţia mea de copil năzădrăvan vagabonda între Palatul regal şi castelul în care mă aflam, în timp ce îi ascultam pe Doamna Veturia şi pe Tatăl meu depănând amintiri din anii războiului „cel mare”. Erau aproape de aceiaşi vârstă (Veturia cu doi ani mai mare, cum îmi preciza Tata, pe drumul de întoarcere cu trenul la Cluj) şi aveau unele amintiri comune, deşi distanţa trebuie să fi fost mare între tânărul preot militar mobilizat cu grad de căpitan pe frontul din Wolhinia şi nu mai puţin tânăra cântăreaţă, pe care izbucnirea războiului o împiedecase – cum spunea ea pe un ton de profund regret – să cânte în cadrul festivalului din Bayreuth, unde fusese distribuită în Parsifal. Încântată de porecla „Privighetoarea Ardealului” ce i se dădea pe vremuri, formulă amintită oportun de Tatăl meu şi rectificată cu contorsiuni cochete de fosta divă prin: „şi mult dincolo de Ardeal”, amfitrioana noastră ne pusese la dispoziţie o maşină care să ne ducă la gară. Seducătoare conştiincioasă, nu uitase la urmă să mă gratifice şi pe mine, băiatul ce purtam primii mei pantaloni lungi, cu o medalie metaforică, spunându-mi că sunt „o stea tânără pe cerul Ardealului”. Auzind-o, ca un precoce ambiţios ce eram, îmi trecuse fulgerător prin minte: „şi mult dincolo de cerul Ardealului” dar, bine crescut şi timid, m-am abţinut să pronunţ cuvintele acestea, comiţând o necuviinţă.
De mulţi ani nu mai călcasem pe meleagurile Ciucei. Mai trecusem uneori cu trenul sau maşina prin localitate, abia întrezărind pe coama dealului clădirea ascunsă după perdele de arbori. Dealtfel, castelul Poetului încetase demult să mai însemne pentru mine ceea ce-i desemna numele. Câte un conac boieresc din Bărăgan ori din Moldova, mult mai vast, mai somptuos, n-ar fi meritat, oare, mai degrabă o asemenea denumire? Şi, totuşi, îmi spuneam, oricât de opulente, acelea nu puteau fi numite nicidecum castele, căci îmi părea că asemenea clădiri nu pot să existe în câmpie.
Castelul presupune în jurul său, îmi spuneam eu, natura prăpăstioasă a muntelui, o culme. „Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne, singurul pe care-l văzusem până atunci aievea, înaintea celor regale de la Sinaia, castelul din Hunedoara al Huniazilor era princiar, căci domina valea, măruntă dealtfel. Probabil aşa trebuie să fie: castelul măreţ să se oglindească într-un „râu mititel”. „Castelul” din Ciucea are şi el o vale la poale, e aşezat pe o muchie de deal. Venind din Câmpia Ardealului, bănuieşti muntele undeva în dosul lui. Dealtfel nu e vorba nicidecum de un relief alpin la Ciucea. Nu ţine de profilul carpatic (toţi Apusenii par altfel de munţi decât Carpaţii) îmbucătura dintre deal şi vale prin care se strecoară Crişul. E un peisaj mioritic pe care-l pricepeau probabil bine de tot oierii, Blaga, măgarii cu desăgi şi oile. Mă întreb cum se va fi simţit acolo Ady, fostul proprietar al „castelului”, obişnuitul café-urilor de pe Boulevard Saint-Michel şi al cafenelelor orădene (printre care Iaport, în care peste ani, ca redactor al Familiei, aveam să-mi iau aproape zilnic cafeaua, pare să-i fi fost un fel de cartier general)? Cum a ajuns Goga în posesiunea „castelului” avea să-mi istorisească, poate, într-o zi doamna Veturia. Din cele scrise despre viaţa poetului de unii cercetători obtuji nu putusem afla mai nimic. Aceştia n-aveau nimic comun cu inteligenţii stăpâni ai „castelului”. Căci dacă despre inteligenţa lui Ady nu mă îndoiesc, despre aceea a lui Goga pot spune doar că o admit pe temeiul spuselor lui Blaga. „Doi oameni deosebit de inteligenţi am întâlnit în viaţă, pe Titulescu şi pe Goga”, spunea el şi adăoga: „Dar poate că Goga era mai inteligent chiar decât Titulescu”. Omul şi poetul acesta care mi-era atât de îndepărtat de parcă ar fi trăit acum cinci veacuri în Pocuţia, fusese oare chiar atât de inteligent? Exagerez, desigur, când îl văd atât de depărtat de mine. Dacă n-ar fi fost decât lecturile cu voce tare pe care mi le făcea Tatăl meu din poeziile lui Goga (alături de cele ale lui Eminescu şi Coşbuc) în unele seri ale micii mele copilării şi tot ar fi fost deajuns pentru a mi-l apropia, măcar prin plantarea în straturile cele dintâi, cele mai vechi ale spiritului meu, a unor germeni de poezie şi, poate chiar a unor butaşi ai sensibilităţii mele. „Să ne mutăm în altă ţară” e unul dintre acele versuri care m-au marcat, aş putea spune, din fragedă pruncie, când începusem să mă visez transplantat pe alte meleaguri, în alte ţări. Aveam vreo şapte-opt ani când, cotrobăind prin pod, am descoperit într-un cufăr-ladă de voiaj (achiziţie a părinţilor mei de la un conte maghiar, ca şi castelul lui Goga de la urmaşii lui Ady, după Primul război şi acel impériumváltozás, cum îl numeau maghiarii) teancuri de broşuri legate cu banderole îngălbenite de vreme, broşuri intacte cu titlul „Ideea naţională”, discurs ţinut de Octavian Goga, după Întâiul război, în faţa studenţilor din Cluj. În ce fel Tata, patriot entuziast, a contribuit la tipărirea şi răspândirea discursului, nu ştiu. Mulţi ani mai târziu, în zilele Refugiului din 1940, broşurile acestea care aşteptaseră răbdător în podul nostru, neapucând să ajungă toate în mâinile cititorilor – Tata fiind pe cât de entuziast pe atât de slab organizator al entuziasmului public – au fost desfăcute din banderolele îngălbenite ce le legau în teancuri de cincizeci ori o sută, şi hârtia, ca o sfântă maculatură a idealurilor naţionale a folosit la învelirea şi protejarea sticlăriei şi porţelanurilor, la ocrotirea avutului nostru familiar în bejenia „refugiului”. Aceasta nu pentru că s-ar fi învechit ideea naţională, pe care aceste broşuri o exaltau într-un fel ce implica o anumită brutalitate (căci, dacă mai ţin bine minte, pe dosul acestor broşuri, editate bănuiesc de vreo organizaţie de studenţi naţionalişti, era înfăţişat un dorobanţ dând cu piciorul în dosul unei „boanghine”, imagine subliniată printr-o formulă frapantă – la propriu, prin vulgaritatea ei – ce stătea sub ea: „Ungur-bungur, ţap în cur”. Nu mai ştiu dacă nu era „ţapă”, care derivând de la „ţeapă” ar fi făcut o aluzie mai sinistră la Vlad Dracul zis şi Ţepeş, formulă evident mai dură decât cea dintâi, care prin bucolicul „ţap” aduce mai mult a coarne înfipte în joacă, acel „ţap” putând fi – tot în chip de joacă – o simplă şi ordinară onomatopee. Voiam să spun, deci, că degradarea „ideii naţionale” la aceea de ambalaj al bunurilor chivernisite în urma triumfului acestei „idei”, triumf ambiguu, înclinând în 1918 într-o parte, în 1940 în alta, nu însemna o renunţare la acea idee. Tatăl meu, pe care l-am văzut o singură dată lăcrimând (înainte de boala care i-a adus sfârşitul) la moartea bunicului, a lui Taica Pavel, pe care-l văd numai din spate, privind pe geamul sufrageriei de sus, din Bolintineanu, a plâns pentru întâia şi poate singura dată din viaţa lui de om în toată firea, cu hohote, „de se zguduia patul”, spunea Mama, amintind cu frică şi cutremurare acel plâns nocturn al Domnului, în noaptea în care s-a anunţat cedarea Ardealului prin dictatul de la Viena. Tatăl meu a fost cel dintâi şi cel din urmă român patriot, ardelean de veche spiţă, pe care l-am cunoscut. Şi iubit, deşi nu l-am urmat. Cum nu l-aş fi putut admira pe Goga, deşi – poate – l-aş fi putut îndrăgi. De altfel, Blaga, care nici el nu mai era ardelean în felul lui Goga, nu s-a putut sustrage fascinaţiei acestuia. Mi-e suspectă doar „inteligenţa” aceasta excepţională, pe care i-o atribuia el. Nimic din poeziile, din articolele lui Goga n-o lasă să se străvadă. Nu era, oare, această „inteligenţă” ceva nefiresc pentru un vechi ardelean? Nu mi se pare, oare – generalizare greşită, ca orice generalizare preconcepută – ardeleanul obişnuit (sas, ungur, secui, şvab ori valah) drept o fiinţă prin excelenţă greoaie, cu judecată înceată, deloc vioaie, sprinţară, cu un orizont închis foarte aproape de dealul învecinat ori de vârful nasului propriu, nu prea lung, nici ascuţit, ci mai degrabă teşit, alungit în jos, pleoştit peste o buză de sus nesinuoasă? Poate că, pentru Blaga, făptură suferind congenital de o muţenie mintală, de o inerţie care îl făcea să zacă – oh, altfel decât Sadoveanu, care şădea într-o masă de vitalitate potenţială, putând să se dispenseze de a povesti, pentru că întruchipa Povestirea însăşi – pentru Blaga, zic, purtând inhibiţii apăsătoare ce se întrepuneau, ca nişte perdele de catifea grele, pline de un praf august, între el şi lumea sonoră a elocinţei, pentru Blaga, acel Goga, causeur, charmeur, bon vivant, scăpăra de o foarte elocventă „inteligenţă”. Blaga ar fi vrut, cât ar fi vrut!, să povestească cu suc şi duh, dar în zadar. Deşi spunea, mi se pare, „retorica, această artă găunoasă”, cât ar fi dorit el să dispună de găurile acestui flaut fermecat! Să farmece cu el pe alţii! Altfel nu se explică admiraţia sa pentru „inteligenţa” foarte verbală a celor doi elocvenţi, nici pofta sa de a străluci prin vorbe de duh, manifestă în aforismele sale destul de plate, nici pofta de a povesti izbutind să se satisfacă în Hronicul vârstelor şi Luntrea lui Caron… dar cât de searbăd! Vrem să fim mari chiar şi în şi prin micimile noastre, să compensăm – cum socotea Adler – complexe de inferioritate, să auzim cu urechea lui Beethoven? Nu, nu e vorba doar de o compensaţie a unei surdităţi originare, nu pentru că va asurzi s-a aventurat Beethoven în lumea sunetelor, nu pentru că fusese în primii săi ani de viaţă şi va rămâne, parţial măcar, mut, Blaga a devenit poet, om al cuvântului. Beethoven e surd, Blaga mut, după cum atotvăzătorul, Marele Orb blagian e orb: pentru ca să se plinească o mistică coincidenţă a contrariilor, o abolire a antinomiilor, într-un fel invers decât în urcuşul teologiei negative a Areopagitului. Dacă despre Dumnezeul lui Pseudodionisie nu se poate vorbi decât în negaţii paralele şi succesive: nu e nici în timp, nici intemporal, nici în spaţiu, nici aspaţial ş.a.m.d., despre Marele Orb şi despre energumenii săi nu se poate vorbi decât în afirmaţii paralele şi succesive: el e orb şi atotvăzător, iar după chipul şi asemănarea lui, Blaga Lucian, unind contrariile naturii sale, e mut şi glăsuieşte în poezie.
■ Citiţi în numerele viitoare un amplu dosar
dedicat lui Nicolae Balotă
