Derutat o clipă de lipsa totală de afectivitate pentru spaţiul românesc a celui cu care încă speră să dialogheze, Ioan‑Aurel Pop alunecă într‑o mirare inevitabilă: „Dar de ce era nevoie de negativism? De ce să ajungem la tablourile cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează şi mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce să ne autoflagelăm în aşa măsură încât să îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze de speranţă?”
Oare cine a răsturnat regimul Ceauşescu, revoltaţii care au murit seceraţi de „terorişti” sau eminenţa cenuşie Silviu Brucan şi ai lui? Istoricul american Larry L. Watts spune că revoluţia a fost naţională: „Într‑una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, «naţionaliştii» au fost prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de piaţă şi ai democratizării”[1]. Dovadă că aceia care s‑au jertfit au cucerit esenţialul: imnul Deşteaptă‑te, române!, cu el pe buze, încredinţaţi că vor cuceri libertatea acum ori niciodată. Însă doar acest imn le‑a fost îngăduit, fiindcă restul a căzut în grija „viclenelor uneltiri” ale urmaşilor lui Iuri Andropov[2], reformatorul pus în ecuaţie practică de către Mihail Gorbaciov. În asemenea complicată ţesătură, a fost floare la ureche ca naţionalismul să devină ţapul ispăşitor al istoriei postdecembriste, punându‑i‑se în cârcă toate relele de pe pământ. România
s‑a dovedit a fi teritoriul ideal de neantizare a sentimentului naţional, încât trebuia repetat, izomorfic, faimosul „experiment Piteşti”, acum însă în cu totul alte obrăzare cultural‑educative. Românii trebuiau să şi‑l facă singuri, stimulaţi, abil, cu umbre care nu sunt, menite să‑ntunece vederea, vorba poetului: „Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,/ Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’.” Putea fi iertat Eminescu pentru dezvelirea adevărului? Nu, fiindcă nici Engels, coautorul Manifestului Partidului Comunist, nu i‑a putut ierta pe paşoptiştii din cele trei ţări româneşti, fiindcă ar fi trădat revoluţia proletariatului mondial, deturnând‑o într‑o revoluţie naţională. Românilor li s‑au ascuns capetele de acuzare ale marelui Friedrich Engels, pentru că trebuiau puse în execuţie de către duşmanul natural al poporului român, cum a numit Take Ionescu imperiul ţarist moştenit intact de către imperiul sovietic, cu şi o mai mare cruzime. Imnul lui Andrei Mureşanu s‑a născut împotriva celuilalt duşman natural, grofii maghiari, vizând însă întreg spaţiul locuit de români: „iataganul barbarei semilune”, „cnuta” muscală, „despotismul” maghiaro‑habsburgic. Pentru toţi aceştia românii erau obstacol istoric, inclusiv pentru părinţii revoluţiei mondiale. O spune răspicat Engels, în anul de graţie 1848, redescoperit de istoricul american Larry L. Watts: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte”[3].
Aşa a început legenda neagră a unui popor care încerca să iasă din tara „a pizmei răutate”, din „oarba neunire la Milcov şi Carpaţi” către libertate şi către năzuinţa de „a fi pururi fraţi”, incomodând enorm imperiile vecine. Legenda neagră nu s‑a abătut, de‑a lungul istoriei, doar asupra românilor. Despre fenomen au scris mulţi autori, de la Alfredo Alvar până la Tratatul de dezinformare al lui Vladimir Volkoff. Primul definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil”[4].
Philip Wayne Powell arăta că Spania a fost supusă, în Evul Mediu, timp de aproape patru secole, unui asemenea stigmat, văzută de restul Europei ca simbol al reacţiunii, intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, încât spaniolii înşişi ajunseseră să creadă în imaginarul „legendei negre”, căzând în complexul urii de sine, care i‑ar fi putut nimici ca naţiune dacă nu se producea, la timp, Renaşterea naţională. De la 1437 (Unio Trium Nationum) până la Marea Unire, românii transilvăneni n‑au fost recunoscuţi ca naţiune şi erau destinaţi să se pulverizeze în masa stăpânitorilor. O tărie etnică, lingvistică şi religioasă uriaşă i‑a salvat. Fenomenul s‑a repetat, cu mult mai puţin succes, în Basarabia anexată samavolnic de Alexandru I. Românii din Ucraina actuală au cele mai mici şanse să supravieţuiască. Cartea amintită a lui Larry L. Watts aduce argumente puternice că Uniunea Sovietică a supus România unui veritabil război sub spectrul legendei negre. Şi, ciudat, el nu s‑a sfârşit odată cu evenimentele din 1989, fiindcă, între timp, ţara a intrat în alte „orizonturi roşii”, cele ale „corectitudinii politice”, care au reuşit să exacerbeze în români o canceroasă ură de sine, semnalată încă de Luca Piţu[5], în 1991, ură ajustată de discordia intraetnică, ambele maladii ajungând la un moment de glorioasă ţiganiadă în anul Centenarului Marii Uniri. Aşa lucrează într‑o parte a românilor mitul discordiei din Mioriţa, o jumătate dintre fraţi trebuind să piară pentru ca pizmaşii să triumfe, fără să înţeleagă nimic din recursul la splendoare (N. Steinhardt) al celui care nu vrea să răspundă la violenţă cu violenţă.
În acest conclav, jubilează colportorii legendei negre româneşti, surprinzător de solidari cu viziunea lui Engels de la 1848. Deşi nu s‑a interferat cu imaginea rămasă de la internaţionalistul marxist al secolului al XIX‑lea, d‑l acad. Ioan‑Aurel Pop se ciocneşte de ea, cu asupra de măsură, în cărţile lui Lucian Boia. Este un exemplu emblematic de cum „miturile gândesc în oameni, fără ştiinţa lor”. Demitizantul nu ştie şi nici nu vrea să afle cum nihilismul arhetipal, simptom al urii de sine, operă a diavolului, lucrează în imaginarul cărţilor sale. Nihilistul, ajuns la starea de patologie, se iluzionează că poate să fie o copie a lui Nietzsche sau a lui Cioran, neînţelegând, bunăoară, că negarea lui Dumnezeu la aceştia izvorăşte dintr‑o iubire/credinţă atât de puternică, încât devine disperare. Aidoma este iubirea de România, ajunsă pe culmile disperării, a lui Cioran, din Schimbarea la faţă a României, iubire reconfirmată şi în cartea postumă Mon pays. Nihilismul lui Boia este al unui raţionalist încremenit în suprafaţa lucrurilor, într‑o euforie incapabilă să coboare în zona lor abisală. Ioan‑Aurel Pop descoperă (Identitatea românească, Editura Contemporanul) punctul de purcedere a gândirii sale într-un enunţ formulat într‑un interviu din 13 ianuarie 2013: „Minciuna este mitul fondator al României moderne”. Evident că un ins care e văduvit de orice organ pentru adevăr trebuie, fatalmente, să se sprijine exclusiv pe minciună. De aceea, spre exemplu, pentru el Eminescu nu există, este un „mit”, adică o minciună, în limbajul său anamorfotic atât de plăcut nevolnicilor. Nu e un lucru neobişnuit, fiindcă majoritatea oamenilor îşi clădesc existenţa pe minciună. Aşadar, Lucian Boia se află, în chip fericit, în elementul său. În consecinţă, „perspectiva negativistă a autorului s‑a extins între timp de la istoriografia românească (de la scrierile despre trecut şi de la autorii lor) la trecutul însuşi. Cu alte cuvinte – crede profesorul Lucian Boia – nu numai istoricii şi lucrările lor operează cu minciuni când se referă la trecut, dar trecutul nostru însuşi este o minciună!”[6] Urmare logică: „Dacă minciuna stă la baza fundării României moderne, înseamnă că ţara aceasta nu are nici un rost! Cu alte cuvinte, domnul Boia vrea să‑i facă pe români să înţeleagă că proiectul şi realitatea numite România sunt o iluzie clădită pe fals şi că, în dreaptă consecinţă, această iluzie trebuie să dispară.”
Cel puţin Engels ne condamna în numele unei ideologii internaţionaliste ca naţiune inertă la glasul revoluţiei mondiale, încât dispariţia ei devenea o necesitate istorică. Lucian Boia nu‑i mai acordă naţiunii sale nici această condiţie care o înglodeşte în naţionalismul ce trebuie să dispară de pe glob. Engels constata că românii există totuşi, pe când Boia le neagă şi existenţa în Europa. De fapt, înspre acolo bate şi condamnarea la dispariţie profetizată de Boia, fiindcă şi el are ca sprijin o ideologie la fel de lipsită de fundament ontologic. Derutat o clipă de lipsa totală de afectivitate pentru spaţiul românesc a celui cu care încă speră să dialogheze, Ioan‑Aurel Pop alunecă într‑o mirare inevitabilă: „Dar de ce era nevoie de negativism? De ce să ajungem la tablourile cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează şi mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce să ne autoflagelăm în aşa măsură încât să îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze de speranţă?”[7] De ce tablourile cele mai negre despre noi înşine? Explicaţia este înduioşător de simplă: aşa porunceşte legenda neagră şi nu există cale de a i te opune, ea lucrând în interiorul incontrolabil al individului virusat de ea.
Mirarea istoricului merge şi mai departe, încercând să afle noi cauze. Admite că ar fi totuşi vorba de un cinism validabil ca reacţie la deşănţarea falsului patriotism din era Ceauşescu. Dar şi aici se strecoară o încurcătură: pe vremea aceea, Lucian Boia scria istoriografie în spiritul marxolog al materialismului dialectic şi istoric. Era el sincer sau urma tot glasul minciunii? Ambele însă înseamnă acelaşi lucru. Boia n‑a ieşit întreaga lui viaţă din minciună, care e mitul său personal, cum ar spune Charles Mauron: „Dar dacă întoarcem mesajul naţionalist festivist şi triumfalist în unul complet negaţionist, folosind tehnici insidioase, mai puţin sesizabile de publicul larg, spre ce ne îndreptăm? Avem impresia că domnul Boia preschimbă cu 180 de grade naţionalismul glorios, de care unii dintre noi am avut parte, tot într‑un fel de naţionalism, dar pe dos, un naţionalism al urii, al întunericului, al lipsei de speranţă. Spunându‑ne – cu eleganţă, este drept – că România însăşi (şi nu doar trecutul ei etc.) este o minciună, oare nu ne îndeamnă să părăsim acest «proiect falit» numit România, să ne luăm lumea în cap, să mergem toţi în ţări demne şi prospere, superioare, tenace, bune, primitoare?”[8]
Dar oare „corectitudinea politică” ne‑a fost dăruită în alt scop? Nu ne reeducă ea exact în spiritul clamat şi aclamat cu atâtea aplauze, acela de a dispărea ca naţiune, spre a‑i transforma pe românii capabili şi apţi de muncă performantă în emigraţi (deja socotiţi la vreo cinci milioane) şi în emigranzi (cum i‑a numit Horia V. Pătraşcu[9] pe cei care încă n‑au părăsit ţara, dar sunt oricând gata s‑o facă), pentru ca aceia care se încăpăţânează a rămâne să devină o minoritate? Abia atunci naţiunea va fi cu adevărat o minciună, ficţiunea visată de Engels şi de discipolii săi postmoderni. Iar mirările interogative ale d‑lui Ioan‑Aurel Pop se prelungesc: „Cum să ajungem să pustiim o ţară prin vorbe de spirit? Nu cunoaştem în această lume popoare care să se fi supărat iremediabil pe propria ţară”[10]. Ce contează atunci când corecţii politic vor să experimenteze până la capăt visurile mesianice ale lui George Soros? Cu cât marea reeducare va înainta, cu atât „vom putea determina tot mai mulţi români să se supere pe ţara lor şi să considere drept edenice toate celelalte ţări”[11]. Neîndoielnic. Lui Boia i‑au stat în sprijin mai toţi politicienii incapabili să guverneze România, dar bine struniţi de himera corectitudinii politice. Ioan‑Aurel Pop crede că neantul valah, cum l‑a numit Cioran, va putea fi stăvilit dacă se vor auzi voci care să se împotrivească minciunii, capabile să spulbere elucubraţiile eseistice ale boieşti. Într‑adevăr, acesta poate fi un remediu. Filosoful şi expertul militar american William S. Lind, autorul unei cărţi despre political correctness, spunea: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei.”
Altfel, cu apostoli ai minciunii, de felul lui Lucian Boia, se va alege praful nu doar de România, dar şi de Europa, ea însăşi prizonieră a marxismului cultural. Căci un lucru devine sigur: adevăraţii eurosceptici nu sunt cei care‑şi apără naţiunea, ci victimele corectitudinii politice. Cartea d‑lui Ioan‑Aurel Pop stă mărturie şi nu va rămâne singulară.
Note:
[1] Larry L. Watts, Fereşte‑mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din limba engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 239.
[2] Iuri Andropov este autorul vizionar al doctrinei celor patru stadii de evoluţie a partidului comunist: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi‑l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într‑un cadru aparent democratic.
[3] Apud Larry L. Watts, Fereşte‑mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, p. 31.
[4] Alfredo Alvar, La Legenda Negra, Ezquerra, Ediciones Akal, 1997, p. 5. Vezi şi Larry L. Watts, p. 711‑712. Arsenalul dezinformator al „legendei negre” se găseşte expus şi în cărţi precum Tratat de dezinformare al lui Vladimir Volkoff (vezi traducerea lui Mihnea Columbeanu, de la Editura Antet, Bucureşti, 2009).
[5] Luca Piţu, Sentimentul românesc al urii de sine, Iaşi, Editura Institutul European, 1991.
[6] Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 77.
[7] Ibidem, p. 79.
[8] Ibidem, p. 80.
[9] Horia V. Pătraşcu, Idealul valah, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017.
[10] Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 81.
[11] Ibidem, p. 82.
Theodor Codreanu
