Nicolae Breban, cel mai de seamă romancier al timpului nostru, îşi aniversează 90 de ani de fericită existenţă. S‑a născut la 1 februarie 1934, la Baia Mare (România). Breban a avut o influenţă semnificativă asupra scenei literare a ţării. Opera sa include romane, eseuri, drame, poezie şi publicistică. E cel mai important scriitor al României, un romancier trecut în analele romanului mondial şi, surprinzător, puţin, totuşi, cunoscut în România de azi. E autor al uneia din cele mai bune traduceri din Rilke, dar şi un creator al unui ciclu de cânturi de mare succes, traduse pentru prima dată în germană (Gesänge), apărute la Editura Dionysos. În una dintre cronicile la Cartea cânturilor, apărute în Germania, este caracterizat ca „Rex Romanian scriptor”! O recunoaştere a stilului său unic şi a capacităţii de a aborda teme complexe, majore, l‑a impus în tagma marilor scriitori europeni.
Lucrările sale se caracterizează, îndeosebi, prin examinarea critică şi lucidă a societăţii, prin profunzimea intelectuală şi acurateţea psihologică. O trăsătură notabilă a scrisului lui Breban este capacitatea sa de a analiza şi de a pune sub semnul întrebării natura umană şi condiţiile sociale din România, dar nu numai. Personajele sale se confruntă cu dileme morale, iau decizii dificile şi fac cititorul să reflecteze asupra propriilor valori.
Opera lui Breban nu numai că a modelat peisajul literar românesc, ci a câştigat şi o recunoaştere internaţională. Romanul său Francisca s‑a bucurat de o amplă recunoaştere, ca şi filmul său Pe colinele verzi, bazat pe romanul Animale bolnave, care nu a fost acceptat, în cele din urmă, de autorităţile comuniste decât cu mari discuţii, fiind selectat pe lista scurtă a filmelor favorite prezentate la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, unde a avut un mare succes. Meritele literare ale lui Breban au fost recunoscute pe scară largă; autorul a primit numeroase premii, fiind recunoscut de mari personalităţi literare. Günter Grass sau romanistul Klaus Heitmann, profesor universitar din Heidelberg, mi‑au vorbit elogios de marea personalitate Nicolae Breban (Nikolaus Alexander Breban). Marea Doamnă a literaturii germane, Hilde Domin – în colaborare cu d‑sa am publicat, în 2005, o carte – vorbea despre Breban ca despre un fenomen, iar marele poet Reiner Kunze (şi el, pe atunci, la 90 de ani), după apariţia Cânturilor în germană, îmi spunea în locuinţa sa de lângă Passau, că Breban e „un mare poet care, din păcate, nu a scris mai multă poezie”! Munca lui Breban a inspirat şi o şcoală de gândire pentru noile generaţi de scriitori tineri, în timp ce în ţară, nu de prea mult timp, a fost linşat mediatic, apropo, fără succes, de unii adversari netalentaţi şi invidioşi (aşa cum în ultima vreme este obiceiul în ţara mea natală).
Tezele din iulie ale lui Nicolae Ceauşescu au marcat un punct de cotitură în societatea românească şi au avut efecte de amploare asupra autonomiei culturale şi a libertăţii intelectuale. Evident, cum l‑am cunoscut, Breban nu putea altfel decât să reacţioneze radical la această „revoluţie culturală”, exprimându‑şi protestul împotriva politicilor regimului din România.
Decizia lui Breban de a se dedica total scrisului arată hotărârea sa de a‑şi păstra vocea şi de a nu sacrifica ideile şi valorile pe care le‑a reprezentat într‑un timp de răscruce istorică. Într‑o perioadă în care exprimarea critică şi diversitatea culturală erau suprimate, pentru Breban, scrisul rămâne un act de rezistenţă şi autoafirmare. Lupta lui Breban pentru libertate intelectuală şi autonomie culturală este un capitol important din istoria literaturii române. Cele peste 40 de cărţi publicate de d‑sa sunt o dovadă a rezistenţei spiritului uman şi a puterii artei de a supravieţui şi în cele mai dificile circumstanţe politice şi sociale. Prin scrierile sale, creatorul lui Grobei a oferit şi oferă o perspectivă asupra realităţii şi provocărilor vieţii într‑o societate represivă.
Lucrările sale vor continua să servească şi drept model în apărarea libertăţii de exprimare, care nu trebuie niciodată abandonată. Fie ca exemplul lui să ne inspire pe toţi să susţinem şi noi valorile importante pentru noi şi să nu fim intimidaţi de opresiune, izolare şi cenzură.
La aniversarea a 90 de ani, îi aducem un omagiu lui Nicolae Breban pentru opera sa literară excepţională şi contribuţia sa majoră la literatura română şi internaţională. Cărţile sale sunt o moştenire preţioasă care ne ajută să înţelegem mai bine lumea. Fie ca Breban să continue să ne îmbogăţească gândirea cu vocea sa unică.
Paul Cernat
Nicolae Breban sau romanul ca formă de (contra)Putere
Nu ştiu să existe, în rândul romancierilor noştri de calibru, cineva care să fi ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani ca Nicolae Breban. Semn de vitalitate, în cazul său, nu doar a omului, ci şi a operei, care numără deja mai bine de şase decenii. Te poţi supăra pe autorul ei pentru multe; îi poţi reproşa, după caz, tot felul de lucruri: nu e un tip comod, iar sfidarea, mergând până la lipsa de autocenzură, controversa şi provocarea fac parte din formula sa (totuşi, cei care‑l cunosc mai bine ştiu că dincolo de mască se ascunde un om ataşant…). După Liviu Rebreanu (alt „nordic” autohton…), dar cu alte mijloace – metarealiste –, Breban e Romancierul nostru de cursă lungă şi de categorie grea; un creator care a făcut din roman o formă de putere a Literaturii, într‑o epocă în care literatura era, cu adevărat, o contraputere majoră. În răspăr şi înainte, şi după 1989, Breban nu a impus doar o tipologie de personaje – înrudite, eventual, cu patografiile sociale din romanele Hortensiei Papadat‑Bengescu, cu „huliganii” interbelici ai lui Mircea Eliade şi cu cazurile psihanalitice din Proprietatea şi posesiunea a lui Petru Dumitriu; cu precizarea că în anii stalinismului, ani ai formării lui Breban, Eliade era interzis, iar romanul lui Petru Dumitriu era în „sertar”. Afirmat în prim‑planul generaţiei şaizeciste – „generaţia de aur” a culturii române postbelice – a avut şansa de a fi susţinut, de la început, de critici influenţi: de la ex‑realist socialistul Paul Georgescu la congenerii Matei Călinescu (în anii afirmării), Eugen Simion şi, mai ales, Nicolae Manolescu (care avea să facă ulterior cel mai mult pentru receptarea lui Breban, începând cu susţinerea excepţională a Buneivestiri în 1977). Lectura celor 17 romane ale autorului, inclusiv o trilogie şi o tetralogie, în care demonismul profetic de tip dostoievskian şi symposion‑ul thomasmannian, tradiţia răsăriteană (rusă) şi cea occidentală (mitteleuropeană, germană cu precădere) fuzionează într‑o variantă locală, „periferică”, seamănă cu o luptă de K1. Dacă de la debutul din 1965 cu Francisca (unde „romanul de şantier” suferă o mutaţie spectaculoasă) până la Pândă şi seducţie Breban a insolitat masiv tradiţia romanului românesc, inovând stilistic, problematic şi tipologic printr‑o serie impunătoare de capodopere (În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid; scris înainte de 1989, dar apărut după Revoluţie, Pândă şi seducţie e mai degrabă o coda), pentru ca marile construcţii postdecembriste (trilogia Amfitrion, tetralogia Ziua şi noaptea) să împingă până la ultimele consecinţe formula romanului‑dezbatere, evoluând într‑o lume ficţională proprie, aparent imună la noile tendinţe ale momentului. La fel de lipsite de concesii faţă de modele zilei, dar inovând în interiorul propriei formule, ultimele construcţii epice (Singura cale, Jocul şi fuga, Frica) recuperează un filon politico‑istorico‑biografic abordat cu alte mijloace în memorialistica prozatorului (ea însăşi profund eseistică – metabiografică, de fapt); în ceea ce mă priveşte, prefer, între scrierile confesive, Viaţa mea, unde eseismul arborescent din tetralogia Sensul vieţii se retrage în favoarea unui epos autobiografic robust şi intens. Nietzschean asumat în romane, interzis adepţilor unei literaturi domestice sau domesticite (cum se poartă – şi se încurajează – adesea în vremea noastră sedusă de divertisment şi inhibată de ideologii militante), Nicolae Breban este şi un redutabil comentator al aforisticii filosofului german, mai acut decât filosofii de şcoală. Dincolo de tipologiile de personaje pe care le‑a impus (între care „mutanţii” camuflaţi de tipul unor Paul Sucuturdean, Traian Liviu Grobei sau Castor Ionescu, dar şi destule creaţii feminine greu de uitat: Francisca, E.B., Mia Fabian, între altele) şi de formulele pe care le‑a brevetat, e şi un excelent creator de relaţii interumane cu sugestii filosofice: cuplurile sale de stăpân‑sclav (via Hegel şi Nietzsche) sau seducător‑sedus (Kierkegaard), care redefinesc relaţia maestru‑discipol, sunt „brebaniene” în cel mai înalt grad. Dacă alţi eroi memorabili ai prozei româneşti postbelice (Ilie Moromete sau Vica Delcă) au un caracter idiomatic, „provincialul” Grobei – combinaţie de Mîşkin şi Gregor Samsa – se lasă „universalizat” fără probleme.
Fascinaţia – explicabilă contextual – a generaţiei `60 faţă de Putere depăşeşte, în cărţile lui Nicolae Breban, socialul. Ea ajunge, pe linia unei psihologii abisale sui‑generis, în subteranele obscure, „demonice” şi, totodată, „gratuite” ale „voinţei de putere”, ca expresie a „naturii umane” deopotrivă edificatoare şi distructive. Radicalismul e total, incompatibil nu doar cu defunctul realism socialist, ci şi cu noul roman politic al epocii post‑staliniste, ajungând să depăşească, pe o cale atipică, modernismul însuşi. Deşi i‑au fost dedicate, în ultimele decenii, câteva monografii (cea mai articulată critico‑teoretic fiind, probabil, a Laurei Pavel, Antimemoriile lui Grobei) şi mai multe studii de referinţă, implicaţiile gândirii prozatorului sunt încă departe de a fi fost suficient aprofundate (inclusiv din unghi cultural‑filosofic şi „antropologic”). Formula romanului brebanian are un marcat caracter mutant, mai discret în Francisca, unde convenţiile romanului „de şantier” sunt deturnate, mai vădit în „falsul roman poliţist” Animale bolnave, spectaculos în (şi după) Bunavestire, în legătură cu care s‑a vorbit despre o „grobeizare a naratorului” (N. Manolescu) şi o „revoluţie stilistică (E. Negrici). Histrionismul metaliterar al vocii auctoriale anexează, manipulează şi sfidează parodic convenţiile realiste, nu înainte de a le epuiza potenţialul (stufoase, dense, ficţiunile lui Breban explorează, cu o concreteţe creatoare de atmosferă, medii sociale dintre cele mai diferite); din crisalidele realismului burghez ies „devianţi” şi „monştri” care, prin amoralismul lor inexplicabil logic, forţează nu doar limitele umanului, ci şi ale romanului. Fără a scrie propriu‑zis „roman filosofic” (putem vorbi de o influenţă a lui Thomas Mann din Muntele vrăjit sau Alesul, nu din Doktor Faustus…), Breban este primul – şi, deocamdată, singurul – nostru mare romancier capabil să‑şi articuleze creaţiile epice pe fundamentele unei gândiri filosofice majore, definitorii pentru destinul modernităţii europene (linia Platon-Hegel-Schopenhauer-Nietzsche-Scheller-Jung), cu „luminile” şi „umbrele” ei. Efortul său – încununat, în general, de succes, deşi nu lipsit de riscuri – a fost şi este acela de a deprovincializa problematica şi construcţia romanului autohton, nu printr‑un „sincronism” mimetic şi facil, ci prin confruntarea deschisă cu marile capodopere şi cu ideile definitorii pentru identitatea profundă a Europei clasice şi moderne. Trebuie reamintit, de altfel, că formarea lui Nicolae Breban, în „subterana” deceniului stalinist, a avut loc în afara cadrelor instituţionale şi în orizontul marii culturi universale sau ale marilor prietenii intelectuale – adevăraţii maeştri.
Putem vorbi, în cazul acestui scriitor noninseriabil, despre o strategie a atipicităţii şi surprizei marcată printr‑o serie de lovituri „la vârf”, care au bulversat orizontul de aşteptare al publicului. Faptul e valabil atât la nivel auctorial, prin mizele scrierilor sale, cât şi la nivel politic: demisia din PCR şi de la conducerea României literare, ca urmare a Tezelor din iulie 1971, după o perioadă de oficializare în anii maximei liberalizări post‑staliniste, a reprezentat o salvare a omului şi a operei din îmbrăţişarea unui Sistem devenit imposibil de „umanizat” din interior; mersul pe sârmă între exil (RFG, Franţa) şi România, la distanţă atât de adaptabilitatea mainstream din ţară, cât şi de militantismul „est‑etic” anticomunist al unui Paul Goma (ceea ce îl plasează undeva între Dumitru Ţepeneag şi ex‑centricitatea unor Virgil Tănase sau Petru Dumitriu), poziţionările post‑decembriste între principalele blocuri intelectuale rivale (şi, parţial, în afara lor), toate acestea şi altele încă, vădesc o voinţă de centralitate în răspăr. De notat faptul că Breban n‑a intrat nici în jocul anterior al conflictului dintre protocronişti şi antiprotocronişti. Din păcate, cu puţine excepţii, critica postdecembristă n‑a mai ţinut pasul cu producţia sa romanescă, mai atrasă fiind doar de eseistica şi confesiunile „violente” în care romancierul dă cărţile pe faţă, punându‑se în scenă nu doar ca autor, ci şi ca „voce” semnificativă a vieţii publice (nu doar literare) – şi, nu în ultimul rând, ca personaj trouble‑fête şi á contre‑courant, destabilizator al mediocrităţii lucrative şi ilustrator al „riscului în cultură”. Puţin asimilate au rămas şi volumele sale de versuri, stimulate de experienţa exilului parizian (Elegii parisiene, Cânturi) inspirate de Rilke, din care a şi tradus; sau nuvelele din Orfeu în infern sau (mai ales) Act gratuit şi producţiile dramatice (Culoarul cu şoareci, Bătrâna doamnă şi fluturele, Ursul şi ştiuca) care, fără a concura în vreun fel producţia romanescă, dau, alături de eseistică şi memorialistică, măsura unui scriitor de o disponibilitate derutantă. Multe dintre „confesiunile violente” ale autorului au, desigur, un caracter evident pro domo. Chiar dacă uneori afirmaţiile despre „trădarea criticii” şi despre variile „maladii” ale prezentului pot fi nedrepte, ele conţin diagnostice dificil de combătut: la urma urmei, lichidarea progresivă, după 1989, a Republicii Literelor şi a culturii generale de tip umanist‑tradiţional (conservate de paradigma statului naţional şi a umanismului tradiţional care supravieţuia în interiorul umanismului socialist al naţional‑comunismului), a făcut ca însăşi ideea de „mare scriitor” să devină, pentru mulţi ordonatori de credite ai prezentului, anacronică şi „reacţionară”; iar scriitorii români au fost primii care şi‑au sabotat, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, puterea simbolică pe care şi‑au cucerit‑o şi apărat‑o, de bine, de rău, în anii comunismului. Orgoliul viril brebanian (care nu trebuie confundat cu vanitatea – apanaj al celor mărunţi…) nu ţine de o „voinţă de putere” în sine, ci de o voinţă de construcţie naţională majoră; o construcţie culturală care mobilizează deopotrivă dimensiunea „ardeleană” şi cea „germană” a identităţii autorului. Pe Breban îl apără şi îl legitimează, înainte de orice, propriile sale creaţii. Ele te forţează să ţii seama de anvergura lor şi rezistă oricărei confruntări ideologice. Bogdan Creţu, cel mai fidel şi mai avizat comentator al prozatorului dintre criticii generaţiei 2000, a subliniat avenit, într‑un comentariu recent, „maximalismul” autorului, incompatibil nu doar cu „minimalismele” contemporane, ci şi cu o întreagă mentalitate „progresistă”. Foarte instructive mi se par a fi, în acest sens, şi apariţiile ca personaj ale autorului Buneivestiri în romanele unor scriitori aparent incompatibili: Pupa russa de Gheorghe Crăciun şi Săpunul lui Leopold Bloom de Nora Iuga; am putea identifica, la rigoare, filiaţii brebaniene şi în proza lui Mircea Cărtărescu. Asemenea exemple arată felul în care chiar şi antimodelul se transformă în reper modelator – şi într‑un redutabil interlocutor.
La împlinirea a 90 de ani – pe care „leul în iarnă” îi poartă cu nedezminţită energie – să ne bucurăm că îl avem printre noi pe unul dintre ultimii mohicani ai marelui roman românesc şi european.
Textul integral al intervenţiei la Sesiunea omagială a Academiei Române
Nicolae Breban • 90. Aula Academiei Române.
1 februarie 2024
