Nicolae Breban · 90. Iată un eveniment de anvergură naţională! Un eveniment al cărui epicentru este un om de seamă, un creator de amploare europeană. Prin Opera sa majoră, dăruită literaturii naţionale române şi literaturii universale, autorul capodoperei Bunavestire se înscrie în tagma marilor scriitori de pe bătrânul şi tot mai obositul continent european. Pe prima pagină a revistei Contemporanul. Ideea Europeană, în partea din dreapta sus apare un citat din opera lui Fr. Nietzsche: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia”. Modul în care recunoaştem şi respectăm, aşadar, valorile naţionale de vârf vorbeşte mai puţin despre acestea, cât despre fiecare dintre noi, cei ce alcătuiesc o naţiune.
Ce calităţi ale sărbătoritului sunt evidente şi, totodată, persistă de‑a lungul unei vieţi bogate în pagini scrise, evenimente culturale şi răsturnări sociale? Consecvenţa cu propriile idealuri formulate în prima tinereţe, mai exact, caracter; Nicolae Breban e unul dintre puţinii oameni cunoscuţi de mine care are caracter şi nu ezită să‑l afirme oricâte furtuni şi tornade s‑ar abate peste d‑sa, într‑o lume în care un spirit superior ca Nicolae Iorga deplângea taman absenţa caracterelor: „Nu inteligenţele ne lipsesc, ci caracterele!” scria acest titan al culturii române. Creatorul Breban a ales – şi îşi respectă de mai bine de şapte decenii alegerea! – să scrie roman; nota bene, nu orice gen de roman, ci roman abisal, roman polifonic, ar fi spus Mihail Bahtin, care numea astfel acest gen cu totul nou, de o originalitate evidentă, cel care l‑a inventat fiind nimeni altul decât Dostoievski, Fiodor Mihailovici. Breban a înţeles devreme că are puţini maeştri în acest sens: Dostoievski, Proust, Thomas Mann, Friedrich Nietzsche, Rainer Maria Rilke. Şi atunci a ales sfinţi de litere de neegalat, citiţi, recitiţi de d‑sa şi în ziua de azi cu pixul în mână, comentaţi cu pasiune, profesionalism şi o mereu reinventată mirare. Ţinta demersurilor brebaniene este fiinţa umană, cunoaşterea omului. Şi cum poate fi cunoscută firea profundă a unei făpturi turnate în jurul unei „scântei divine”? Aducând‑o la limită! Apoi mutând‑o în matca altei limite. În acele circumstanţe ultimative, când totul atârnă de un fir şi se clatină la rădăcini, maestrul, cu lecturile la zi din monştrii sacri ca, de pildă, Jung, Adler, Freud, face, cu o precizie fabuloasă, carotaje scurte, seci şi abrupte în inconştientul uman – tărâmul halucinant, frecventat extrem de rar de cele mai alese, fine şi profunde firi, pentru că şi la această oră, când am înaintat binişor în mileniul al treilea, acesta se circumscrie pământurilor necunoscute, adică unui areal inefabil şi cvasiininteligibil. Or, un alt sfânt de litere, J.W. Goethe ne sugera să ne menţinem în aria inteligibilului, el, tocmai el, care ni l‑a dăruit pe zănaticul Werther! Neţinând cont de acest îndemn goethean, prin unele dintre personajele sale ca, bunăoară, Grobei sau Castor Ionescu, romancierul Breban prospectează temerar abisalitatea umană. În cele peste douăzeci de mii de pagini scrise şi publicate pe parcursul unei cariere exemplare, axate pe teme majore – ca, bunăoară, viaţa‑moartea, tensiunea dintre masculinitate şi feminitate, relaţia bărbat‑femeie, sintagma nietzscheană, de o originalitate flagrantă: apolinic‑dionisiac, raportul de extracţie hegeliană stăpân‑slugă, relaţia maestru‑ucenic, fiinţa, viul (ontos în greaca veche) ş.a. – romancierul Breban atinge de mai multe ori adâncimi halucinante.
Ca şi maestrul său, F. Dostoievski, citit şi recitit şi în prezent, Nicolae Breban păşeşte, aşadar, de pe o limită pe alta, radicalismul său unic fiind recognoscibil de la distanţă. Radicalism erupt inclusiv în viaţa socială, inclusiv în timpul dictaturii. Protestul d‑sale din 1971 – când dictatorul lansa, prin celebrele Teze din iulie, revoluţia culturală – e un gest unic în ţara de la gurile Carpaţilor. E un protest care şi azi – când urmărim pe jumătate amuzaţi, pe jumătate consternaţi înverşunatele lupte anticomuniste după încheierea de mai bine de trei decenii a dictaturii real‑socialiste, precum şi încropirea unor legende de falsă disidenţă sub dictatură – te face, pe de o parte, să te întrebi: cum a fost posibil? Iar, pe de altă parte, te face să constaţi admirativ: deci se poate! Se poate să protestezi, să‑ţi păstrezi verticalitatea, coloana, principiile într‑o dictatură sălbatică. Se poate să reacţionezi în timp ce majoritatea, din laşitate, alege tăcerea! O tăcere devenită stil.
Pregătindu‑se pentru aniversarea brebaniană, minunatul trib Conte – un fenomen unic în cultura română, un templu al valorilor naţionale reale şi al meritocraţiei; da, îmi permit să scriu aceste adevăruri – tribul Conte, aşadar, a construit câteva surprize. Între acestea: un număr aniversar, care găzduieşte texte, studii, amintiri, incursiuni critice de un foarte înalt nivel; e un semn: critica română e vie, e aici, e prezentă. Se regăseşte în paginile aceluiaşi număr o bogată iconografie aleasă din arhiva Fundaţiei Culturale Ideea Europeană. În numărul 2/ 2024 al revistei Contemporanul. Ideea Europeană sunt inserate intervenţii exemplare semnate de istoricul, marele istoric Ioan‑Aurel Pop, care se referă la viaţa şi opera romancierului dintr‑un unghi inedit, fiind primul care pune accentul pe o realitate evidentă pentru cărturarii autohtoni (şi nu numai), cărora nu le este străină onestitatea intelectuală, şi anume forţa unui mare spirit creator, care, raportându‑se la colectivitatea unde a văzut lumina zilei şi a creat opere de o importanţă de netăgăduit, de la un punct încolo creează istorie. Conte aniversar găzduieşte pagini sclipitoare semnate de Ding Chao, profesor la Universitatea din Beijing, PS Părinte Timotei Prahoveanul, care se referă la catedralele şi bisericile construite de cele zece generaţii de preoţi din arborele genealogic al Brebanilor, Valeriu Matei, Ştefan Borbély, Marian Victor Buciu, Constantina Raveca Buleu, Theodor Codreanu, Daniel Cristea‑Enache, Cristian Livescu, Marius Miheţ, Ion Pop, Cristina Popescu, Victor Ravini, Mirela Roznoveanu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Suciu, Mirel Taloş, Constantin Toader, Maria‑Ana Tupan, Magda Ursache, Victor Voicu, George Vulturescu. O mărturisire din merituosul laborator Conte. Am trimis peste douăzeci de invitaţii colegilor şi prietenilor pentru a participa la acest număr aniversar. Curg, în continuare, texte – realitate care ne face aici, acum, să declarăm – după ce am organizat evenimente cvasiidentice care i‑au vizat pe Ion Ianoşi, Nicolae Balotă ş.a. – 2024: Anul Nicolae Breban. Citatul lunii şi, respectiv, al anului, ales de noi, membrii echipei care asigură apariţia şi vizibilitatea publicaţiei noastre, este următorul: „În peisajul literaturii române, cu numeroşi scriitori de nişă, atenţi, prea atenţi la mişcările imprevizibile ale modei şi la cerinţele pieţei, preocupaţi doar de efectul imediat al cărţilor lor, Nicolae Breban e o prezenţă stingheritoare. El se arată a fi un călăreţ singuratic cu ochii aţintiţi la himera marii literaturi. Breban aparţine speciei rarisime a celor care înfruntă, transfiguraţi de o nobilă sminteală, ridicolul şi neîncrederea, în numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a pătrunde în tărâmul necunoscut al fiinţei”. (Eugen Negrici)
Le mulţumesc foarte mult tuturor!
O să mă refer, în continuare, extrem de succint, la un Breban… mai puţin sau, mai exact, aproape deloc cunoscut. Autorul care a dăruit cele mai multe capodopere literaturii naţionale are cultul familiei sale, despre care vorbeşte cu respect şi cu admiraţie. Breban are cultul părinţilor şi, în primul rând, al Mamei Domniei Sale: Olga Constanţa Esthera Breban‑Böhmler, descinsă dintr‑un neam de comercianţi de origine germană, emigraţi în Alsacia. O mare Doamnă, care toată viaţa şi‑a iubit necondiţionat cei doi copii: Nicolae Alexandru şi Alexandru, botezat de Nichita Stănescu – Săndel. Doamnei Olga Constanţa Esthera Breban‑Böhmler i‑am dedicat o carte de poeme: Grădini austere.
– Tu eşti neamţ, ai cetăţenie germană, ce cauţi tu în România? îl întreabă această mare Doamnă, unul dintre autorii vieţii romancierului Breban, şi adaugă: ai avut şansa şi o ai şi acum să te stabileşti în Germania sau oriunde altundeva. Ţi s‑a propus să rămâi în Suedia. Ce cauţi tu în România?
– Pământul românesc îmi dăruieşte fertilitate în scris, răspunde fiul. Iubesc România.
De aici dispreţul romancierului faţă de cei ce‑şi vorbesc de rău patria şi calcă astfel porunca a cincea; Papa Ioan Paul al II‑lea a remarcat similitudinea dintre iubirea, cinstirea părinţilor, cuprinse în porunca a cincea, şi iubirea de patrie. Prin urmare, a‑ţi denigra patria e ca şi cum ţi‑ai calomnia părinţii. Excepţiile în această ordine de idei – Nietzsche, Cioran, Breban, fii de preoţi, care au şi o atitudine critică faţă de ţara lor de origine – confirmă, de bună seamă, regula.
Un alt fragment de realitate, o altă faţă mai puţin cunoscută a romancierului. Iubirea enormă pentru perechea sa: Cristinel, soţia şi iubita lui de o viaţă, încercată teribil în ultimii cincisprezece ani de o boală autoimună incurabilă, care‑l făcea pe soţul ei să o ducă, iernile, în ţări cu o climă blândă: Franţa şi Spania. Data de 6 aprilie 2011, mai exact, hărţuirea începută în acea zi, a lovit locul vulnerabil. În acea zi de primăvară, de pe majoritatea canalelor media curgea ştirea Nicolae Breban, colaborator al securităţii. A urmat o luptă în instanţă de peste trei ani. Maeştrii avocaţi Claudiu Neamţu şi Sergiu Andon, membrii tribului Conte – inclusiv disidenţii Gabriel Andreescu şi Paul Goma – au făcut un zid în jurul romancierului, care, între altele fie spus, nu are îndemânarea de a căuta ştiri în mediul online sau de a purta o corespondenţă electronică. O avea draga de Cristina, psiholog, specialist de clasă în domeniul artelor şi al psihologiei creaţiei. Tot Cristina, până să i se agraveze suferinţa, gestiona, prompt, mereu, corespondenţa electronică a romancierului; împreună cu ea am lucrat pe multe texte brebaniene, publicate la Editura Ideea Europeană. Ar fi putut trăi, probabil, mulţi ani înainte cu acea boală autoimună, dar… Boala Cristinei s‑a agravat iremediabil din acea primăvară neagră, încât, la un moment dat, i s‑au făcut câteva intervenţii soldate cu suferinţe teribile. Şi eu, şi familia mea cunoaştem realitatea teribilă prin care a trecut, în acei ani, acest cuplu de oameni frumoşi; la rugămintea prietenului nostru, care trebuia urgent, la un moment dat, să plece în Germania, am îngrijit‑o un răstimp, firesc, în reşedinţa familiei mele, unde a fost găzduită Cristina, căreia, serile, pentru a o menţine pe linia de plutire, după ce i se calma durerea, îi citeam poezie, aducându‑i roze culese din grădină. Era modul meu de a o răsfăţa, de a‑i face curaj acestei Doamne – arăta ca o umbră – aflate în acea trecere prin infernul bolii, din care, miracol, abia ieşisem eu însămi.
A intervenit, atunci, în acea situaţie la limită, medicul, savantul şi omul Victor Voicu, care cred că, în acele condiţii dramatice, a salvat viaţa lui Nicolae Breban. După un consult aplicat, verdictul s‑a dovedit implacabil: dacă prietenul nostru continua s‑o îngrijească pe soţia lui acasă, se expunea pe sine însuşi unui risc major şi, totodată, o expunea pe Cristina. În ziua în care, după îndelungi discuţii, reveniri, proteste brebaniene, Cristina – devenise limpede că avea nevoie de asistenţă medicală permanentă – a fost internată la recomandarea prietenului nostru apropiat, domnul profesor Victor Voicu, în clinica Academiei Române din Otopeni, pe terasa familiei mele îmi văzusem prietenul de o viaţă… devastat. În mai 2017, Cristinel se retrage în lumină.
– Voi ştiţi prin ce trec eu? striga şi tot striga Nicolae Breban; se afla în cercul unor prieteni apropiaţi. E ca şi când mi‑aş fi pierdut o mână. E ca şi cum aş fi rămas fără un picior. Era în firea lucrurilor să plec eu înaintea ei! Era tânără, Doamne…
… Atacurile de o brutalitate incalificabilă din 2011 s‑au desfăşurat oarecum în oglindă cu cele proferate în presa de partid a vremii după plenara CC al PCR din 28‑29 iunie 1977, unde Titus Popovici a desfiinţat cu vehemenţă una dintre capodoperele de neclintit din literatura română: Bunavestire. Breban era, atunci, în marginalitate socială, în care a fost menţinut până în 1989, rămânând unul dintre cei mai atacaţi, admiraţi, calomniaţi şi iubiţi scriitori sub dictatura ceauşistă, dar şi, stupoare, după Revoluţia din 1989. Atunci, în acele zile din primăvara anului 2011, prietenul din prima tinereţe al romancierului, dl N. Manolescu îl califica pe romancierul Breban drept „agent de influenţă”. (Cum ne asumăm trecutul, v. România literară, nr. 16, 22 aprilie 2011) Replica romancierului? Scrisoarea deschisă Ruşine, domnule Manolescu! şi demisia din consiliul de conducere al USR. Gabriel Andreescu susţine că „din perspectiva legii, constatarea «colaborării» lui Breban e o gafă” şi îl apără pe romancier. (Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, 2012) „Referitor la stilul manolescian de dată relativ recentă şi de modul instituţional de a reacţiona la linşajele publice, Daniel Cristea Enache observă că, de cum e deconspirat vreun nume de «colaborator», Academia «îşi apără membrii sau, în orice caz, contextualizează culpa scriitorului (a savantului) adus în discuţia publică. Sunt invocate meritele recunoscute ale academicianului, şcoala pe care el a întemeiat‑o ş.a.m.d.». La Uniunea Scriitorilor din România situaţia e radical diferită. «Uniunea are o abordare free style, după umorile preşedintelui său, şi judecă aceleaşi lucruri cu măsuri diferite. Importantă nu este opera scriitorului în chestiune, important nu e nici măcar dosarul său de Securitate. Esenţial e dacă el se înţelege sau nu se înţelege cu actualul prezident, care, la rândul său, nu mai ştie dacă vorbeşte în numele instituţiei ori în al lui personal. Într‑un editorial recent, ajungea să‑l ameninţe pe un scriitor cu dezvăluiri din dosarul acestuia… Jenant»”. (Acasă – în exil)
În aceste condiţii, dl N. Manolescu e recomandat cu căldură să devină preşedinte al Secţiei de Literatură şi Lingvistică a Academiei Române?
După câţiva ani scurşi de la acea tentativă de „linşaj mediatic”, „constatarea «colaborării»” a fost contestată definitiv şi irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
– Ştiţi ce a reuşit Manolescu? Da‑da, dl Manolescu cel ajuns la al cincilea mandat de preşedinte al USR în urma modificărilor discutabile făcute în statutul USR, corect? mă întreba zilele trecute un coleg, uimit de faptul că ridic din umeri. Într‑un regim democratic a distrus USR – performanţă neînregistrată sub dictatură de Ceauşescu, nu‑i aşa?
***
Radiografiind cu exactitate fenomenul apariţiei „noilor politruci” în cartea România noastră (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2009), marele cărturar Virgil Nemoianu califica „războiul fratricid” din perioada postdecembristă drept „decimare a elitelor”, „continuată prin auto‑exilarea valorilor naţionale” şi se întreba: „Cum se face că loviturile abuzive, violente s‑au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut‑o România în secolul XX? Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?” Unii reprezentanţi ai „generaţiei celei mai europene” fuseseră excluşi de pe listele albe şi trecuţi pe listele negre întocmite după 1989. Autorul sintagmei „omul recent” scria despre „tabla valorilor acceptate”. „Tabla valorilor acceptate”? Ca pe vremea lui Stalin şi Dej? Cine şi unde, în ce retorte, alege şi acceptă valorile în România postdecembristă?
– Domnule Breban, acum câteva minute m‑am despărţit de maestrul Lucian Pintilie. Ştiţi ce mi‑a comunicat? Numele Dvs. a fost tăiat de pe toate listele! spunea Ioan Groşan; eram pe terasa Muzeului Naţional al Literaturii Române.
… E o zi aniversară şi, da, da, nu se cuvine, nu e momentul să invocăm asemenea fragmente de viaţă. Nu era momentul nici acum cincizeci, nici acum zece de ani, nici acum nouă ani, nici acum un an. Cred că tăcerea locvace şi laşă a majorităţii cărturarilor face nu puţin rău, în primul rând, naţiunii române şi, tot în primul rând, culturii române. Ce au câştigat artizanii „războiului fratricid” din cultura română – un fenomen unic în estul european? Ce au câştigat, mă întreb iar şi iar, clătinând o parte din stâlpii culturii naţionale române – Doinaş, Buzura, Breban, Cezar Ivănescu, Goma, Mircea Iorgulescu, Adrian Marino, Eugen Uricaru, Constantin Noica ş.a. – stâlpi pe care se sprijină Cetatea? Ce au câştigat intelectualii de curte ai regimului Băsescu, unii dintre ei membri în Consiliul CNSAS, cunoscuţi publicului larg – refuz să le fac onoarea de a le ortografia şi pronunţa numele –, giraţi de dl N. Manolescu, aflat, la această oră, la al cincilea mandat de preşedinte al Uniunii Sciitorilor din România, care a transformat, scrie Gabriel Andreescu, organizaţia de breaslă a scriitorilor români, într‑un soi de „placă turnantă” pentru dosarele încropite, bricolate şi adesea grosolan falsificate în retortele arhivelor, nu‑i aşa? Fără girul lui N. Manolescu acele „mineriade” n‑ar fi avut impactul înregistrat, corect? Vă invit să faceţi o experienţă: răsfoiţi revistele USR şi urmăriţi prezenţa în paginile acestora a numelor unor scriitori incomozi ca, bunăoară, Goma, Breban, Buzura şi alţii. Încercaţi să găsiţi răspunsul la întrebarea: din ce motive aceşti scriitori au fost extrem de rar invitaţi la TVR? Veţi avea nu puţine surprize. Listele albe şi negre funcţionează şi în prezent în cultura română – e o realitate arhicunoscută. Am invocat aceste fragmente de realitate pentru a îndemna aceşti intelectuali să îngroape securea „războiului fratricid” din cultura română postdecembristă – un fenomen unic în estul european.
… Lecţii de viaţă învăţate la Conte? Menţine o stenică distanţă faţă de cancanuri, legendele false, noianele de calomnii, atacuri ş.a.m.d. Atacul, calomnia, valorizarea prin omisiune, practicată la scară largă în cultura noastră, sunt semne ale succesului. (v. Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) Vulturii sunt atacaţi în haită de ciori: între omoplaţi – e un loc vulnerabil. Pentru a scăpa de vieţuitoarele guralive, transformate într‑un potenţial pericol, ce credeţi că face fabuloasa zburătoare? Urcă! Schimbă fulgerător altitudinea, planează din ce în ce mai sus, ştiind că haitele de ciori nu rezistă la înălţime! Orice ţi se întâmplă, ridică‑te, urcă, urmează‑ţi Steaua. Cea mai eficientă apărare este atacul. Într‑o lume în care totul, aproape, se clatină la rădăcini, se vinde şi se cumpără, valorile fondatoare, Tabla Legilor se află la planete distanţă de mediul tranzacţional. Tabla Legilor nu se negociază; punct. Acest adevăr îl exprim pe parcursul turneelor, conferinţelor şi lecturilor publice, la care sunt invitată în ţară şi în străinătate.
Anvergura operei brebaniene, a motivelor obsesive abordate de‑a lungul unei existenţe exemplare, bucură, dă de lucru, pune pe gânduri, înmulţeşte admiratorii şi, totodată, sperie spiritele de o splendid‑odihnitoare mediocritate, care ştiu să se organizeze şi să atace în haită. Alte lecţii de viaţă. Să fii mereu la înălţime; respectă‑ţi rangul, respectă‑ţi sângele albastru, nobleţea, demnitatea care e de origine divină. Orice ţi s‑ar întâmpla, rămâi tu însuţi – e lucrul cel mai greu din lume. Scrisul e de origine sacră şi, da, de la Aristotel încoace: vindecă! Orice funcţie ai deţine, oricât de bune ar fi paginile scrise, reţine – glosează finalul din Ecleziastul –: scrisul de cărţi este nesfârşit; teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile lui. Rămâi om într‑o lume a aşa‑zisului post‑umanism şi post‑adevăr. Ce o fi însemnând aceste sintagme?
… Ajunam în vinerea mare; a doua zi urma Boboteaza. L‑am găsit pe domnul Nicolae Breban în compania prietenei sale din tinereţe: medicul Vera Elena Victoria Biliboacă. Amfitrionul ne‑a citit psalmi din Rainer Maria Rilke. Şi pentru că e ziua darurilor, o să reproduc un psalm din Cartea ceasurilor (capitolul intitulat Din pelerinaj), citit alb, silabisit, aproape, de prietenul lui Nichita Stănescu, în acea după‑amiază frumoasă; traducerea din germană îi aparţine autorului capodoperei Drumul la zid:
„Stinge‑mi ochii: eu pot să te văd,
astupă‑mi urechile: eu pot să te aud,
şi fără picioare eu pot să merg la tine,
şi fără gură eu pot să jur pe tine.
Rupe‑mi braţele, eu te pot cuprinde
cu inima mea ca şi cu o mână,
iar dacă îmi vei ţine inima închisă,
creierul meu va lovi,
şi dacă ai să arunci tu jar în creier,
atunci te voi purta pe sânge”.
După ce a tradus, atunci, în ajun de Bobotează, şi alte poeme rilkeene, amfitrionul m‑a rugat să citesc din psalmii mei. Primisem o veste de care depinde viaţa mea, mai exact calitatea vieţii mele, şi eram copleşită frumos. Ca să citesc poezie se cuvine să mă golesc de tot ce sunt, de toate eurile mele (social, sentimental ş.a.m.d.) şi să fac loc Străinului, cum îi spun, sau Fratelui Geamăn. Ceea ce fac în aceste momente aniversare:
Ca un înger prea mare
Opreşte‑te. Nu mai striga.
Oricum, nu te aude nimeni.
Fă un efort şi adună‑te, ca toamna
târzie în frunze, ca mâinile – în rugăciune.
Ţine minte: trupul nu‑i decât amintire,
incredibilă amprentă a cuiva,
regăsit în matca vie a copilăriei lumii,
despre care nu se ştie dacă vei afla vreodată
ceva.
Iadul care scrum te‑a făcut e departe.
Nu e nevoie decât să faci primul pas
pe acest platou monoton, numit Acoperiş al
Lumii.
Desfă larg braţele. Trage aer în piept
şi respiră ca un pământ între ape.
„A venit timpul”, spune călugărul tibetan,
atingându‑te, ca un înger prea mare cu
aripa,
la intrarea în templu. Ora ta se apropie.
Să nu te sperii
Să nu te sperii orice s‑ar întâmpla.
Iarba e la fel de verde ca altădată.
Căzuţi pe gânduri, pegaşii luminii
te răsfoiesc ca pe o carte
şi întârzie, de parcă şi‑ar fi găsit
liniştea într‑o casă a nimănui.
Să nu te sperii. Toamna dă semne
din ochii nu se ştie cui.
Totul se‑acoperă de cenuşa anilor.
Cad heruvimi prea copţi din cer.
Zumzăie destinul. A venit vremea.
Se sparge cercul vârstei de fier.
Să nu‑ţi fie teamă. Sunt aici.
Te aştept în miresme, vulturi, culori.
Acest drum de ţară e mâna mea,
călcată de tine de‑atâtea ori.
Mulţumesc nesfârşit. Cu Iisus Christos – vârf de lance – învingem. Dumnezeu îi iubeşte şi‑i sprijină pe cei curajoşi, scrie undeva Dmitri Merejkovski. Doamne ajută! „Sus să avem inimile!”
Textul integral al intervenţiei la Sesiunea omagială a Academiei Române
Nicolae Breban • 90. Aula Academiei Române.
1 februarie 2024
Aura Christi
